***

 La vadul timpului...

La vadul timpului, chem seara-n care

Mi-am primenit ghetuțele albastre...

Vezi, n-am mai vrut să fiu o oarecare, 

Cerșind frânturi de vis prin vămi sihastre!

Am pribegit un rând dintr-o scrisoare,

Pe brațul sărbătorii argintate...

Din când în când, îl mai citesc și-mi pare

Că plânge-un dor, sub genele sărate.

Tăcerea cu parfum de scorțișoară

Bate la geamul viselor răscoapte...

Trimite luna, pentru-ntâia oară,

Mii de-ntrebări șuvoi... Doamne, ce noapte!

Ghetuțele-au rămas neîncălțate...

În ele n-am găsit decât zefirul,

Căușul vremii răzvrătit, dar poate,

La ciutura luminii, trandafirul

Îmi vitregește spinul și mă cheamă

Să împărțim sărut de floare-n două,

Când, dincolo de zare, bună seamă,

Se ceartă ploi pentru o lume nouă.

Îmbrățișări de stele despletite

Mă-ntorc pe căi cu mir înrourate...

Mi-e dor de frunza codrului, iubite!

La vadul timpului, se cern păcate...

Doina Moritz

Köln, Germania

***

 "EȘTI O FEMEIE DINCOLO DE CUVINTE. 

Ești o femeie care poartă în ea puterea a o mie de femei și chiar mai mult.

O femeie a cărei esență este o tapiserie țesută cu inocență, copilărie și grijă fără margini.

Întruchipezi sentimente atât de profunde încât nu pot fi măsurate.

Gingășia atât de vastă, încât mângâie și cele mai frânte inimi,

Și dragostea atât de adâncă încât transformă lumea pe care o atingi.

Nu te dai doar cu parfum, îl respiri,

Prezența ta înflorește ca trandafirii primăvara.

Tu ești calmul în haos,

Refugiul unui om care caută liniște și confort.

Ții în tine toate înțelesurile feminității și frumuseții,

Nu doar în forma ta, ci și în mintea ta, inima și spiritul tău.

Ești extraordinară, o ființă de iubire și siguranță,

Un munte de răbdare și o fântână de tandrețe.

Sufletul tău este la fel de vast ca marea adâncă,

Și esența ta persistă ca o melodie mult timp după ce ai trecut pe lângă tine.

Niciun poet nu poate surprinde pe deplin minunea ta,

Niciun scriitor nu poate scrie frumusețea ta,

Pentru că tu ești dincolo de imaginație, dincolo de descriere.

Ești un vis, nu de pasiune trecătoare,

Ci de nopți liniștite și bucurie senină.

Tu ești luna care luminează cele mai întunecate ceruri,

Un porumbel al păcii care onorează lumea cu speranță.

Ești uimirea care încapsulează toate femeile.

Cel care stă dincolo de poezie, dincolo de proză,

O capodoperă a splendorii care sfidează orice înțelegere.

Nu ești doar o femeie, ești femeia.

Etalon de grație, dragoste și putere,

O minune pe care nici un cuvânt nu o poate defini cu adevărat."🌺🌺🌺💝🌺🌺

PAGINA Viata cu de toate

***

 Puritate !

O mână de grâu, e-un codru de pâine,

Hrănește un om, hrănește și-un câine, 

Rod, al pământului, un dar pentru noi,

Hrănindu-ne trupul, cel plin de nevoi !

Un trup trecător, ce-n timp se destramă,

Ce nu ține seamă, de tată, de mamă,

E-un timp ce măsoară , cadența pulsândă,

A inimii noastre, sărmană, plăpândă !

E mâna de grâu, ce bobu-şi termină,

Curgând ca un timp, o viață senină,

Boabe de grâu, strânse-ntr-un pumn,

Spice în lanuri, legănate de vânt...

Asta suntem...trecători, pe pământ,

Spice de grâu, secerate de timp !

Autor, Dinu Tătăran.

***

 In memoriam...

Cea mai frumoasa floare 

      

"Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?" 

O întrebă în şoapte într-o zi.

« Din insule pierdute-n depărtare

Cea mai frumoasă floare care-o fi »

Abia se mai zăreşte-acum catargul.

Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân

O fată albă, alb măsoară largul,

Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

Un an întreg prin insule cu soare

Corabia opri şi strânse-n ea

Morman de flori, căci fiecare floare

Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Dar florile prea multe, într-o seară,

Cu peşti de aur prinşi la subţiori,

Corabia de foc o scufundară,

Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare :

"Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an?"

"Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare –

Cea mai frumoasă scoică din ocean"

Radu Stanca

***

 Prima poezie în 2025

______________________________________

PUȚINE IERNI SE MAI IUBESC CU FRIGUL!

A mai trecut un an! Lasă-l să treacă!

Nu-ți da cu presupusul pentru-acesta

Din care n-ai gustat decât oleacă!

Bietul de el, abia-și deschide vesta!

Iarna s-a supărat! Și-a vândut haina,

Mai albă decât zâmbetul luminii!

Suntem prea mici spre a pricepe taina 

Prin care azi îmbobocesc arinii!

Iarna-i din ce în ce mai subțirică.

Norii or fi intrat în hibernare,

Ori, cine știe, s-au ascuns de frică,

Iar vântul stă cu mâna-n buzunare.

Din noul an s-au scurs câteva ceasuri!

Cel vechi abia ne-a spus „la revedere”!

Azi, patru pași bătrâni și două glasuri,

I-au mulțumit și...au rămas să spere!

Ai cui sunt patru pași și două glasuri,

Dacă aflați, care vă e câștigul?

De când nu se mai scrie cu *plaivasuri,

Puține ierni se mai iubesc cu frigul!

Constantin Mosor, 02 ianuarie 2025, București

***

 După ploi

- Nichita Stănescu🌹

Aruncă-ți văpăile negre din gene

Hotarul din tine și mersul alene,

Dă-mi mâna și hai să fugim din hotare

Copila mea dragă, e soare, e soare...

Noroiul cărării de-ți scuipă despoiul

Nu pasul, ci ochiul ți-atinge noroiul

Și nu-ntoarce geana să vadă,rebel

Cald sângele nostru cum tremură-n el.

Privirile dacă ți-s arse de soare

Nu ochiul, ci drumul sub talpă te doare

Și nu-ntoarce geana să vezi prin noroi

Nici umbrele noastre cum fug după noi.

Dă-mi mâna și hai să fugim înainte

Copilă mlădie, copilă fierbinte

La capul cărărilor șerpuitoare

E soare în ierburi, în ramuri e soare...

***

 Iertările

de Adrian Păunescu

Tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă,

Că ochii mei sunt când senini când verzi,

Că port noroi sau port ninsori pe tâmple,

Ai să mă ierţi, altfel ai să mă pierzi.

Văd lumea prin lunete măritoare

Şi văd grădini cu arme mari de foc.

Sub mâna mea deja planeta moare,

Şi în urechi am continentul rock.

Ai să mă ierţi că sunt labilitate,

Că trec peste extreme fulgerând,

Ai să mă ierţi, preablânda mea, de toate,

Eu sunt nemuritorul tău de rând.

Ai să mă ierţi că nu pot fără tine,

Şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi,

Mie pierzându-te-mi va fi mai bine,

Eu, tristul cel mai liber dintre toţi.

Şi cum se-ntâmplă moartea să le spele

Pe toate, înnobilându-le fictiv,

Ai să te-apleci deasupra morţii mele

Şi tot ai să mă ierţi definitiv.

Ai să mă ierţi în fiecare noapte

Şi-am să te mint în fiecare zi,

Şi cât putea-va sufletul să rabde,

Cu cât îţi voi greşi te voi iubi.