***

 DOUĂ TRĂDĂRI

Două trădări au făcut ca două străvechi provincii românești – Bucovina și Basarabia - să fie înstrăinate. Povestea acestor trădări este astăzi foarte puțin cunoscută. Tocmai de aceea, cred că un articol publicat în numărul din 21 mai 1912 al revistei „Universul Literar” merită să fie citit chiar și după ceva mai mult de un secol de la prima lui apariție:

 

Pentru o tabacheră de aur și 5000 de galbeni

 

“La 1775, pentru o tabacheră de aur și 5000 de galbeni, generalul rus Rumanzof și-a trădat țara; a retras trupele ce comanda și a lăsat ca Bucovina să fie ocupată de trupele austriace. Trei tratate și ticăloșia unui domn al Moldovei - Grigore Ghica Vodă – au întărit furtișagul Bucovinei, ca fiind vorba numai de ocuparea unei fâșii înguste de pământ, unui drum de comunicație între Ardeal și Pocuția, după cum fuseseră păcăliți sau după cum se lăsaseră a fi păcăliți miniștrii turci. Și astfel istoria a avut să înregistreze smulgerea de către austriaci din pământul țărei românești a unui teritoriu care întrecea în îmbelșugare și valoare toată cealaltă parte a Moldovei, a peste 300 de orașe și sate care mai toate spuneau câte un fapt sfânt din istoria Moldovei lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș.”

 

Trădarea fraților Moruzi

 

“Cu Ardealul cotropit de mult, cu Bucovina îngenunchiată coroanei habsburgice, României îi mai era păstrată o lovitură. Despre cele ce s'au petrecut peste douăzeci de ani, despre urgia ce s'a revărsat iarăși asupra Moldovei când cu încheierea unui nou tratat de pace între ruși și turci la 1812, de astă dată la București, un istoric povestește precum urmează: Împrejurările în care se încheia tratatul acesta sunt din cele mai ciudate. În adevăr, Rusia find amenințată de Napoleon cel Mare cu un război groaznic, nu mai putea ține oștiri la Dunăre și prin urmare s’ar fi mulțumit să încheie pace cu turcii în orice condițiuni. Napoleon chiar înștiință pe sultan să nu primească pacea cerută de țar, mai puțin încă să încuviințeze vreo pretențiune a lor, căci el a declarat război Rusiei.

Din nenorocire, trebile din afară ale Porții se aflau atunci în mâinile fraților Moruzi, cari, ca toți grecii fanarioți, erau vânduți rușilor. Dragomanul Dimitrie Moruzi fusese însărcinat cu tratările păcii la București și lăsase să-i țină locul fratele său Panaiot. Acesta, cum primi ștafeta lui Napoleon, în loc să o traducă și să o dea Sultanului, o trimite grabnic lui Dimitrie, care numai decât o arată solilor rusești, în loc sa o dea lui Galip-Effendi, împuternicitul Porții. Galip-Effendi, în necunoștință de împrejurări, văzând că solii ruși nu mai cer amândouă principatele și că se mulțumesc cu Basarabia, iscăli pacea. Puțin după aceea trădarea Moruzilor se descoperi și, deși târziu, ei își primesc răsplata binemeritată; amândoi sunt decapitați, iar pe hârca lui Panaiot, lăsată în vileag trei zile, s'a scris:

 

“Cunoscând toate treburile politice ale guvernului său și unindu-se cu frate-său ca să le descopere vrășmașilor Statutul, trădătorul a plătit această crimă cu capul său”. Și astfel la 16 Maiu 1812, se rupe din pământul Moldovei altă fâșie, ca o fâșie de carne, de astă dată de ceilalți prieteni, de ruși. Istoria a înregistrat faptul așa cum s'a petrecut, în toată ticăloșia lui.”

Istoria își va spune desigur cuvântul

“Au trecut de atunci o sută de ani (notă: articolul citat a fost publicat în anul 1912). Afacerile politicești s'au schimbat și au schimbat mersul lucrurilor, de-au făcut ca ticăloșia să rămână ticăloșie, ba încă să sporească și să se întărească. Istoria își va spune desigur cuvântul asupra acestor afaceri politicești, asupra acestor o sută de ani trecuți și urmașii urmașilor noștri vor ști, vor trebui să știe cel puțin: cum de, vreme de o sută de ani s-au lăsat două milioane de români pradă celei mai barbare desnaționalizări; cum de, peste o sută de ani Rusiei, prietenă a României, îi vine gust să sărbătorească cucerirea Basarabiei; cum de, cu tot patriotismul de care se face atâta caz la noi în Capitala Țării Românești, numai tineretul s'a asociat la doliul ce este, ce trebuie să stea pururi în inimile tuturor românilor după pământul moldovenesc de pe malurile Nistrului, sărutat de ostașii lui Ștefan-cel-Mare și bătătorit acum de cazacii moscoviți. Cel puțin atât va trebui să se știe.”

Sursa: articolul “Cuvântul istoriei” – semnat A.A.D. – publicat în numărul din 21 mai 1912 al revistei „Universul Literar” – citită din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

***

 EDITH PIAF, MUZICĂ, ALCOOL ȘI AMANȚI

Trupul unei femei mărunte, de un metru patruzeci şi şapte, îmbrăcat cu o rochie neagră de o absolută sobrietate, ar fi ascuns bine temperamentul vulcanic, de n-ar fi fost vocea care-i trăda firea, la antipodul aparenţelor. Piaf i-a vrăjit pe toţi bărbaţii „ei“, adeseori i-a dat cu împrumut altor femei, toţi cei care prin ziare au fost botezaţi pe urmă “Domnul Piaf”, sau chiar şi atunci, pe loc! Pentru a-i cuceri, nu folosea vreun artificiu, doar emoţia vocii, care declanşa mereu acelaşi scenariu:îi chema la ea să bea un pahar, lângă pian, iar ei rămâneau până în zorii zilei; şi nu plecau niciodată înainte ca ea să-i părăsească.

În viaţa lui Edith Piaf şi-au făcut loc numeroase legende, pe care ea le-a întreţinut din plin, alegând variantele biografice care i se păreau mai “prezentabile“. Edith Piaf a contribuit la apariţia a două cărţi, Au bal de la chance (La sărbătoarea norocului) în 1958, prefaţată de marele admirator şi prieten Jean Cocteau, şi Ma vie (Viaţa mea), o antologie de interviuri acordate lui Jean Noli pentru France-Dimanche, apărută după moartea ei, în 1964:găsim acolo repetate aceleaşi anecdote…, dar cu poante diferite!

La fel ca Marlene Dietrich – cele două femei se adorau-, Edith Piaf şi-a construit mitul de-a lungul existenţei. Materia primă, faptele strict reale, depăşeau în pitoresc ceea ce lumea de-abia tolera într-un roman. Piaf nu inventa, ea aranja, ca un compozitor, grijulie să finiseze mica melodie a vieţii sale. Într-un singur aspect n-a trişat şi n-a negociat vreodată, pasiunea pentru iubire:“În viaţă e-o singură morală:că eşti bogat sau falit, fără iubire eşti halit.“

O copilărie de saltimbanc

O placă oficială aşezată pe Rue de Belleville, la numărul 72, afirmă căEdith Piaf s-a născut în plină stradă, în timp ce un spital din apropiere i-a înregistrat naşterea la 19 decembrie 1915. Ce contează, din moment ce e clar esenţialul:viaţa ei se va desfăşura pe stradă, până la vârsta de 20 de ani. Mama ei, Anita Maillard, e artistă ambulantă, mai cunoscută prin barurile din Belleville sub numele de Line Marsa. Fată de oameni sărmani, a dat peste un alt sărăntoc, Louis Gassion, un chipeş contorsionist de trotuar, mobilizat în 1914 şi trimis pe front. Pe fetiţa lor nou-născută, Anita o lasă în grija maică-sii, Aişa, de origine kabilă, o beţivană patentă. Într-o permisie, Louis Gassion o găseşte pe micuţa Edith într-o cocioabă greţoasă, plină de păduchi şi râie, sugând din biberon laptele amestecat cu vin roşu. O ia imediat şi-o duce la Bernay, în departamentul Eure, la propria lui mamă, care conduce cu mână de fier un bordel. Între 2 şi 7 ani, Edith se însănătoşeşte, apoi înfloreşte printre cele zece angajate ale stabilimentului. Va păstra o mare tandreţe pentru prostituate, fără a fi fost ea însăşi una, după cele mai multe mărturii.

În 1923, Louis Gassion, fără o para chioară, vine s-o ia cu el la drum pe micuţa Edith. Vor dormi prin hambare sau pe la amantele lui Louis, vor mânca pe sponci, nişte pâine, uneori înmuiată în vin. Edith îşi aminteşte că n-a zărit-o pe maică-sa decât o singură dată, într-un bar din Paris, cu acest comentariu al tatălui:„Aia de-acolo, poţi să-i dai un pupic, e mamă-ta… pe bune!“

Louis nu e nici lăudăros, nici demonstrativ, dar e în stare să renunţe la un pahar de lichior pentru a-i cumpăra o păpuşă fiică-sii, chiar dacă “scatoalcele“ sunt frecvente. Ceea ce o va face pe Edith să spună despre singurul bărbat care a protejat-o cât de cât:“Dintr-o mardeală ca lumea n-a murit nimeni.“Va explica astfel păruielile ei de mai târziu cu amanţii:“Când ai încasat-o mereu, nu te obişnuieşti prea repede să nu mai fii caftită“, ceea ce înseamnă, printre rânduri, că, dacă nu mori de pe urma unor bătăi, ele nu trec totuşi fără a lăsa consecinţe durabile.

Într-o zi de colectare a mărunţişului, pe când are 10 ani, Edith cântă, iar tatăl ei vede asta ca pe-un bonus:vor face echipă, până când se aventurează de una singură, la 15 ani, prin cazărmi, pe unde îşi rătăceşte repede himenul. La 17 ani, Edith întâlneşte un mărunt agent comercial, cu care se mută într-o cameră de pe strada Belleville. Dar fetiţa care se naşte din această relaţie moare la un an şi jumătate, în iulie 1935, dintr-o meningită fulgerătoare. Edith, care o lăsa ba pe la unii, ba pe la alţii, nu prea va vorbi despre asta, dar pe ascuns îşi va reproşa moartea ei. Iar la decesul celebrului boxer Marcel Cerdan, paisprezece ani mai târziu, nu va găsi decât imaginea iubirii materne pentru a-şi exprima durerea:“Nu era iubitul meu, era pruncul meu, copilaşul meu.“

Încă din primele câştiguri, îşi întreţine financiar tatăl şi mama – atunci când o localizează-, cu senzaţia că întoarce roata destinului. Louis Gassion moare de alcoolism în 1944, Line Marsa dintr-o supradoză, în 1945, dar Edith a apucat să facă pentru ei mai multe decât au făcut ei pentru ea. Totuşi va cânta despre taţi şi despre bărbaţi cu un zel neobişnuit;niciodată despre mame şi femei, decât dacă sunt prostituate, ca omagiu indirect, prin cântecele ei, pentru acel strop de căldură pe care l-a primit din partea lor.

Vremea protectorilor

În octombrie 1935, Edith îşi duce viaţa pe trotuare şi-l întâlneşte, în cartierul şic Etoile, pe Louis Leplée, patron la Gerny’s, un cabaret de lângă Champs-Elysées. Fascinat de vocea ei, o cheamă la audiţie. Edith e obişnuită să-şi înece bucuriile şi necazurile în alcool la Belleville, cu amica ei „Curviştina“ (“Momone“), nenorocita care-i va sta alături toată viaţa, şi e cât pe ce să rateze audiţia. Louis ăsta, al treilea bărbat din existenţa sa, încarnează tot ceea ce ea nu cunoaşte:e homosexual, discret, rafinat, bogat, puternic şi… de încredere! Ea îi va spune mereu „Tăticu“ (“Papa“). El o angajează imediat.

Din ziua următoare, Edith cucereşte tot Parisul intelectual, politic şi artistic, uluit de vocea ei şi de extrema sărăcie a ornamentelor sale. Cocteau o proslăveşte de la bun început, iar admiraţia lui nu va păli niciodată. Tăticu îşi botează cântăreaţa, mică şi fragilă, “Fetişcana Vrăbiuţă“ (“Mome Piaf“), întrucât “Fetişcana Vrabie“ (“Mome Moineau“) exista deja, era altcineva. Îmbrăcată sărăcăcios, Piaf se dovedeşte din start foarte conştiincioasă în privinţa repertoriului, intratabilă şi sigură de sine. Va cânta despre mediul său natural:vagabonzii, cartierele deochiate, alcoolul, caftelile, relaţiile sexuale de-o noapte, uitarea  înainte de toate, iubirea.

Spectacolele de gală şi reluarea primelor sale discuri la radio reuşesc să umple de invidie lumea din Place Pigalle, unde s-a stabilit de-acum. La fel ca-n Belleville, peştii dau târcoale şi, multă vreme, Piaf şi Momone le-au plătit taxă de protecţie. Dar atunci când, la 6 aprilie 1936, Tăticu cel bogat e găsit asasinat la domiciliu, privirile se îndreaptă fireşte spre Edith. Cine, din anturajul patronului de la Gerny’s sau din cel al lui Piaf, l-a omorât pe Leplée? Şi de ce? Nu se va şti niciodată. Fetişcana Vrăbiuţă, şicanată şi terfelită de presă, trebuie să se refugieze pe Coasta de Azur, unde trăieşte de pe urma unor spectacole aranjate de Jacques Canetti, impresar debutant şi producător al primului ei disc. Un an mai târziu, revenită la Paris, îşi cheamă în ajutor o veche cunoştinţă, textierul Raymond Asso, care i-a oferit deja Mon legionnaire (Iubitul meu din Legiunea Străină). El o iubeşte. În noiembrie 1937, o relansează pe scenă cu adevăratul prenume, Edith, făcînd uitată Vrăbiuţadin paginile ziarelor de scandal. Va fi un al doilea tată:o pune să citească, să studieze, mai ales cu compozitoarea Marguerite Monnot, care o va însoţi pe cântăreaţă în întreaga ei carieră şi-i va scrie muzica pentru cele mai mari succese.

Devenită cap de afiş, Edith Piaf evoluează pe o mulţime de scene pariziene, precum şi în diverse turnee până la război, când Raymond Asso e mobilizat pe front:asta o va scuti de neplăcerea de-a se despărţi din proprie iniţiativă! Căci Paul Meurisse, tânăr dandy încă necunoscut, care cântă la cabaretul de peste drum, îi place prea mult ca să nu-l ducă în camera ei de hotel din Pigalle. Va face din el un actor, ajutându-l să joace într-o piesă pe care Cocteau a scris-o pentru ei, povestea unei iubiri agitate. Asso descoperă că a trecut pe lista de rezerve, atunci când vine să-i bată la uşa camerei, într-o permisie, scenă de vodevil pe care curând Meurisse o va interpreta la rândul său…, dar în rolul încornoratului! Nici unul dintre bărbaţii lui Piaf nu se va supăra, fiindcă ea e cu totul altfel, artistă mai presus de toate, desprinsă de principiile burgheze.

Îmbrăţişează talente şi corupe soţi

Scenariul se repetă:ei îi aduc o melodie, ea cântă pentru ei, beau amândoi în jurul pianului, iar ea le şopteşte:“Rămâi peste noapte.“

Lui Piaf nu-i pasă de durere:o transformă în emoţie, pe măsură ce un amant îl înlocuieşte pe celălalt. La începutul războiului, se refugiază în zona liberă şi participă la Rezistenţă în felul ei, ascunzându-l pe Emer, care e evreu, apoi pe Norbert Glanzberg, un iubit tot evreu şi compozitor. Îi ia locul ziaristul Henri Contet, care se instalează cu ea la Paris, deşi e însurat. Edith Piaf declara cu umor:„Totdeauna m-am înţeles bine cu nevestele amanţilor.”Şi, într-adevăr, îi “restituie“, nu fără a-i fi transformat în textieri pentru cântece, ca pe Henri Contet, inginer ca formaţie, care i-a rămas un preţios colaborator. Edith Piaf nu era lipsită de moralitate, dar o avea pe a sa proprie, aceea a unei femei experimentate sau dezabuzate:e mai bine să fii amantă decât nevastă. “Totdeauna îmi iau catrafusele, asta e revanşa mea asupra femeilor frumoase“, glumea.

La întoarcerea în 1942, la Paris, Edith Piaf urcă din nou pe scena cabaretelor. S-a instalat la ultimul etaj al unui bordel ocupat de germani, dar unii biografi îi atribuie diverse acte de rezistenţă, departe de orice compromis. Imediat după sfârşitul războiului, paşii i se încrucişează cu ai frumosului Yves Montand, pe când încă e împreună cu Henri Contet:le impune un turneu în trei. Montand se lăfăie pe afiş alături de Piaf;cât despre patul în care s-ar fi lăfăit împreună, subiectul şi astăzi se mai dezbate.

De dragul lui Montand, Piaf mută şi munţii din loc. Îi găseşte primul rol important înLes Portes de la nuit [Uşile nopţii]de Marcel Carne (1946) şi îl obligă pe Contet să compună melodii pentru el. După ce Montand se lansează, ea îl părăseşte, la fel ca şi pe Contet, pentru Jean-Louis Jaubert, unul dintre membrii trupei „Compagnons de la chanson“, unde are un cuvânt greu de spus. La sfârşitul fiecărei iubiri, Edith se mută mai departe, un obicei la care nu va renunţa niciodată. Neavând nici o mobilă, puţin legată de anumite locuri, ea nu ţine decât la oameni, dar şi la ei doar o vreme:nu lasă iubirea să lâncezească.

New York, New York

Pe vremea aceea, adevăratul succes se măsura la New York. În 1946, Piaf se duce acolo, împreună cu cei trei colaboratori talentaţi care n-o vor mai părăsi:Robert Chavigny, la pian, Marc Bonel, la acordeon, şi Louis Barrier, impresarul ei. Compozitoarea cea mai devotată rămâne Marguerite Monnot, antiteza lui Piaf:veselă, fără griji, bine crescută, fostă speranţă a muzicii clasice. Textierii însă se schimbă în ritmul noilor întâlniri, al noilor iubiri. Reţeta Piaf funcţionează.

Trupa “Compagnons de la chanson“ o urmează în turneul american, iar Edith Piaf devine răsfăţata Statelor Unite, după câteva debuturi grele, în faţa unui public pentru care “Pariziană“ echivalează cu “Chanel“ sau “Moulin Rouge“. Până în 1948, turneele din străinătate se ţin lanţ, fără pauză:dincolo de Atlantic, dar şi în ţările nordice, mereu alături de preferatul trupei, , Compagnons“, Jean-Louis Jaubert, în ciuda vreunei năzbâtii, îndată ce el nu-i pe fază. Incapabilă să rămână singură, Edith înşală fără a trăda:ea nu-l reneagă pe partenerul titular, doar se “consolează“ lângă altul, chestiune de nuanţă! Lumea ştie precis dacă e bine dispusă, ori prost dispusă, după cuvintele cântecelor de dragoste pe care le compune, dar şi mulţumită unei ample corespondenţe, zeci de pagini în fiecare zi, adresate iubiţilor ei sau lui Jacques Bourgeat, un literat întâlnit la Gerny’s şi care a rămas confidentul ei.

La New York apare Marcel Cerdan, în primăvara anului 1948. E fascinat de aureola lui Piaf, descrisă de toţi, îndată ce începe să cânte, cu mâinile puse-n şolduri şi privirea rătăcită în depărtări. Ea ştie să facă tot ceea ce el nu ştie, să scrie şi să şlefuiască vorbele, în timp ce el încarnează tot ce iubeşte ea:nu e prea înalt (un metru şaptezeci), dar e vânjos, campionul Europei la box, categoria mijlocie. Se va purta cu el ca şi cu nimeni altul, şi nu va avea timp să-l părăsească ea mai întâi, ceea ce-l va împinge pe un prieten să spună:“Singurul bărbat care a părăsit-o a fost Cerdan, dar numai fiindcă a murit.“

Piaf şi Cerdan:iubirea magică

Magică pentru noi, magică şi pentru Piaf însăşi, care nu va avea niciodată prilejul să trăiască până la capăt gustul fericirii, într-o viaţă banală şi sedentară, iubirea dintre Cerdan şi Piaf e marcată de absenţă, lipsuri, durere. Meciurile boxerului îl obligă să meargă în toate colţurile lumii, soţia lui şi cei trei copii mici trăiesc la Casablanca. Edith îşi organizează turneele în funcţie de programul lui – un recital la Casablanca de Crăciun, de pildă, pentru ca el să se poată desprinde de familie de sărbători. Ea îi scrie, plânge, dar adevărata noutate e că ei nu se bat deloc. Toţi ceilalţi bărbaţi, chiar şi cei mai placizi, povestesc despre un proces de violenţă iniţiat de Edith, care-i împingea să-şi iasă din fire, ba chiar lovea prima, încât să-i determine s-o ia la bătaie, după care părea mulţumită şi îşi regăsea calmul. Crize de gelozie, pahare sparte, evadări şi episoade de alcoolism cu Momone, înşelătorii ostentative, a făcut de toate, însă alături de Cerdan apare o altă Piaf, blândă şi fidelă, care se uimeşte pe ea însăşi.

La întoarcerea lor împreună în Franţa, în septembrie 1948, după ce Cerdan tocmai a fost proclamat campion mondial în Statele Unite, noul cuplu e asaltat de presă la aterizare (bietul Jaubert, aflat în acelaşi avion, face feţe-feţe). Însă Piaf refuză să recunoască public idila lor, din respect pentru soţia lui, dar şi pentru că Cerdan nu intră în obişnuita categorie a “domnului“ Piaf. El e deja cineva!

Societatea vremii vibrează la unison, în faţa acestei iubiri evidente, dar adultere, de parcă Edith Piaf ar ocoli moralitatea cotidiană. Singurul ziar care a îndrăznit să pună titlul “Hoaţa de soţi“ şi-a atras furia publicului, la fel ca şi cel care a anunţat, după 0 înfrângere a lui Cerdan, “Piaf îi poartă ghinion”. Istoria cea mare, unde Piaf va avea o statură magică, o înghite pe cea măruntă:cine îşi mai aminteşte, cine a ştiut vreodată, cu excepţia specialiştilor, că Marcel Cerdan era însurat pe-atunci?

Piaf călătoreşte, munceşte, o evită pe Momone, îşi aşteaptă bărbatul, cântă pentru el de la distanţă, îi scrie kilometri de scrisori minunate, cărora el le răspunde cu tonuri la fel de pătimaşe. Ea nu-i cere să divorţeze. El îi propune această variantă, dar…

La 27 octombrie 1949, după un an şi jumătate de iubire nebună, avionul care îl aduce înapoi pe Marcel Cerdan, de la Paris la New York, spre Edith, se prăbuşeşte în arhipelagul Azore. Piaf, înnebunită de durere, hotărăşte că va cânta cu orice preţ în seara aceea:acolo, sus, el o va auzi. Intonează Imnul iubirii, cu propriile cuvinte premonitorii:“Dacă într-o zi te smulge viaţa din braţele mele, dacă mori, departe de mine…“ şi leşină pe scenă la pasajul “Dumnezeu îi reuneşte pe cei ce se iubesc“.

E prima dată când Edith Piaf cade în timpul spectacolului, prima dintr-o lungă serie. Cei paisprezece ani care îi rămân de trăit vor fi devastaţi de grave probleme de sănătate şi mai multe accidente de maşină. De la 20 de ani, Piaf luptă împotriva demonului alcoolului, dorinţa de-a uita, însă viaţa a trădat-o:soarta, în povestea cu Cerdan, iar apoi trupul ei, care începe să pretindă anestezice.

Văduvie adulteră şi căsătorie din interes

Timp de un an, Edith Piaf e în degringoladă, la marginea nebuniei:cade în misticism, participă la şedinţe de spiritism, e înşelată de şarlatani, care îi promit că va vorbi cu Marcel Cerdan pe lumea cealaltă, în schimbul unor sume colosale. Îi goneşte pe prietenii sinceri, care încearcă s-o prevină, Michel Emer, Henri Contet sau tânărulCharles Aznavour, secretarul ei (căruia i-a descoperit talentul bine cunoscut). Marinette, soţia legitimă a lui Cerdan, o invită până la urmă pe Piaf la Casablanca, pentru a-şi împărţi durerea. Piaf, la rândul ei, o invită la Paris, plătindu-i drumul şi cazarea, atât ei, cât şi copiilor, copleşind-o cu daruri, după bunul obicei.

Scena artistică o ajută să supravieţuiască şi să-şi menţină nivelul de trai, mai luxos ca niciodată, presărat de petreceri cu prieteni şi intervale de sărăcie lucie. Slăbită şi deprimată, încearcă o poveste de iubire cu Eddie Constantine, tânăr american chefliu pe care îl lansează în teatru, apoi în lumea spectacolului muzical, şi care-i va fi total nerecunoscător. Impresarul Louis Barrier i se înclină în faţa dorinţelor şi îi adoptă îndată pe toţi bărbaţii pe care ea îi reperează, adică pe amanţii ei.

Degeaba:Piaf nu mai face faţă. Atunci când îl întâlneşte pe Jacques Pills, un bărbat atent, îndrăgostit şi divorţat (de cântăreaţa Lucienne Boyer), altminteri textier talentat şi cântăreţ recunoscut (are vreo câteva admiratoare), ea speră într-0 iubire senină şi dezinteresată. El o iubeşte – dar ea? Îi scrie lui Jacques Bourgeat:“Cu cât îl cunosc mai mult pe Jacques, cu atât îl apreciez mai mult“. “A aprecia“:un verb foarte departe de registrul său năvalnic!

Piaf nu se mai încrede în iubirea nebună, funestă, şi se mărită pentru prima dată în viaţa ei, la New York, în septembrie 1952, având-o ca martor pe Marlene Dietrich, întâlnită în lumea cabaretului din New York, îndată după război. Cele două femei împărtăşesc aceleaşi pasiuni:hipnoza revărsată asupra mulţimilor şi vraja asupra bărbaţilor, mai mult din nevoie decât din dorinţă. Piaf, spre deosebire de Marlene, nu manifestă nici un fel de reţinere pentru poveştile de iubire, dar caută mai degrabă un braţ de încredere, decât sex. Nu se ascunde de amanţi, sub straie monahale, ci se îndreaptă spre ei ca o mamă sau ca Pygmalion, şi o priveşte pe necruţătoarea Marlene cu admiraţia pentru cineva cu care nu seamănă.

Măritată patru ani cu Jacques Pills, Piaf se străduieşte să-i fie fidelă, dar nu-i e uşor, mai ales că trupul 0 părăseşte, îndemnând-o la excese. Atinsă de reumatism articular deformant, are dureri atât de mari, încât i se prescrie un tratament cu morfină, de care devine dependentă şi pe care 0 combină cu alcool, analgezic temeinic şi vechi complice de zile negre. Jacques Pills încearcă s-o ţină la distanţă pe celebra Momone, s-o scape de ispita pierzaniei, 0 încurajează să urmeze tratamente de dezintoxicare, dar rezultatele sunt mereu provizorii. Deşi foarte slăbită, Piaf îşi continuă activitatea pe scenă, emisiunile, înregistrează discuri, obţine un triumf american în 1956, la Carnegie Hall – trei mii de spectatori, un record pentru o franţuzoaică-, fără a mai pune la socoteală cele câteva roluri cinematografice. Cedează atunci câtorva amanţi, printre care Jean Dréjac, unul dintre cei mai buni textieri pe care i-a avut.

Jacques Pills, om cumsecade, dispare la fiecare escapadă a ei şi revine mai târziu, până la divorţul din 1958. Edith Piaf se mută atunci singură, pe Bulevardul Lannes, ultimul ei domiciliu, cel mai constant. Vechea frenezie a iubirilor reîncepe:tânărul Georges Moustakidevine răsfăţatul ei, înainte de pictorul american Douglas Davisşi alţi câţiva. Concerte, amanţi şi nopţi scurte, Piaf rezistă doar cu ajutorul stimulentului preferat al epocii, Maxiton, şi al antidotului său calmant, Gardenal. În 1960, îşi adaugă în repertoriu “şlagărele“ luiCharles Dumont, care n-are rolul de amant, ci, fireşte, de sclav:“Eram obiectul ei. După trei luni, eram stors.“Nimeni nu poate ţine ritmul cu ea. Dar se epuizează:între 1959 şi 1962, petrece opt luni din treizeci la spital.

A doua căsătorie şi cântecul de lebădă

Într-o seară de februarie din 1962, la cabaretul Patachou, Edith Piaf se blochează cu ochii pe fiul unui frizer de suburbie, frumosul Théo Lamboukas, pe care-l botează “Sarapo“, sarapo însemnând în greacă “te iubesc”. Ca de obicei, îl duce la ea acasă – cântatul, pianul, paharele ciocnite, oboseala-, îi spune „Rămâi peste noapte”. El nu va mai pleca niciodată. Are 26 de ani, ea are 47 şi e bolnăvicioasă ca o babă, cu mâinile şi corpul deformate, abia mai ţinându-se pe picioare de-a lungul concertelor. Lumea o persiflează din greu, atunci când îl pune să cânte şi pe Théo, considerat un gigolo. Toţi îşi fac griji pentru banii lui Edith, mai ales când cei doi se căsătoresc, la 9 octombrie 1962. Dar lumea habar n-are cum stau lucrurile. Theo o va iubi, va avea grijă de ea până la sfârşit şi îi va cinsti memoria, chiar la mult timp după moarte. Piaf are ochi buni!

Împreună organizează un concert la Olympia, Theo în deschidere, apoi un turneu francez, în timpul căruia Piaf nu se ridică din patul de boală decât pentru a urca pe scenă, unde se menţine doar prin transfuzii de sânge, făcute cu o oră mai devreme. În 1963, epuizată, cu ficatul ciuruit de “viaţă“, droguri şi analgezice, face o comă hepatică periculoasă. Începe atunci stagiunea de adio, plină de cântece interpretate pentru prietenii care defilează prin vila închiriată cu acest prilej pe Coasta de Azur. Acolo se stinge din viaţă, la 9 octombrie. E adusă în taină la Paris, potrivit ultimei sale dorinţe, şi moartea e anunţată oficial în data de 11, în aceeaşi zi cu a lui Cocteau. Mii de oameni se perindă pe Bulevardul Lannes, prin faţa trupului îmbălsămat, patruzeci de mii de parizieni o însoţesc la cimitirul Pere-Lachaise. Theo se pierde în uitare, înainte de-a muri şi el, neconsolat, într-un accident de maşină în 1970.

Această iubire de ultimă oră a mângâiat sfârşitul vieţii lui Edith Piaf, astfel încât ea poate şopti, într-unul dintre cele din urmă interviuri la radio, cuvintele cu care voia să rămână în amintirea noastră:“Ce-am aşteptat eu de la iubire? Păi, ceea ce mi-a şi oferit… Minunea, tristeţea, tragicul, extraordinarul.“

Sursa:

Catherine Siguret, Femei celebre pe divan

***

 GEORGE BACOVIA, OPTIMIST INCURABIL

Astenicul poet proletar burghez - și l-am numit aici pe Gheorghe Vasiliu, aka George Bacovia (născut în 17 septembrie 1881, la Bacău - mort în 22 mai 1957, la București, din cauza unui neoplasm vezical, a unei tuberculoze și a altor afecțiuni asociate) a fost și este, dincoace de lirica sa first class, un individ discret, jovial și vicios (iubea vinurile roșii, muzica și țigările). 

„George Bacovia e unul dintre poeții noștri despre care s-a scris cel mai mult - și mai bine (volume, mai ales). Stă bine și-n sondaje. Are, dintre interbelici, cel mai mare lipici la tineri (dacă-l excludem pe Gellu Naum, care nu-i tocmai interbelic). Contemporanul nostru ca puțini alții. Neepuizat. Simbolist (inclusiv proletar, socialist), decadent, expresionist, postmodernist, minimalist, deprimist, emo, postuman etc. Nu-i numai un poet băucăuan - a fost, o vreme, ieșean (vezi proza), iar ultimul Bacovia, mai ales cel din Stanțe... și Versete, e bucureștean (altfel de unde-atâtea reclame, auto-uri, electricități...). Tipul mă frustrează, ca să zic așa, deși-s fan: ce naiba să mai scrii despre el după ce tot ce era important a fost scris.”, se alinta istoricul literar Paul Cernat în deschiderea unui caleidoscop biografic închinat lui George Bacovia. Dar să desfacem acest minunat caleidoscop în puncte ușor detectabile, pentru că puțini sunt cei care l-au citit și l-au înțeles cu adevărat pe autorul volumului „Plumb”. Drept, dovadă… 

1. Poet la vedere, poet pe dedesubt

„Bacovia e, în ciuda aparențelor morbide din faza decadentă, un supraviețuitor de cursă lungă, care te ajută să înțelegi cum poți să coabitezi firesc cu o condiție existențială de ground zero pe care cei mai mulți nu au fost obișnuiți s-o suporte. Te învață, de fapt, că o viață oricât de amară merită trăită și poate fi comunicată.”, a punctat Paul Cernat. „La suprafață - a completat acesta -, discursul bacovian recurge la figuri ale monotoniei, repetitive și alienante ca o viață urbană modernă suportată la limită, cu minimum de resurse; monotonia e contrabalansată însă, în subsidiar, de un discurs secund discret, de o mare diversitate de formule și de o vitalitate ironică neobișnuită. De fapt, Bacovia e un stoic, iar stoicii sunt la mare cinste în self help-ul contemporan.”

2. Enigma unui titlu celebru: „Plumb”

Cedăm cârma profesorului Paul Cernat: „Bacovia ar fi scris poemul Plumb pe la 1900, după ce asistase la înmormîntarea unei rude și vizitase cavoul din Bacău al familiei Sturdza. Se știe că îngroparea în sicrie de plumb a fost mereu apanajul elitelor bogate, inclusiv al capetelor încoronate, muritorii de rând având parte de materiale mai ieftine. Faptul că, după lungi tatonări, poetul nostru a catadicsit să-și intituleze întregul volum de debut tot Plumb, s-a potrivit mai bine decât credea (dacă nu cumva chiar s-a gândit la asta); la începutul lui 1916, cu câteva luni înaintea intrării României în război și cam în timp ce, la Cabaret Voltaire, avea loc show-ul anarhist Dada, era dusă la groapă (în sicrie de plumb) o întreagă epocă: frumoasă pentru cei care-și permiteau luxul, eronată pentru săraci sau inadaptați. Și ce cioclu liric mai potrivit i se putea găsi decât nevroticul proletar intelectual? Plumb, un volum-sicriu pentru La Belle Epoque, cu simbolismul ei cu tot. Cum scria Bacovia însuși mai târziu: Ce-a fost/A fost!/Nici trebuia/O lume ce/Întârzia.”

3. Clanul mătușilor

Două mătuși îndepărtate ale lui Bacovia, pe linie paternă, au fost la rândul lor două temerare literate. Paul Cernat le-a descusut istoriile: „Libertatea Bruteanu, cunoscută, după căsătoria cu publicistul socialist Eugen Vaian (Vaillant?), sub semnătura de femme fatale Laura Vampa, a trăit 96 de ani (1873-1969) și, pe lângă articole feministe, cărți pedagogice pentru copii și însemnări de călătorie minore, a comis, în 1892, prima traducere românească din Madame Bovary.” Cealaltă mătușă? „E vorba de Eliza Mustea (? - 1903), vară cu bunica dinspre tată a lui Bacovia, poetă și publicistă, autoare, între altele, a volumelor Versuri (1890), Spleen (1893), Pagini triste (1899) și a unei culegeri postume de versuri și articole (Părerile mele). E, se pare, prima poetă care-a adus, cum-necum, spleen-ul în literatura română.”

4. Deturnat dinspre Drept

Părinții lui George Bacovia, mici întreprinzători moldoveni, și-au dorit cu ardoare ca fiul lor să-și construiască o carieră în magistratură, motiv pentru care i-au și impus să urmeze cursurile unei facultăți de drept. Doar că literatura a deturnat până la urmă destinul celui alintat Iorgu în familie. Depunea mărturie chiar „împricinatul”: „Furat de încurajările prietenilor, printre cursurile de drept roman și civil, m-am trezit poet de-a binelea. Literatura de care m-am atins din când în când și-a picurat virusul caracteristic în toate fibrele sufletului, luptând cu succes împotriva studiilor mele juridice. (...) Părinții au vrut să mă trimită în străinătate pentru desăvârșirea studiilor, dar poezia mi s-a pus mereu buturugă-n cale.” Tot aici, un comentariu caustic semnat de Paul Cernat: „Buturugă sau nu, Bacovia n-a ieșit toată viața lui din țară. Poet boem, anarhist, socialist, decadent, bolnav, etilic... nu cadra deloc cu fișa postului.”

5. Stan și Bran de România

„În ciuda aparențelor, Arghezi și Bacovia au multe în comun (în afară de influența în posteritate, de succesul la avangardiști și de faptul că au fost lansați, amândoi, de Macedonski). Dacă n-ar fi decât premiul național de poezie ex aequo din 1934 (cu Carol al II-lea drept sponsor) și scena de la aniversarea lui Bacovia din 1956, când cei doi își aprindeau țigara unul de la altul, după ce fuseseră recuperați ideologic în același contingent. Dar mai sunt și altele, multe, care fac din ei niște Stan și Bran ai poeziei românești moderne (cu Arghezi pe post de Oliver Hardy și Bacovia - de Stan Laurel).”, a mai evidențiat Paul Cernat.

Desenatori de top

De exemplu? „Ambii sunt desenatori (graficieni) excelenți, cu personalitate. Interesant e că desenele moderniste bacoviene au în general un caracter comic, caricatural, în genul lui Nuni Anestin; nimic depresiv în ele... Oricât ar părea de curios, Bacovia are și momente argheziene în poezie - de pildă în foarte puțin cunoscuta Cine-i mic..., rămasă prin carnetele lui antebelice: Cine-i mic și cine-i mare?/Nimenea nu-i mic sau mare;/Fiecărui cum îi pare./Tot să cînte, mi se pare.//Hai-nainte!/Toate, toate sînt cuvinte./Legănare./Hai încet.../Tot mai încet.../Orișicum,/Graba i-o vibrare.//Hora, hora...//Este ora/De uitare.”

6. Optimist incurabil

„Bacovia era jucător de șah, table și ghiulbahar. În timpul marii vifornițe din februarie 1954, când au murit mulți sinistrați, iar casa familiei a fost acoperită de zăpadă, poetul l-a învățat ghiulbahar pe Titi, un coleg voinic de la ICAB al fiului Gabriel, care i-a ajutat să facă o pârtie prin nămeți. În zilele când casa era acoperită de zăpadă, Bacovia făcea economie la țigări și îi liniștea pe cei ai casei: N-am spus noi: Și ninge ca-ntr-un cimitir? Iar într-o seară, când - își amintește Agatha - luau ceaiul cu ultimii pesmeți, îi îmbărbăta așa: Ei, ce sunteți așa de triști?... Tot noi am spus: și ningă, zăpada ne-ngroape!”. Șugubăț conu’ Iorgu, nu?

7. Îngerul protector Agatha

„Dacă Agatha-Grigorescu Vasiliu-Bacovia (8 martie 1895, Mizil - 12 octombrie 1981, București) n-ar fi existat, foarte probabil Bacovia n-ar mai fi ajuns la vârsta când a scris Stanțe burgheze. Poetă, prozatoare și ziaristă interbelică OK, dar nu mai mult (preferatul meu rămâne volumul de prozo-poeme marine Terase albe, inspirat de Balcic), combativa fiică de angrosist și profesoară de română (ex-agent de asigurări) a fost pentru Iorguț ce e Melanie Jackson pentru invizibilul Thomas Pynchon: cel mai eficient agent literar. Felul în care s-a bătut, zeci de ani, pentru promovarea, editarea și instituționalizarea (inclusiv muzeală) operei fragilului ei soț e, orice s-ar zice, unic în literatura română.”

Realism, nu simbolism

Mai mult: „Iar cele trei cărți memorialistice despre Bacovia, cu toate lacunele, retușările și tăcerile lor lesne de înțeles, nu-s deloc de disprețuit; cu amendamentele de rigoare, ele constituie baza oricărei biografii. S-au făcut multe ironii, pe vremuri, pe marginea faptului că Agatha susținea, peste tot pe unde mergea, că poezia soțului ei n-a fost, de fapt, simbolistă, ci realistă. Normal - oamenii înțelegeau, pe atunci, realismul poetic prin trauma realismului socialist. Însă reinterpretările (deloc realist-socialiste) din ultimele decenii au validat din plin realismul biografic al poeziei bacoviene - unul foarte special, dar nu mai puțin... real.”

143 de ani se vor fi împlinit în 17 septembrie 2024 de la nașterea poetului George Bacovia

„Bacovia e un stoic, iar stoicii sunt la mare cinste în self help-ul contemporan.”, Paul Cernat, istoric literar

Știați că George Bacovia a avut un fiu natural (Jenică Tăbăcaru) care a ajuns angajat al Siguranței?

„Plumb? Un volum-sicriu pentru La Belle Epoque, cu simbolismul ei cu tot.”, Paul Cernat

„Furat de încurajările prietenilor, printre cursurile de drept roman și civil, m-am trezit poet de-a binelea.”, George Bacovia

***

 PASIUNEA ȘI MOARTEA - MAIAKOVSKI ȘI LILI BRIK

La 19 iulie 1893 s-a născut poetul Vladimir Maiakovski. În 1930, 14 aprilie, s-a sinucis. Intre aceste date un destin dramatic, minat de pasiune şi de mari iluzii. Iată povestea lui şi a iubitei lui Lili Brik.

Maiakovski, a fost poet, mare animator al artei ruse şi sovietice. A debutat ca poet futurist, campion al avangardei ruseşti. În anii '20, ai bolşevismului galopant, a devenit un campion al propagandei oficiale, bucurându-se de privilegiile acordate de regim, premii, bani, călătorii în străinătate, de o maşinărie de propagandă uriaşă care îl zeifica. A scris în 1924 un poem despre Lenin pe care l-a citit în mari mitinguri şi l-a tipărit în milioane de exemplare. Vladimir Maiakovski a fost un star al acelor ani, considerat un geniu în viaţă. În ciuda succesului său extraordinar, al statutului său privilegiat, de poet oficial, s-a sinucis (n. 1893).

A fost o epocă tulbure, a unor mari violenţe, de răsturnări sociale. Avusese loc un război cu milioane de victime, apoi un alt război, civil, care însîngerase din nou Rrusia. Pacea nu a fost nici ea ce ar fi putut să fie. Rusia a fost traversată în continuare de nenorociri. De turbulenţe, de masacre, de foamete, de marea minciună care a fost bolşevismul. Când Maiakovski a înţeles zădărnicia artei sale, de drumul înfundat în care intrase, când a înţeles că se lăsase folosit, când a văzut că speranţele şi iluziile sale se spulberau, s-a retras în apartamentul lui, a luat un pistol şi s-a împuşcat.

Probabil că lucrul cel mai frumos care i s-a întâmpla în viaţă, dincolo de poezia din anii de început, când se anunţa a fi un mare poet, a fost povestea de dragoste cu Lili Brik. S-au cunoscut în vara 1915, prin mijlocirea surorii mai mici, Elsa ( mai târziu soţia lui Louis Aragon. Lili era măritată cu Ossip Brik. Vladimir Maiakovski făcea figură de rebel, tânără speranţă a marii poeziei ruse. A fost o relaţie, cum spunem azi, în zigzag, cu certuri, despărţiri, etc, dar vreme de 15 ani Lili Brik, în ciuda tuturor situaţiilor neprevăzute, a fost muza lui. Lili Brik a inspirat şi alţi artişti ai vremii. S-a aflat in mijlocul avangardei ruseşti din acei ani. În anturajul ei se găseau Meyerhold, Eisenstein, Pasternak, Roman Jakobson. În apartamentul celor doi din Petrograd apoi din Moscova, erau mereu serate literare, întâlniri, cenacluri. Aici se pregăteau reviste, evenimente, cabale literare. Se aranjau spectacole de teatru, filme, turnee. Cele mai importante figuri se regăseau acolo atrase ca un magnet de energia, histrionismul, de geniul lui Maiakovski. Era cel mai influent artist, trecea drept poetul oficial al regimului. Era foarte apreciat la Kremlin, care îl folosea ca armă propagandistică.

Maiakovski mergea frecvent prin oraşele Rusiei unde recita şi conferenţia despre Lenin, bolşevism, despre marile victorii şi viitorul luminos. În anii '20 a călătorit mult în Franţa, în Germania, în SUA, în Italia etc. Ce a intrigat în povestea de dragoste între poet şi muza lui, a fost faptul că Ossip și Lili Brik nu au divorţat. A fost un menage a trois ? Poate la început, dar e cert că atunci cînd Maiakovski îşi găsea altă muză, cei doi soţi se reconciliau. Au rămas în bune relaţii până la sfârşit. Îi vedem în fotografii de epocă pe toţi trei – Maiakovski, Ossip Brik, Lili, împreună.

De ce s-a sinucis Maiakovski? Lili Brik sugerează în cartea ei de interviuri înregistrată în anii '70 la Moscova, “Avec Maiakovski”/1980, că se temea de bătrîneţe. Foarte probabil, mai mulți au remarcat în amintirile lor asta. Dar mai era ceva, Maiakovski simţea că îi trecuse vremea. Rusia o lua – sub pumnul de fier al lui Stalin – spre alte orizonturi. Dictatura se instala tot mai vădit şi controla deja literatura. Cenzura şi KGB făceau restul. În anii preluării puterii de către Lenin şi bolşevicii lui, Maiakovski fusese foarte util, şi de aceea, preţuit. Acm nu mai era nevoie de el. În lumea literară îşi făcuseră loc activişti duri, scriitori duplicitari, servili, slugi ale partidului. Ei făceau jocurile. Maiakovski era omul anilor 20, al NEP-ului leninist. Pentru el nu mai era loc şi oricum nu ca un privilegiat. Dacă ar fi supravieţuit anului 1930 îl aştepta Gullag-ul. Singura opţiune era să devină un propagandist al lui Stalin, Cred că Maiakovski, mai avea în suflet anii de început ai futurismului şi avangardei. El crezuse că bolşevismul va elibera omul, că viitorul aparţine libertăţii. Aflase la sfârşitul anilor '20 că era exact pe dos. În acest context s-a sinucis. Era de prisos.

Lili Brik i-a supravieţuit lui Vladimit Maiakovski. S-a sinucis în 1978, din cauza unei boli plină de suferinţe.(n 1891)

***

 ULTIMA ÎNTÂLNIRE CU MARTHA BIBESCU

De cum treci vestitul Pont Marie din cel de-al patrulea arondisment al metropolei pariziene, dai de edificiul în care Martha Bibescu îşi ducea viaţa dedicată, de ani întregi, exclusiv scrisului – „în tinereţe trăiam ca să scriu, acum scriu ca să trăiesc“, i-a spus Martha Bibescu lui Romulus Dianu într-un interviu publicat în „Tribuna României“…

…O casă veche, din cele care întreţin fondul muzeistic al urbanismului, ocolită de târnăcopul stilului modern: 45 Quai de Bourbon. O uşă veche, şi ea veche, ca tot ceea ce e acolo, ca şi zidurile, permite accesul într-un gang îngust, de unde o scară tot pe atât de zgârcită, cu treptele vopsite parcă în fiecare zi, atât de bine sunt întreţinute, protejate de o balustradă laterală, te ajută să ajungi la uşa apartamentului de la catul întâi.

Inscripţia de sub butonul soneriei indică: Marthe Bibesco. Unul dintre nepoţi. Mihai Brâncoveanu, preţuit critic muzical, în pofida tinereţii sale, şi „chére Mimi“, bătrânica întruchipând laolaltă pe subretă, infirmieră şi secretară, o asistă pe amfitrioană care-şi primeşte oaspeţii în salon, o încăpere ale cărei singure atribute sunt spaţiul şi amfitrioana.

Două ferestre mari, cu dimensiuni de vitrouri de catedrală, aduc soare dinspre Sena, protejate de draperii verzui, mătăsoase, ca nişte pleoape greoaie, obosite. O masă rotundă, din lemn de mahon, cu fundalul de marmură şi încercuire din metal auriu, e la dispoziţia scriitoarei, cu vreo cinci, şase volume, cu creion şi hârtie, cu o glastră de Sèvre oferind ochiului coroana unor garoafe sângerii. Câteva scaune tapisate sunt destinate oaspeţilor, fotoliul cel mare, amplasat în faţa celei de-a doua ferestre, fiind al gazdei.

Într-un capot din lame, lung până la vârful pantofilor aurii si ei, veşmânt cu mâneci largi ca de anteriu, Martha Bibescu a ținut să-şi întâmpine musafira venită din țară, ca o mărturie că a rămas româncă şi că nu şi-a uitat predilecţiile, arborând o superbă maramă cu izvoade prahovene.

O maramă ce pornea din creştet, ca şi coafura, aranjată în unduiri largi, generoase.

— V-am adus flori, pe care am pus miresme de la Mogoşoaia, azi muzeu şi casă de creaţie a scriitorilor şi poeţilor…

— Dă-mi-le să le îmbrăţişez, să le sărut, copila mea.

…Şi cu un gest tandru, a strâns buchetul la piept, sărutând floare cu floare, cu o alintare în care am desluşit, deopotrivă, patetism şi prestanţă, durere şi bucurie.

— Deşi nu mă mai ajută vederea, trudesc să-mi închei corectura la ultimele mele trei cărţi. Una recentă, ţi-o ofer: Échanges avec Paul Claudel, Correspondence inedite — apărută la Mercure de Frange. Să i-o dai soţului dumitale, ca mulţumire că a scris trei cărţi despre aviaţie, în care i-a relevat pe bravii zburători români, eroismul aviatorilor noştri pe cerul lumii.

Iată, îi trimit volumul cu autograf. Spune-i că aş vrea să-i povestesc din amintirile mele literare, să-i vorbesc despre Proust, despre Pârvan, despre Antoine de St. Exupéry, despre alţii dintre marii mei prieteni din trecut… despre convorbirile mele actuale cu André Malraux, care nutreşte bune sentimente şi sincere preţuiri pentru români. E un bun prieten al nostru. Te rog s-o reţii!

Vacarmul străzii pariziene în amurgul unei zile de vară m-a smuls din reveria celor două ore petrecute la Martha Bibescu, amfitrioană de zile mari. Să fi fost eu oare printre ultimii ei vizitatori veniţi din ţara pe care o purta în cugetul, în fiinţa ei?”

*** Elena V. Firoiu, România literară, 1973

Articolul a apărut în numărul din 6 decembrie. Martha Bibescu încetase din viață pe 28 noiembrie 1973. Funeraliile prințesei au avut loc pe 4 decembrie, la Biserica St. Louis et l’Ile

***

 POVEȘTI DE DRAGOSTE:

MIRCEA ELIADE ȘI NINA MAREȘ

Nina Mareş, o funcţionară divorţată cu un copil în întreţinere, s-a numărat printre prietenii pe care Mircea Eliade şi i-a făcut în România, după întoarcere din India. De la prietenie au ajuns la dragoste şi mai apoi la o căsătorie pentru care familia lui Eliade l-a renegat.

La începutul anilor 30, Eliade era un râvnit şi curtat profesor la Universitate. Tânărul universitar în jurul căruia se spune că roiau femeile era prins în două relaţii. Se iubea cu Sorana Ţopa, actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti, o femeie frumoasă şi în vogă, în perioada interbelică. În acelaşi timp, romancierul avea o relaţie cu o banală funcţionară de la Societatea Naţională de Telefoane., Nina Mareş, femeie divorţată cu un copil de crescut. 

Nina Mareş avea nu numai o situaţie complicată financiar, ci şi o istorie tragică în spate. Fusese căsătorită cu un ofiţer şi căzuse pradă unei pasiuni fulgerătoare pentru un locotenent din Braşov. Pentru acesta din urmă şi-a lăsat soţul şi şi-a abandonat căsnicia. Familia amorezului s-a opus însă relaţiei. Locotenentul a fost trimis într-o misiune la Paris şi a fost căsătorit forţat cu o altă femeie. Nina a aflat ştirea din ziare, în timp de aştepta întoarcerea iubitului acasă şi a avut un şoc. Eliade a cunoscut-o ca femeie singură, cu o fetiţă de 11 ani în întreţinere. 

“Era mică, blondă, bună camaradă şi, deşi, cum am aflat mai tarziu, ducea o viaţă grea, râdea întotdeauna, era discretă, nu vorbea de necazurile ei”, a descris-o romancierul în memorii.

 Nina locuia în imobilul unde se gasea redactia ”Cuvântului” şi îi bătea romancierului textele literare la maşină. 

De la prietenie la dragoste

Prietenia s-a transformat într-o relaţie de amor, însă nu una pasională, ci una cuminte, aşa cum avea să o evoce Eliade mai târziu. “La 25 decembrie 1932, prietenia pe care o aveam până atunci pentru Nina s-a transformat în dragoste”, noteaza romancierul în Jurnal în data de 7 februarie 1945. Prins între relaţia cu funcţionara Nina şi actriţa Sorana mai bine de o jumătate de an, romancierul nu putea decide între cele două femei. În 1932 a considerat că cel mai bun lucru pe care l-ar putea face ar fi să pună punct ambelor relaţii. A ales să-şi anunţe, pe rând, iubitele în legătură cu decizia sa.

Întâmplarea a făcut ca prima dată să meargă la Nina.”Hazardul face ca periplul de a anunţa pe cele două de decizia luată să înceapă cu Nina Mareş. Ajuns în camera ei, începe să-i dezvolte oarecum «filosofic» opţiunea lui pentru despărţire definitivă, moment în care observă că sărmana femeie se îndreaptă încet spre fereastra deschisă, replicându-i totodată că nu ştie dacă va mai suporta să piardă pentru a doua oară marea iubire. Pe loc Eliade intuieşte că Nina îşi pregăteşte o eventuală sinucidere, moment în care schimbă întreaga strategie: vede în destinul lui menirea de a salva această fiinţă nefericită, drept pentru care îi şi propune să-i devină soţie”, evocă Lucian Nasta în ”Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor literari”.

Renegat de familie din cauza nevestei 

După logodna din septembrie 1933, Eliade a fost renegat de familie. S-a mutat împreună cu aleasa într-un apartament închiriat. “Parcă s-ar fi prăvălit cerul peste ei”, scria Eliade în jurnal despre momentul în care părinţii săi au aflat de logodna cu Nina. Căsătoria dintre cei doi s-a făcut fără fast, discret, în ianuarie 1934. Părinţii romancierului îl visau căsătorit cu o partidă bună şi vreme de cinci ani n-au acceptat ideea că fiul lor a luat de nevastă o funcţionară divorţată, cu un copil de crescut. 

Se spune că Nina ar fi fost conştientă de la bun început de marele sacrificiu făcut de romancier. În scurta căsnicie pe care au avut-o, funcţionara s-a dedicat în totalitate susţinerii activităţii literare a soţului său. 

”O soţie profund devotată”. Aşa o descrie Eliade pe Nina, despre care scria în Jurnal: „Trăia exclusiv pentru mine, însă ascundea foarte bine lucrul acesta. (...) Nu cred că multe soţii şi-ar fi putut păstra dragostea, încrederea şi seninătatea alături de cel care eram pe atunci”. La cererea lui Eliade, Nina şi-a părăsit locul de muncă şi s-a dedicat casei şi susţinerii romancierului. Eliade şi-a asumat rolul de tată vitreg pentru Adalgiza. 

Soţia i-a ascuns boala

Nina s-a îmbolnăvit de cancer la scurt timp după căsătorie. Soţia devotată i-a ascuns ani buni romancierului boala sa. Nici când a mers la Paris în 1943 pentru a fi examinată de medicii de la o celebră clinică franceză Eliade nu a ştiut cu adevărat de ce boală suferă soţia sa. Boala Ninei s-a agravat în aprilie 1944. A ajuns într-un sanatoriu în Lisabona, unde au urmat luni întregi de tratament chinuitor. Boala şi suferinţa soţiei l-au marcat profund de romancier.

Prima soţie a lui Eliade a murit pe 20 noiembrie 1944. „Oare suferinţele acestea n-au răscumpărat nimic? Nu pot crede. Nina mi-a fost luată pentru păcatele mele şi pentru mântuirea ei. Dumnezeu a voit s-o ia, ca să mă zvârle pe mine într-o nouă viaţă – de care, acum, nu ştiu încă nimic”, scria Eliade în jurnal, la o lună după moartea soţiei. Adalgiza, fetiţa Ninei a rămas în responsabilitatea romancierului care şi-a făcut datoria de tată vitreg.

***

 TITU MAIORESCU FILAT DE POLIȚIE

În condiţiile declanşării primei conflagraţii mondiale (15 iulie 1914) şi a preconizatei intrări a României în război, suspectat de legături cu Puterile Centrale, în primăvara anului 1915, Titu Maiorescu a fost supus unei veritabile monitorizări a Poliţiei de Siguranţă din cadrul temutei Prefecturi a Poliţiei Capitalei. Faptul poate n-ar fi atât de neobişnuit dacă n-am vorbi de o mare personalitate a românilor, de demnitarul al cărui cabinet demisionase cu nici doi ani în urmă, în ultima zi a lui decembrie 1913.

Contextul supravegherii

Titu Maiorescu fusese preşedinte al Partidului Conservator în perioada 1913-1914. Evident, supravegherea omului politic conservator a avut loc în timpul guvernării liberale. Filajul s-a efectuat în perioada 2-18 martie 1915, agenţii executându-şi misiunea în trei schimburi, în unele zile asigurând o urmărire 24 din 24 de ore. În perioada în care s-a desfăşurat monitorizarea, preşedinte al Consiliului de Miniştri era marele om de stat liberal Ion I.C. Brătianu, ministru de Interne Vasile G. Morţun, iar prefect al Poliţiei Capitalei era Gheorghe Corbescu, cel care-i urma „kneazului” Dimitrie Moruzi.

Cel mai probabil, din cauza precarităţii logisticii de care dispuneau agenţii de filaj, aceştia au ţinut sub observaţie în special imobilul de domiciliu al politicianului, au cules informaţii când şi de la cine s-a putut, stabilind ceea ce era esenţial pentru acţiune: întâlnirea dintre Titu Maiorescu şi reprezentanţii Puterilor Centrale. Evident că au existat şi greşeli în activitatea poliţiştilor. Dacă unele informaţii sunt laconice, ori chiar lipsesc, agenţilor nu le-a scăpat din vedere faptul că Titu Maiorescu a cumpărat două portocale de la un oltean sau numărul trăsurii cu care se deplasa prin oraş. De asemenea, frapează regularitatea cu care acesta stingea lumina în fiecare seară, de regulă la ora 22.00.

Scopul iniţierii şi desfăşurării acţiunii a fost realizat. În acest context, expus doar sumar, în care poliţia informativă monitoriza diversele contacte ale foştilor demnitari şi simpatizanţi filogermani, aflat la o vârstă respectabilă (75 de ani), Titu Maiorescu nu avea cum să scape vigilenţei unei instituţii ce a fost adeseori comparată cu un cuţit având două tăişuri: Siguranţa Statului.

Filajul

În cele ce urmează redăm notele ,,Biuroului de Cercetări’’ din cadrul Prefecturii Poliţiei Bucureşti.

2 martie 1915. „Domnul Titu Maiorescu domiciliază [în] str. General Lahovari no. 7 la familia Madam Bengescu. La ora 10 dimineaţa dl Titu Maiorescu a plecat de acasă cu trăsura no. 464 şi nu s-a  înapoiat nici până la ora 1 ½ p.m.”.

3 martie 1915. „Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 1 p.m. şi până la ora 6 p.m. comunic: La ora 3 ¼ a eşit în oraş cu trăsura nr. 764 şi s-a înapoiat la ora 4, la ora 4.10 tot cu aceeaşi trăsură a eşit din nou în oraş [iar] până la ora 6 nu s-a înapoiat”.

4 martie 1915. „[Între orele] 9-1 [după amiaza] n-a eşit nicăeri, n-a venit nici o persoană. La ora 5½ p.m. a eşit în oraş pe jos a luat-o pe str. g-ral Lahovari şi în dreptu[l] grădini[i] Leonei găsind o trăsură s-a suit în ea, n’am putut lua numărul fiind prea departe de el”.

5 martie 1915. De dimineaţă, agenţii au stabilit că Titu Maiorescu nu a părăsit domiciliul. „La ora 3.35 [după amiaza] a eşit pe jos a mers pe str. Viilor, Popa Kiţu, Teilor, Batişte, Rotari, General Lahovari şi la ora 4¼ s-a înapoiat acasă. Până la ora 6½ n’a mai eşit şi nici nu a venit nimeni la dsa”.         

6 martie 1915. „La ora 5 a eşit pe jos a mers pe str. Viilor, Păcii, Rotarilor, Salciilor, Teilor, Viitor şi la ora 6 s-a înapoiat acasă, nu l-a vizitat nimeni. La 10 noaptea s-a stins lumina”.

7 martie 1915. „La ora 3 a venit la dsa o doamnă cam în etate cu o trăsură de casă şi l-a luat în oraş şi până la ora 6 nu s-a înapoiat acasă. La 10 s-a stins lumina”.

8 martie 1915. În această zi Titu Maiorescu nu a ieşit de acasă, iar la ora 22 s-a constatat stingerea luminii.

9 martie 1915. „Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 1 p.m. şi până la ora 6½ p.m. comunic: La ora 5 a eşit din casă a luat-o pe str. G-ral Lahovari, Camtoti, Romană şi a intrat la no.147 unde domiciliază dna Lăzărescu pensionară şi rudă cu dsa şi la ora 6.20 s-a înapoiat acasă”.

10 martie 1915. La ora 09.30 Titu Maiorescu fost vizitat de Dimitrie S. Neniţescu, fost ministru al Industriei şi Comerţului în guvernul P.P.Carp (1910-1912)4 şi în primul guvern Maiorescu (28 martie – 14 octombrie 1912), precum şi de un domn în vârstă, neidentificat de poliţişti. Ambii au plecat după o oră. Interesant este că agentul care efectua supravegherea imobilului îi cunoştea calitatea de fost ministru a lui Neniţescu, ceea ce, în condiţiile mass-mediei de atunci, atestă o anumită pregătire, inclusiv politică. Tot în această zi, Titu Maiorescu a ieşit la orele 16.00, a urcat în trăsura nr. 799, deplasându-se la o adresă necunoscută, iar până la ora 06.00 (a doua zi, 11 martie), agenţii au consemnat că nu s-a mai întors.

11 martie 1915. „La ora 3 (15.00, n.n.) a eşit în oraş pe jos a mers pe str. Viilor, Popa Kiţu, Rotari, Batişte unde a luat o trăsură şi s-a înapoiat acasă cu trăsura no. 607: Întrebând birjarul de unde vine mi-a spus că de la Capşa”.

12 martie 1915. În această zi cel supravegheat a plecat la ora 10, a mers la un tinichigiu de pe str. Icoanei, iar în drumul de întoarcere spre casă, a cumpărat de la un oltean două portocale. A ieşit din noul la 16.35 pentru a merge la cârciuma „Făgădău”, s-a reîntors la 17.20, iar la 22, ca de fiecare dată, s-a stins lumina.

13 martie 1915. „Având în urmărire pe dl Titu Maiorescu de la ora 9 a.m. şi până la ora 8 seara comunic: La ora 10.10 a.m. a eşit în oraş cu trăsura no. 1008 şi după afirmaţiile birjarului a fost în str. Romană 147 de unde a luat o damă au făcut o plimbare până la Cotroceni şi la ora 11.20 la adus acasă. La ora 4.10 a eşit pe jos a mers în str. Romană 147 de unde a eşit după 10 minute însoţit de o doamnă au mers până la Făgădău de unde au luat trăsura no. 958 făcând aceeaşi plimbare ca şi de dimineaţă. La ora 6.40 a venit acasă”.

14 martie 1915. În această zi Titu Maiorescu nu a plecat de acasă.

15 martie 1915. „Pe la ora 4 p.m. cu automobilul no. 170 a venit la dlui Mareşalul Von der Golz însoţit şi de Contele Von dem Buşche. Au stat [de vorbă în locuinţă] cam 30 minute şi au plecat. Aceste două persoane au fost urmărite de cei doi agenţi de la Siguranţa Generală6. La ora 5 dl. Titu Maiorescu a eşit din casă pe jos şi a parcurs străzile Inocenţei, Surorilor, Arcului, Armenească, a eşit în bdul. Carol până la statuia Roseti luând-o pe str. Vasile Lascăr şi s-a înapoiat acasă la ora 6. De la această oră n-a mai eşit nicăeri. La ora 10 s-a stins lumina”.         

16 martie 1915. În această zi cel supravegheat a plecat de acasă la ora 15.30 şi a revenit la 18.00.

Întrucât Titu Maiorescu nu a ieşit din casă (ori nu a fost observat de agenţi) nici în următoarele două zile, la 18 martie 1915 supravegherea a luat sfârşit „din ordin”.

Titu Maiorescu

Printre marile personalităţi ale României de la cumpăna dintre veacurile al XIX-lea şi al XX-lea s-a numărat şi Titu Liviu Maiorescu, născut la 15 februarie 1840 în Cetatea Băniei, dar într-o familie de obârşie transilvăneană. A urmat studii secundare la Braşov şi Viena, şi superioare – în drept şi filosofie – la Berlin şi Paris. Orator desăvârşit, susţinător al învăţământului naţional, este cel ce a scris, printre altele, „Istoria contemporană a României”. A fost un mare om de cultură, profesor universitar şi rector al universităţilor din Iaşi şi Bucureşti, membru marcant al grupării politice conservator-junimiste, un mare sprijinitor al lui Mihai Eminescu şi membru al Academiei Române (din 1867). Personalitate plurivalentă (critic literar, publicist, istoric, diplomat, om politic), este cel care ne-a lăsat celebra sintagmă „Formă fără fond”. Ministru al Justiţiei în cabinetul Petre P. Carp (1900-1901), ministru al Afacerilor Străine (1910-1913), a fost şef al guvernului, în perioada 1912-1913.

Titu Maiorescu a fost un adept al apropierii României de Puterile Centrale, în special de Germania. Din păcate, el nu a mai apucat deznodământul primei conflagraţii mondiale. S-a stins la Bucureşti, la 18 iunie 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.