***

 ULTIMA NOAPTE DIN VIAȚA LUI VIVIEN LEIGH

E seara zilei de 7 iulie 1967. John Merivale, actorul cu care Vivien Leigh avea o relaţie de mai mulţi ani, pleacă la teatru lăsând-o pe ea acasă să se odihnească.

E anul 1967. Vivien Leigh are 53 de ani și suferă de mult timp de tuberculoză și de tulburare bipolară. În această seară de iulie rămâne singură. În luna mai ar fi trebuit să joace alături de Michael Redgrave în producția lui Edward Albee, numită „A Delicate Balance”, când tuberculoza, de care suferea de peste douăzeci de ani, i-a revenit agresiv. Însă după câteva săptămâni de odihnă părea să se însănătoșească din nou. Merivale, care i-a fost alături în acești ani și a avut o influență bună asupra ei, pleacă la teatru. Când se întoarce seara, târziu, o găsește dormind. Iese din cameră. Între timp, Vivien se trezește, se ridică din pat și încearcă să meargă la baie. Dar corpul ei n-o mai ajută și se prăbușește. Miezul nopții trecuse. Și primele minute ale zilei de 8 iulie aduc cu ele moartea lui Vivien. Când Merivale se întoarce în cameră o găsește întinsă pe podea…

Cine e Vivien Leigh la momentul morții ei? Un star. O legendă. Un mit. Cea mai mare actriță britanică din toate timpurile. Scarlett O’Hara. Blanche DuBois, poate. Un personaj paradoxal, căruia posteritatea i-a amplificat aura atât de mult, încât, deși se știe totul despre el, nu se știe, de fapt, nimic.

O schiță de portret ar putea începe, alegând dintre sute de gânduri, fraze, imagini, amintirea unui critic, Martin Rubin, dintr-un articol publicat în „Washington Post” în anul 2015: „Am fost încântat când în sfârșit am văzut-o de aproape în ceea ce s-a dovedit a fi ultima ei prezență pe scenă în spectacolul Ivanov de Cehov. Felul în care am văzut-o la National Theater din Washington jucând-o pe femeia care va muri de tuberculoză mi-a tăiat respirația – frumusețea și grația ei sunt imposibil de descris și îl eclipsau până și pe partenerul de scenă, și el un nume mare, precum și prieten de-o viață, John Gielgud. În anul următor, când am aflat despre moartea ei, revelația șocantă a cauzei morții ei a făcut să fie și mai puternică amintirea, încă vie, a prezenței ei pe scena de la National Theater.”

Frumusețe și grație – atributele cel mai frecvent invocate în cazul artistei căreia nu-i plăcea să fie numită „vedetă”. „Eu nu sunt vedetă de cinema, eu sunt actriță. O vedetă, doar o vedetă, înseamnă o viață prefăcută, trăită pentru valori false și pentru publicitate. Însă actrițele au o viață lungă și apar mereu roluri minunate de jucat”, spunea Vivien Leigh.

Visul de a deveni actriță

Și-a dorit cu ardoare, de când era mică, să fie actriță, umărindu-și cu tenacitate scopul. În ultimii ani de viață, suferind de tulberculoza care a și răpus-o în cele din urmă – anii în care comportamentul ei agresiv, urmare a tulburării bipolare, nu mai era un secret pentru nimeni – Vivien Leigh era însă, înainte de toate, o vedetă. Fetița care apăruse pe scenă la trei ani, cu trupa de teatru a mamei, care se bucurase de o educație aleasă, în spirit catolic, de cărțile lui Lewis Carroll și Rudyard Kipling, urcase toate treptele spre succesul suprem, dar coborâse adesea și în întunericul infernului. La începutul carierei, după ce absolvise Academia Regală de Artă Dramatică de la Londra, se luptase cu prejudecăți dintre cele mai primitive: o actriță frumoasă nu prea se întâmplă să fie și o actriță bună, o voce nelucrată nu prea se întâmplă să răzbată pe scenă, un talent potențial rar se dovedește un talent real etc. După câteva roluri pe scenă și după sfârșitul unei căsnicii scurte și sufocante, primise un rol în filmul „The Mask of Virtue” (1935), criticii remarcând atunci pentru prima dată viteza cu care chipul ei trecea de la o expresie la alta, iar Laurence Olivier văzând-o, tot pentru prima dată, pe scenă. Din câte se pare, acesta a fost adevăratul început.

Cu Laurence Olivier a jucat în scurt timp în „Fire over England” și într-un timp și mai scurt prieteniei dintre ei i-a luat locul o poveste de dragoste. La Old Vic, ea a jucat Ofelia într-o montare cu „Hamlet” regizată de Olivier, care i-a observat și el trecerile foarte bruște de la o stare la alta, o trăsătură confirmată a interpretării ei, dar și firea capricioasă și reacțiile iraționale, care în cele din urmă aveau să submineze o relație pasională și, de asemenea, o viață în sine.

Este momentul în care în existența lui Vivien Leigh intră Scarlett O’Hara, strălucitorul personaj din romanul „Pe aripile vântului” al americancei Margaret Mitchell. Actrița își dorește rolul și, grație unor influențe, îl și obține. Vivien Leigh se mută la Los Angeles împreună cu Olivier, regizorul George Cukor e cucerit de  „sălbăticia ei incredibilă” și îi dă rolul, care avea să însemne enorm în cariera sa. Comportamentul maniacal din timpul filmărilor, despre care avea să se vorbească mai târziu și pe care avea să-l noteze și Olivier în biografia lui, va deveni o caracteristică a prezenței lui Vivien Leigh pe platoul de filmare și pe scenă, iar numele îi va fi sinonim cu Scarlett O’Hara, rol care îi va aduce Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță, distincție pe care actrița o va mai primi o dată peste ani, în 1952, pentru rolul Blanche DuBois din „Un tramvai numit dorință”, celebra ecranizare a lui Elia Kazan după piesa lui Tennessee Williams, pentru care Vivien Leigh va primi și Globul de Aur, și un premiu BAFTA, precum și acest Oscar, care, după propriile spuse, o va duce „în pragul nebuniei”.

Între Scarlett O’Hara și Blanche DuBois, între spiritul activ și combativ și pasivitatea femeii prinse în propriile mreje, care stabilește o relație înșelătoare cu sine și cu cei din jur, s-ar putea trasa și portretul actriței. Între contrarii, Vivien Leigh, deja o celebritate la jumătatea secolului, și-a jucat bine rolul, un rol care a cuprins și suferința fizică: în 1944, la câțiva ani după căsătoria cu Laurence Olivier, a fost diagnosticată cu tuberculoză, după ce jucase în fața soldaților într-un turneu de promovare în Africa de Nord. Un an mai târziu, în timpul filmărilor la „Cezar și Cleopatra”, Vivien Leigh e pierdut o sarcină, iar tulburarea bipolară s-a accentutat. Anxietatea nu avea s-o mai părăsească niciodată, nici pe scenă, nici în afara ei. Între Antigona, pe care și-a dorit foarte mult s-o joace și pe care a jucat-o alături de Laurence Olivier, Lady Macbeth – cea mai bună care a existat vreodată pe scena din Anglia, spun cunoscătorii – și Cleopatra, ca să nu mai amintim de alte personaje shakespeariene, fiecare dintre identitățile întruchipate i-a adus lui Vivien Leigh câte ceva, actrița oferindu-le, la rândul ei, puternice tușe personale. „În ciuda firii nervoase, maniac-depresive, își păstra calmul și o atitudine distantă, care nu-i trăda starea de spirit”, scria în autobiografia sa Laurence Olivier, de care avea să divorțeze în 1960.

Între crize, succese și premii, ultimii ani din viața actriței vor trece năvalnic. Între izbucniri nervoase în prezența regizorilor cu care lucra și fascinația pe care o exercita la teatru și pe platoul de filmare, între depresie și strălucirea cu care actrița britanică a cucerit lumea întreagă după „Pe aripile vântului”, viața artistică a mers mai departe. Finețea interpretării ei, o marcă distinctivă încă de la „Un tramvai numit dorință”, forța cu care-și construia personajele, i-au adus nenumărați admiratori, dar și destui critici.

Când ea s-a stins în acea noapte de 7 spre 8 iulie, teatrele din Marea Britanie au fost în doliu. Laurence Olivier a trăit una dintre cele mai grele clipe ale vieții. Merivale l-a contactat pe Olivier, care se afla într-un spital din apropiere de locuința lor, unde făcea un tratament pentru cancer de prostată. În autobiografia sa, el descrie „teama amarnică” atunci când a plecat spre locuința lui Vivien. A găsit-o întinsă pe pat. Și spune că a stat acolo și s-a rugat „pentru iertarea tuturor răutăților care interveniseră între ei”. Dar era prea târziu. Actorul despre care Vivien spunea că „mai degrabă ar trăi o viață scurtă alături de Larry [Olivier], decât una lungă în lipsa lui” nu mai putea face nimic și nu putea da timpul înapoi. Vivien plecase pentru totdeauna… dintr-o lume care o iubise și care avea s-o iubească mai departe, transformând-o într-o artistă fără de care istoria filmului din secolul XX nu ar mai fi aceeași.

***

 MARI IUBIRI:

VIRGINIA WOOLF

„Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă!” (Emil Cioran, Pe culmile disperării)

Viața unui scriitor ține de domeniul exemplarității, pentru că, spre deosebire de ceilalți oameni, ea trece printr-o dublă expunere, ca printr-o perdea de raze X a căror doză îi poate fi, câteodată, fatală. Pe lângă faptul că trăirile, viziunile, proiecțiile sale depășesc limita umanului, atât de mult, nefiresc de mult atașat de contingent, simte și nevoia de a le încarna într-un text care nu face altceva decât să descompună, bucată cu bucată, toată acea construcție interioară pe care o susține cu propria ființă chiar înlăuntrul lui, simțind în proporție dublă, trăind în proporție dublă, o dată în sine, apoi în carte.

Probabil că puțini oameni realizează faptul că, citind, consumă, rând cu rând, însuși corpul eteric al scriitorului, hrănindu-se din visurile lui pentru a-și contura propriile visuri, devorând cu pasiune fabulația lui pentru a-și urzi propriul imaginar, pentru a se vindeca, a găsi răspunsuri sau a se consola cu gândul că existența nu e decât o repetiție a acelorași tipare, într-o formă mai mult sau mai puțin mimetică…

”Orice carte e un răsad de fantome”, scria, în una din ultimele sale lucrări, Ion Petru Culianu, dar cât de puțini înțeleg acea cosangvinitate care se produce, în momentul lecturii, între scriitor și cititorul său? A pătrunde în intimitatea unei cărți nu este altceva decât a atinge cu mâinile goale sufletul unui om care s-a dezgolit până la ultima rană. Trebuie să mergi pe vârful picioarelor ca într-un sanctuar și să te ferești de păcatul de a întina lucrurile de acolo.

Cărțile Virginiei Woolf, al cărei nume original este Adeline Virginia Stephen (25 ianuarie 1882 – 28 martie 1941), o aduc în postura de cea mai sentimentală (lirică, dacă vreți) romancieră a secolului trecut, fiind traduse în peste 50 de limbi, inclusiv de scriitori consacrați, Marguerite Yourcenar sau Jorge Louis Borges.

„O femeie trebuie să dispună de bani şi de o cameră separată, dacă vrea să scrie ficţiune“, spune ea într-un eseu de dimensiunea unui roman, intitulat A Room of One’s Own (1929). Adeptă a ”fluxului conștiinței” (the stream of consciousness), pe care îl practică în mai toate operele (din cele mai cunoscute „Spre far”, „Orlando”, „Valurile”, „Doamna Dolloway”), Virginia Woolf scrie sub zodia experimentalului, așezând la suprafață umbra destul de vaporoasă a unei acțiuni – de cele mai multe ori banală – astfel încât, ca într-un miraj, cititorul să fie atras de straturile de profunzime ale textului, acolo unde, asemenea valurilor care izbesc țărmul, se vâltoresc trăiri autentice, care aduc din afund adevărurile ultime ale ființei. „Frumuseţea lumii are două tăişuri, una de bucurie, una de suferinţă, tăind inima în două.”, iar expresia acestei gândiri nu poate fi decât una sinceră și asumată cu luciditate: „Dacă nu spui adevărul despre tine însuţi, nu poţi spune adevărul despre ceilalţi.”, remarca scriitoarea. Adevărurile vieții ei au rămas pentru mult timp ascunse, deși o privire scrutătoare ar putea intui, citindu-i operele, acele frământări imposibil de mistificat la un moment dat.

Femeia Virginia Woolf ajunsese, în anii dintre cele două Războaie Mondiale, să fie considerată și apreciată ca o personalitate marcantă în societatea literară din Londra şi membru al Grupului Bloomsbury, având o carieră consacrată deja în întreaga lume. Adulată, curtată, dorită de mulți bărbați din înalta societate, se căsătorește cu Leonard Woolf, la a treia lui cerere în căsătorie: „E un evreu fără o para în buzunar. Sunt mai fericită decât aș fi putut crede vreodată – dar e la mijloc și insistența mea de a-l plăcea”, îi relatează prietenei sale, Violet Dickinson.

Cuplul intenționează să aibă doi copii, dar medicul o sfătuiește să abandoneze acest plan din cauza bolii psihice de care suferă, cu siguranță un efect al abuzurilor sexuale pe care le suferise din copilărie. Nu e solară viața de soție așa-zis fericită pe care o duce, pentru că iese la iveală, chiar din timpul lunii de miere, inapetența ei sexuală pe care nu și-o poate reprima. Leonard acceptă situația, dar, încet încet, se transformă în protectorul ei fidel, sprijinind-o în ceea ce privește scrisul, fiindu-i aproape în timpul crizelor declanșate de afecțiunea de bipolaritate, trecându-i cu vederea infidelitățile și chiar relația lesbiană cu scriitoarea Vita Sackville-West.

Cea mai importantă iubire a scriitoarei Virginia Woolf a fost această poetă, iar cele două au trăit o poveste de dragoste nebunească și de o intensitate maximă încă din momentul întâlnirii lor, în decembrie 1922, pe vremea când Woolf avea 40 de ani, iar primul ei succes literar, romanul „Mrs. Dalloway”, urmă să apară în trei ani. La patru zile după ce acestea s-au întâlnit, Virginia a invitat-o pe Vita în oraș și acestea au devenit foarte bune prietene.

Mai târziu, legătură lor a devenit din ce în ce mai strânsă, ele devenind intime și apropiate, iar Vita a devenit sursa de inspirație a scriitoarei, acest lucru fiind confirmat în volumul din 1928, intitulat „Orlando”. Fiul Vitei, Nigel Nicholson, a spus despre acest volum că este „cea mai lungă și cea mai impresionantă scrisoare de dragoste din literatură, în care Virginia explorează intimitatea Vitei, scrutând secolele ființei ei, observându-i peregrinările de la un sex la celălalt, se joacă cu ea, o îmbracă pe rând în blănuri scumpe, mătase și smaralde, o tachinează, flirtează cu ea, aruncă un văl de ceață asupra ei și sfârșește prin a o fotografia în Long Barn, împreună cu câinii, prin mlaștini, așteptând întoarcerea Virginiei a doua zi.”

Pe vremea aceea, ambele dintre cele două femei erau căsătorite, Vita cu Harold, care era homosexual, și Virginia cu Leonard, dar asta nu le-a oprit să-și scrie unele dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste din istoria literaturii.

Virginia către Vita, scrisoare datată 1927:

„Ascultă, Vita – lasă-l pe soțul tău și hai să mergem la Hampton Court să luăm masa împreună pe râu, să ne plimbăm prin grădină în bătaia lunii, să ne întoarcem acasă târziu în noapte, și, la un pahar de vin, în timp ce ne cherchelim, să-ți spun toate lucrurile pe care le am în cap, milioane, miliarde… Ele nu mi se dau la lumina zilei, ci doar în întuneric, la malul râului. Gândește-te la propunerea mea. Lasă-l pe soțul tău și vino, îți spun.”

La scurt timp, Vita i-a răspuns:

„Nu mai sunt om, am devenit un lucru care tânjește după Virginia. Ți-am compus o frumoasă scrisoare în orele de coșmar nocturn, și totul a dispărut ca prin minune: nu mai pot spune decât că îmi lipsești, în cel mai simplu și mai disperat mod omenește posibil. Tu, cu toate scrisorile tale deștepte, n-ai fi în stare să scrii o frază atât de elementară; probabil că nici n-ai simți în acest fel.

Și totuși cred că ai putea fi sensibilă la o mică prăpastie. Însă ai îmbrăca-o într-o frază atât de sofisticată încât și-ar pierde întreg adevărul; în timp ce, cu mine, el e pe de-a-ntregul în siguranță: mi-e dor de tine mai mult decât mi-am imaginat vreodată; și eram pregătită deja să-ți simt lipsa. Așa că scrisoarea asta nu e decât un geamăt de durere. Incredibil cât de esențială mi-ești.

Cred că ești deja obișnuită să ți sespună lucruri din acestea. Să te ia naiba, creatură răsfățată; n-o să te mai fac să mă iubești dăruindu-mă așa – dar oh, draga mea, nu pot fi nici isteață, nici oficială cu tine: te iubesc prea mult. Prea adevărat. Nu-ți poți imagina, însă, cât de rece și detașată pot fi cu oamenii pe care nu-i iubesc. Am ajuns să fac artă din asta. Dar tu mi-ai dărâmat toate armele, toate mecanismele de protecție. Și știi ceva? Nici nu-mi pare rău.”

Cu toată această viață agitată, în care, dacă ne gândim bine, în afara oamenilor care îi ocupau cea mai mare parte a timpului se afla și scrisul, căruia îi era dedicată, Virginia Woolf se simte tot mai singură.

În timp, depresia se adâncește, urcușurile și coborâșurile suferinței bipolare devin tot mai frecvente (și cât de imprevizibil și sfidător este acest dezechilibru, câtă putere trebuie să ai să trăiești lângă un om care într-o zi e exuberant până la lacrimi, ca în momentele următoare să se scufunde în cea mai neagră depresie!), iar Virginia încearcă de câteva ori să se sinucidă.

Asta în timp ce, din exterior, nu se vede mai nimic din infernul sufletesc prin care trece, doar cărțile ei, citite în spiritul, nu în litera lor, lasă la suprafață suferința, și încă fără a exprima pericolul iminent.

Ultima ei lucrare, Between the Acts (1941), în cea mai mare parte scrisă în versuri, atinge cu adevărat punctul sensibil al dramei: transfigurarea vieţii prin artă, stările provocate de ambivalenţa sexuală şi meditaţiile pe marginea  trecerii timpului şi a vieţii surprind o viziune sumbră, încărcată de o afectivitate profundă, resimțită ca o povară psihică și spirituală. Scrisul îi apare ca o ieșire din tenebre pe termen scurt, însă. „Încerca adeseori această senzaţie: a luptei împotriva unei forţe copleşitoare, pentru a-şi putea menţine curajul; pentru a putea susţine: dar aşa văd eu, aşa văd.”, iar această proiecție poate fi considerată un strigăt de ajutor. Era conștientă de condiția damnată a femeii înzestrate cu luciditate și o sensibilitate ieșită din comun, și gândea în termeni dramatici scindarea sa interioară: „Peste întinderea enormă care este viaţa unei femei, se lungeşte umbra unei săbii.”. Drama ei transpare din psihologia personajelor ei alter ego, pe seama cărora nu se sfiește să transfere propriul război cu sine și cu lumea. Dar până când?

În locul ei, în dimineața de 28 martie 1941, Virginia Woolf a lăsat două scrisori, una către Vanessa Bell, sora ei, iar alta adresată lui Leonard, soțul ei. Ce au în comun cele două scrisori: hotărârea lipsită de orice teamă sau ezitare de a pune capăt suferinței pe care simțea că o provoca celorlalți, chiar neintenționat, conștientă de faptul că nu putea corespunde celor mai mici așteptări ale acestora; dorința ca nu cumva motivul morții ei să cadă asupra altcuiva, deci asumarea deplină și lucidă a intenției.

„Dragule,

Simt că înnebunesc din nou şi nu am nicio îndoială. Nu cred că mai putem trece încă o dată printr-o asemenea situaţie îngrozitoare. De data asta, nu mai sunt în stare să-mi revin. Am început să aud voci şi nu mă mai pot concentra. Aşa că voi face ceea ce cred că e mai bine. Mi-ai oferit o fericire pe care n-o pot descrie în cuvinte.

Ai fost în toate felurile ceea ce un om îşi poate dori. Nu cred că alt cuplu ar fi putut fi mai fericit, până la ivirea bolii mele. Dar nu mai pot lupta. Ştiu că îţi distrug viaţa, că în lipsa mea ai putea lucra. Şi vei reuşi.

Vezi, nici măcar nu mai pot scrie cum trebuie. Nu pot citi. Vreau să spun că îţi datorez toată fericirea vieţii mele, ţie. Ai fost răbdător şi iubitor peste poate. Toată lumea o ştie. Dacă cineva ar fi putut să mă salveze, acela ai fi fost tu.

M-au părăsit toate, mai puţin credinţa în bunătatea ta. Nu mai pot continua să-ţi distrug viaţa.

Nu există fericire mai mare decât cea pe care am trăit-o noi. V.”

Dearest,

I feel certain that I am going mad again. I feel we can’t go through another of those terrible times. And I shan’t recover this time. I begin to hear voices, and I can’t concentrate. So I am doing what seems the best thing to do. You have given me the greatest possible happiness.

You have been in every way all that anyone could be. I don’t think two people could have been happier ’til this terrible disease came. I can’t fight any longer. I know that I am spoiling your life, that without me you could work. And you will I know.

You see I can’t even write this properly. I can’t read. What I want to say is I owe all the happiness of my life to you. You have been entirely patient with me and incredibly good. I want to say that — everybody knows it. If anybody could have saved me it would have been you.

Everything has gone from me but the certainty of your goodness. I can’t go on spoiling your life any longer.

I don’t think two people could have been happier than we have been. V.

*****

„Cel care ne fură visele, ne fură viața.” (Virginia Woolf, ”Orlando”)

***

 POVESTEA FRAȚILOR GHEORGHIEFF

Povestea fraților Gheorghieff. Cine au fost frații Evlogi (1819-1897) și Hristo Gheorghieff (1824-1872)? În timp ce sursele românești prezintă povestea romanțată (și pe alocuri total inventată), a lui Evlogi Gheorghieff, care ar fi fost hamal, zarzavagiu și băiat de prăvălie la Brăila și București înainte să devină un foarte bogat bancher, sursele bulgare spun cu totul altceva.

Evlogi Gheorghieff (scris Georgiev în Bulgaria) a fost profesor în orașul în care s-a născut, Karovo, a studiat la Plovdiv, apoi a devenit negustor și bancher. Evlogi a finanțat Războiul de Independența al românilor (1877), dar și construirea Universității din Sofia, fiind considerat alături de fratele sau, Hristo, erou național.

Evlogi Georgiev (1819-1897) n-a fost nici zarzavagiu în București, nici băiat de prăvălie și n-a moștenit o avere misterioasă un Mitropolit Panaret din București (care, ne spune internetul, avea casă fix lângă cârciuma unde ștergea mese Evlogi), și astfel s-a făcut mare bancher, putred de bogat.

Este adevărat că a existat un Mitropolot Panaret, dar n-a călcat prin București, ci a trăit în orașul istoric Plovdiv din Bulgaria, al cărui centru vechi este inclus în Patrimoniul UNESCO.

Evlogi s-a mutat în România, la Galați, unde familia lui avea deja afaceri.

Cât despre fratele său mai mic, Hristo Georgiev (1824-1872), decedat la numai 48 de ani, istoricii bulgari ne oferă informații.

“Hristo a primit educație de calitate și deși era foarte tânăr a ajuns să conducă sucursala bulgară a unei societăți comerciale din București. Pe atunci, fratele sau Evlogi, era stabilit la Galați ca negustor. Frații Georgiev au fost printre primii emigranți bulgari stabiliți în România, care au declarat cu încredere că sunt bulgari iar patriotismul a fost principiu călăuzitor în activitățile lor sociale.

În anul 1860, Hristo era cel mai remarcabil bulgar dedicat afacerilor politice ale emigranților bulgari în Principatele Române. Ca un patriot remarcabil, a condus eforturile emigranților bulgari pentru înființarea unui stat bulgar liber.

A alocat mai mulți bani națiunii sale, decât propriilor lui rude

“Evlogi Georgiev a fost unul dintre cei mai mari binefăcători bulgari și cel care a inițiat construcția Universității Sf. Kliment Ohridski din Sofia.

Fiecare persoană care intră în Universitate, prin poarta centrală, trece printre cele două sculpturi demne de remarcat ale fraților Evlogi și Hristo Georgiev. De fapt, Universitatea este un monument al acestor mari bulgari și al faptelor lor. Evlogi Georgiev a fost o personalitate cu adevărat unică.

A fost unul dintre cei mai bogați și mai de succes antreprenori din această regiune și a alocat mai mulți bani națiunii sale, decât propriilor lui rude. S-a născut la Karlovo, Bulgaria centrală, într-o familie de comercianți care aveau o afacere cu destul succes.

A studiat la Karlovo și Plovdiv, și a fost profesor o vreme în orașul sau natal, până când în anul 1837 s-a mutat în România, la Galați, unde și-a început activitatea comercială. Evlogi Georgiev a înființat o companie împreună cu fratele său, Hristo, și cu alte rude și au făcut comerț cu mărfuri într-o serie de țări europene. Pe măsură ce compania și-a mărit capitalul, Evlogi Georgiev s-a transformat în bancher.

Donații uriașe

Frații Georgiev au început să doneze sume mari de bani națiunii lor încă din anul 1850. Ei au fost printre fondatorii Companiei Virtuoasa, o organizație de bulgari bogați, care sprijinea Rusia și urmarea eliberarea Bulgariei de sub stăpânirea otomană și, astfel, progresul poporului lor.

Hristo Georgiev a murit de tânăr, la vârsta de 48 de ani, în anul 1872, fără nicio șansă de a vedea cele mai mari fapte ale fratelui său. Munca lui a contribuit foarte mult la succesul și extinderea companiei lor comune.

Evlogi Georgiev a cumpărat o parcelă de 10.000 de mp în Sofia, împreună cu prietenul lui, bancherul Ivan Evstratiev Gesov, în valoare de 200.000 leva aur.

Pentru construcția Universității, Evlogi a alocat o mare suma de bani, 6 milioane de leva.

După moartea sa, rudele au mers în instanță și au contestat testamentul. Moștenirea a fost confirmată după lungi încercări. Expertiza a dovedit că seiful lui Evlogi a fost deschis cu cele 4 chei, deținute de 4 rude diferite ale sale, și nicio înlocuire secretă a testamentului nu a fost posibilă.

Din fericire, cele 6 milioane de leva lăsați pentru construcția Universității au sporit în timp și au ajuns la 13 milioane.

Construcția Universității din Sofia a început în anul 1924 și 10 ani mai târziu clădirea a fost inaugurată

Afaceri importante în România

Evlogi a început negustoria la Galați, unde s-a asociat cu unchii săi din partea mamei și a făcut comerț cu cereale, orez și fier forjat.

În anul 1850 s-a asociat cu firma greacă Theologo din Manchester și va importa mărfuri de lux: țesături englezești, zahăr, condimente, cafea și rom. După ce acumulează capital, Evlogi se lansează în afaceri bancare, investiții care prosperă în timpul Războiului Crimeei, ajutat fiind de Prințul Piotr Dimitrievici Gorceakov. După anul 1860, frații Georgiev devin proprietari de moșii și imobile în orașele românești.

În anul 1897, la moartea lui Evlogi, 90% din venituri proveneau din operațiuni bancare. Evlogi Georgiev a fost acționar ai unor societăți și bănci românești: Bragadiru, Banca Olănescu, Banca Românească și Dacia, prima societate de asigurări românească.

În timpul Războiului de Independența, Evlogi Georgiev a donat armatei române cai, instrument chirurgical și căruțe sanitare

În România, Evlogi Georgiev a donat 100.000 lei Spitalului din Galați și a sprijinit înființarea Fundațiunii Universitare Carol I, donând aceeași sumă de bani ca Regele Carol I, 200.000 lei.

Prin testament, Evlogi a lăsat fonduri unor numeroase instituții: Primăriei Capitalei-un fond pentru săraci, Primăriei Galațiului, Eforiei Spitalelor Civile din București, Azilului Elena Doamna, 200.000 lei bisericii bulgare din București pentru întreținerea Școlii Chiril și Metodie, 200.000 lei Universității din București “pentru sprijinirea studenților săraci, dar harnici”.

În timpul Războiului de Independența (1877), Evlogi Georgiev a donat armatei române cai, instrument chirurgical și căruțe sanitare.

După 1990, Mausoleul Fraților Gheorghieff din Cimitirul Bellu a fost spart și jefuit și s-au căutat dinți de aur și bijuterii. S-au furat cele 8 făclii înalte de 1,5 m și groase cam de 40 cm, pentru a fi vândute la fier vechi, una singură cântărind 160 kg.

***

 CARAGIALE PROVOCAT LA DUEL DE EMINESCU

Erau amândoi tineri când s-au cunoscut. Îi legau, bineînțeles, talentul literar și pasiunea pentru teatru.

Din păcate, însă, prietenia lor a luat sfârșit din cauza femeii pe care poetul a vrut să o ia de nevastă.

O vreme erau prieteni nedespărțiți

Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale s-au cunoscut când erau tineri, pe vremea când poetul a fost cooptat în trupa de teatru a lui Costache Caragiale, unchiul dramaturgului. Prietenia lor a fost tumultuoasă chiar, pentru că cei doi aveau firi foarte diferite.

Eminescu era un romantic și un visător, în timp ce Caragiale avea un sarcasm înnăscut.

Deși au legat o frumoasă prietenie şi se spune că vreme de un an au fost nedespărţiţi, din nefericire, au sfârşit urându-se din cauza unei femei pe care poetul a vrut să o ia de nevastă.

Mihai Eminescu şi Veronica Micle au trăit o dragoste care a făcut istorie şi care continuă să impresioneze şi astăzi prin dramatismul ei. Caragiale a aflat despre iubirea prietenelui său pentru Veronica prin discuțiile purtate seara în oraş, la o carafă de vin.

De altfel, a cunoscut-o la Iași, după ce a părăsit redacția Timpul, în 1878, și a mers la Junimea de acolo, condusă de Titu Maiorescu.

Veronica, în brațele lui Caragiale

Eminescu ajungea mai rar la Iași, pentru că rămăsese redactor la București, așa că femeia a căzut în braţele flegmaticului Caragiale, fără ca poetul să bănuiască ceva.

Dramaturgul a fost cel care i-a mărturisit infidelitatea lui Titu Maiorescu, atunci când acesta l-a informat că Eminescu are gânduri de însurătoare cu Veronica.

„Caragiale află de intenţiile poetului şi, cuprins prima dată de remuşcare, se prezintă la Maiorescu şi îi vorbeşte deschis asupra acestor intenţii ale poetului. El îi împărtăşeşte teama că Eminescu e în stare să comită faptul şi că ar trebui împiedicat de la aceasta, deoarece Veronica avea mulţi prieteni intimi printre care şi el, Caragiale”, dezvăluie cartea „Tragicul destin al unui scriitor”, relatează http://xn--adevrul-c4a.ro/

Înflăcărat de dragostea și pasiunea pe care le simțea pentru Veronica Micle, Mihai Eminescu a ajuns, în cele din urmă, la Titu Maiorescu, să îi spună că vrea să o ia de nevastă.

Criticul i-ar fi dezvăluit infidelitatea iubitei: „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ştiu că ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste, nu merită! Înainte de d-ta a fost prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el”.

A izbucnit în lacrimi la aflarea veștii că prietenul său dă semne că își pierde mințile

După aflarea infidelităţii, Eminescu îl ameninţă pe Caragiale cu duelul, însă cei doi nu ajung la confruntare fizică. Poetul şi-a iertat iubita infidelă, dar nu şi prietenul trădător.

„Pe domnul în chesiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumuşel ca un om de nimic ce este. Am consultat pe un om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a cere scrisorile tale. El mi-a spus că tu trebuie să i le ceri. În caz că nu ar voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc să-mi dea satisfacţiune. Te rog, dar, cere-i scrisorile şi răspunde-mi apoi dacă ţi le-a trimis sau nu. Nu te mai îndoi că e de absolută rea-credinţă. E un om care nu poate fi altfel“, îi scria Eminescu Veronicăi.

În cele din urmă, Ion Luca Caragiale şi-a cerut transferul ca revizor şcolar la Argeş şi nu s-a mai apropiat de Veronica Micle.

Pentru Eminescu, însă, dramaturgul a suferit cu adevărat. Când poetul a fost lovit de boală şi a dat primele semne de nebunie, reacţia fostului său amic a fost să izbucnească în lacrimi la aflarea veştii.

„Duminică, 26 iulie 1883. Înnebuneşte Eminescu. A binecuvântat cu ochii aţintiţi în zid pe doamna Maiorescu şi pe d-ra Livia, l-a strâns în braţe pe d Maiorescu tremurând din toată firea. Veni apoi Caragiale, la dejun, la noi, aflând despre Eminescu începu să plângă”, scria Titu Maiorescu în Jurnal.

Ion Luca Caragiale și Mihai Eminescu s-au revăzut abia la câțiva ani după acest incident, mintea tulburată de boală a poetului uitând episodul infidelităţii.

***

 MARI IUBIRI:

OSCAR WILDE ȘI CONSTANCE LLOYD (HOLLAND)

,,Ție îți este dedicată Catedrala. Celelalte capele individuale sunt pentru alți sfinți…”

Londra anului 1880 era un oraș unde o femeie putea să își creeze o viață proprie din punct de vedere social, intelectual și artistic. Școlile de arte și galeriile au început să fie pline de femei tinere care nu mai erau dispuse să facă pe muzele, ci care aveau dorința de a crea. Pentru femeile din clasa de mijloc care nu erau obligate să lucreze sau să se mărite cu aristocrați, arta le oferea împlinire pe plan intelectual și posibilitatea unei cariere.

Aceste femei era încurajate de către Aesthetics, un grup social influent, care includea pictori, precum James MacNeil Whistler și Dante Gabriel Rossetti, actrița Ellen Terry și poetul Charles Swinburne. A fost un cerc în care tânăra Constance Lloyd s-a simțit atât captivată, cât și sedusă de către o stea în devenire, criticul și poetul Oscar Wilde, prima celebritate a culturii pop a secolului 20.

Viața lui Constance cu Oscar nu a fost simplă- cu puțin peste 10 ani au fost considerați cel mai faimos cuplu londonez din lumea literară- când, în 1895, viața secretă pe care Wilde o avea cu Lord Alfred ,,Bosie” Douglas a ajuns publică, prima dată într-un scandal al calomniei, iar mai apoi într-unul al sodomiei criminale, care l-a trimis pe Wilde la închisoare timp de 2 ani.

Dar, așa cum ne aduce la cunoștință Franny Moyle în ,,Constance: Viața tragică și scandaloasă a doamnei Oscar Wilde”, Constance Lloyd a fost o femeie creativă, neînfricată, modernă și cu simțul umorului atunci când l-a cunoscut pe Wilde, dar și după ce s-a separat de el.

Cu o avere promițătoare moștenită de la bunicul ei, Constance Lloyd și-a permis luxul de a privi căsătoria drept o alegere. În toamna lui 1880, tânăra în vârstă de 21 de ani trăia sparat de mama sa, experimentând viața din Londra cu adevărat pentru prima dată. I-a scris fratelui ei: ,,Nu pot spune că prefer viața de care am parte acum. În caz că nu mă mărit, nu voi trăi cu Auntie toată viața mea, va trebui să fac ceva… Vreau ceva specific care mă va opri din visatul continuu până a ajunge în punctul unei morbidități perfecte.”

Londra anului 1880 era un loc unde femeile puteau să cutreiere libere printre anumite cercuri artistice, în special printre Aesthetics. Galeria Grosvenor a primit cu brațele deschise atât femeile cât și prietenii lor să converseze cu artiștii și câteodată să își dezvăluie propria artă. Primul restaurant londonez pentru femei, Dorothy’s, a fost deschis pe aglomerata stradă Oxford cu o propunere radicală- un loc pentru femei în care să stea și să mănânce singure.

În aceste locuri noi, Constance a găsit femei și bărbați cu aceleași mentalități creative și cu care putea conversa la un nivel social, dar și intelectual. În primele ei scrisori către Oscar, ea a îndrăznit a fi în dezacord cu opiniile sale privind arta: ,,Îmi e teamă să îți spun, dar nu sunt de acord cu opiniile tale legate de artă, iar eu susțin că nu există artă perfectă fără moralitate perfectă, în timp ce tu consideri că sunt două lucuri distincte și separabile.”

Când s-a măritat cu Oscar, Constance a cunoscut doar partea creativă a vieții boeme – partea sexuală a rămas domeniul lui Oscar, prima dată cu femei, apoi într-un mod extrem de pasional, cu bărbați.

În 1882, pasajul din ,,Actul Drepturilor Femeilor Căsătorite” a adus o îmbunătățire față de drepturile precedente care nu erau existente din punct de vedere legal. Când Constance s-a căsătorit cu Oscar în 1884, o femeie putea acum deține, cumpăra sau vinde bunuri, era responsabilă de propriile sale venituri și era propria ei entitate legală, separat de soțul ei (în 1858, Isabella Robinson, acuzată de adulter, nu a fost nici măcar lăsată să fe prezentă la tribunal pentru divorț- singura ei voce era jurnalul său, citit cu voce tare de către tribunal.)

Într-o scrisoare imediat după logodna lor, Constance era flatată de iubirea primită: ,,Cum să pot să îți răspund la scrisori, sunt mult prea frumoase pentru oricare dintre cuvintele mele, tot ce pot să fac este să te visez cât e ziua de lungă… Dacă ai avea cristalul magic nu ai vedea nimic în afară de imaginea ta preaiubită pentru eternitate, iar în reflexia ochilor mei, dragostea mea pentru tine.”

Dar în decursul următorilor 10 ani, Constance și Oscar au avut parte de o viață plină de faimă și tristețe domestică. Cuplul a avut 2 copii imediat după nuntă, dar în timp ce Constance se afla în travaliu, și unul foarte dificil avut la cea de a doua sarcină, Oscar a început să reflecte asupra vieții lor sexuale și romantice împreună. I-a scris unui prieten: ,,Am amintiri romantice și dorința romantismului-atât. Cele mai fierbinți momente de extaz ale noastre sunt de fapt umbre subtile a ceea ce am simțit altundeva, sau a ceea ce tânjim într-o zi să simțim… Câteodată cred că viața de artist este o lungă și dulce sinucidere, și îmi pare extrem de rău că este așa.” 

Prin faptul că acesta își împărțea devotamentul în căsătorie și plăcerile sale romantice, Oscar și Constance au avut parte de o relație care depășise cu mult definiția a ceea ce însemna să fii independent și a ceea ce însemna să fi solitar. Constance a devenit o campioană a reformelor rochiilor și un lider nominal a noii reviste dedicată femeilor a lui Oscar, în care acesta afirma că ,, ar trebui să cupindem o gamă mai largă, dar și un punct de vedere foarte clar, să nu ne preocupăm în principiu doar cu ceea ce poartă femeile, dar cu ceea ce gândesc și cu ceea ce simt.” Admiratorii mai puțin generoși o considerau pe Constance drept o fanatică, pentru că își băga nasul în orice cauză la modă, de la dreptul femeilor de a vota și modă, până la spiritualism.

Poate că interesele ei erau aproape fără margini, deoarece nu era o femeie măritată convențional, ca restul soțiilor de pe atunci și ea pur și simplu nu a trăit o singură viață, dedicată complet treburilor casnice. Oscar i-a arătat căile unei iubiri divizate, pe cât de eliberatoare sau dureroasă ar fi putut fi. Nu există nicio îndoială că marele dar excentricul scriitor a iubit-o, pentru că ea era, pe bună dreptate, o femeie care merita atenția oricărui bărbat: poliglotă (vorbea franceză, italiană), picta, scria – printre altele și cărți pentru copii, era inteligentă, spontană și cu un deosebit simț al umorului.

Dar acest cuplu boem a apucat destul de repede pe căi periculoase, crezând prea mult în libertate și petrecând prea mult timp unul departe de celălalt. La un an după căsătorie, Wilde se confesa unui prieten despre faptul că sentimentele intense pe care le nutrise la început în legătură cu soția lui se transformaseră într-o „mixtură curioasă de ardoare și indiferență.” Fire intuitivă ca orice femeie inteligentă, Constance trebuie că observase predilecția soțului ei spre bărbați tineri.

„Portretul lui Dorian Gray” (1890) a incitat îndeajuns spiritele datorită atenției pe care scriitorul o acorda frumuseții masculine, dar Constance, după cum notează Moyle, a păstrat aparențele, declarându-se „imună la insinuări”. După nașterea celor doi fii, Cyril și Vyvyan, Constance a început să călătorească, frecventând o prietenă mai în vârstă decât ea cu care își petrecea săptămâni întregi, dar a rămas încă dedicată soțului ei și deosebit de mândră de succesul lui scriitoricesc.Constance a trăit la granița dintre ceea ce era la modă și ceea ce era acceptabil. O campioană a drepturilor femeilor, și-a folosit titlul de regină a societății literare din Londra ca reformele sociale și politice să devină realitate.

Asta până în preajma anilor 1890, când lucrurile s-au precipitat odată cu intrarea în scenă, destul de abrupt, a Lordului Alfred Douglas, care a avut un efect extrem de nociv asupra lui Wilde, intrând în viața lui ca fan mai întâi, apoi ca iubit, în final ca distrugător. Îndrăgostit de frumusețea acestui dandy, Oscar a intrat, pe nesimțite, sub zodia unei fatale dependențe.

În a doua carte de basme a lui Oscar, Constance a fost surprinsă să citească dedicația lui către ea: ,,Catedrala îți este dedicată ție. Capelele individuale sunt pentru alți sfinți… Lumânările care ard pe de o parte și de alta a altarului nu sunt la fel de luminoase sau de încântătoare precum marea lampă a altarului de aur, iar acela are o inimă minunată dintr-o flacără neliniștită.”

Ascultați și Soțul ideal

Pe de altă parte, trebuie să ne gândim și la faptul cî Wilde era sfâșiat între două contradicții, dragostea (sau ce mai rămăsese din ea) pentru soția lui și manipulatorul, lacomul, răsfățatul, adorabilul, egoistul „Bosie” (termen din argou, semnificând în traducere „stăpânul/șeful”). Cel din urmă a câștigat, trăgând după el numele, notorietatea, destinul lui Wilde, și, implicit, pe cel al lui Constance. Procesul împotriva tatălui lui Bosie, Marchizul de Queensberry și implicarea lui Oscar – condamnat pentru „indecență” la doi ani de muncă silnică – au creat o prăpastie de nedescris între acel trecut promis strălucitor al unui scriitor de geniu și un viitor decent. Cu toate eforturile soției lui, numele lui Wilde n-a putut fi reabilitat, scriitorul căzând în dizgrație, iar ea a trebuit să ia calea exilului și să-și schimbe numele, devenind Constance Holland.

Drama s-a terminat în note extrem de triste, degenerând în certuri nesfârșite pe tema banilor și a reproșurilor reciproce. Constance a murit la 39 de ani, după o operație pe care a făcut-o la Geneva. După doi ani, murea și Wilde, după ce, vizitându-i mormântul, a scris cu amărăciune: „Viața este un lucru teribil.”

În ceea ce-l privește pe maleficul Bosie, reproșul pe care i l-a făcut lui Constance ar putea tăia respirația oricărui om de bun simț: „Dacă ea (Constance n.n) l-ar fi tratat cum trebuie și ar fi stat lângă el, cum ar fi făcut o soție bună, ar fi iubit-o până la sfârșitul vieții lui. Desigur, și ea a suferit mult și merită compasiune, dar a căzut dramatic din înălțimile la care s-ar fi putut ridica.”

Franny Moyle nu insistă nici asupra scăpărilor pe care Constance le-a avut ca mamă, nici oarba ei încredere ca soție, ci ne lasă să desprindem, din portretul pe care i-l face, imaginea unei femei strălucitoare, care a avut neșansa de a se îndrăgosti de omul greșit – pe care, în ciuda tuturor vicisitudinilor destinului, l-a iubit cu aceeași intensitate. Tragic.

***

 POVESTEA BALERINEI ANNA PAVLOVA

Povestea tragică a balerinei în cinstea căreia a fost inventată prăjitura Pavlova. Când s-a născut, pe 12 februarie, 1881, nimic nu prezicea faptul că Anna Pavlova, fiica unei spălătorese din Sankt Petersburg, avea să intre în istoria baletului mondial. Era un copil născut prematur, care avea să se îmbolnăvească adesea.

Anna Pavlova a crescut cu o situație materială precară. Însă, pe când avea doar opt ani, mama ei a dus-o la Teatrul Mariinsky, ca să vadă spectacolul „Frumoasa din pădurea adormită” de Marius Petipa.

Din acel moment, Anna a jurat să devină balerină, un vis pe care mama ei l-a susținut cu mândrie.

Obsedată de un vis

Un an mai târziu, a mers la o audiție pentru Școala Imperială de Balet, unde selecționerii i-au călcat visul cu bocancii. I-au spus că are un aspect „bolnăvicios” și că cel mai probabil nu va dezvolta o construcție a corpului potrivită pentru balet.

„Dudul din Batiștei”. Cel mai bătrân copac din București are peste 300 de ani

Alegerile din 1914. Cum arătau „exit poll-urile” vremii: rezultalele se proiectau pe un perete dintr o piață publică

Povestea fabricii Pionierul: 8.000 de muncitori făceau sute de mii de perechi de adidași românești RoSprint și RoStart

⁠Povestea lui Hetty Green, cea mai zgârcită femeie din istorie. A intrat chiar și în Cartea Recordurilor

Anna a ascultat fiecare cuvânt. Și a ignorat totul. „Să urmărești, fără oprire, un singur scop: acesta este secretul succesului”, avea să spună mult mai târziu. În anul următor, a aplicat din nou și a avut succes.

Însă, selecționerii au avut dreptate. În timp ce majoritatea balerinelor aveau corpul mic și compact, Pavlova era slabă, cu gleznele subțiri și picioarele arcuite.

Cu toate acestea, ea a continuat, luând lecții suplimentare cu unii dintre cei mai renumiți dansatori din Rusia. Această perseverență a fost cea care i-a făcut pe profesorii ei să înceapă să realizeze talentul ei excepțional.

„Eu pot să predau tot ceea ce este legat de dans, dar Pavlova are ceea ce poate fi predat doar de Dumnezeu.”, avea să spună unul dintre profesorii ei, Enrico Cecchetti.

Delicatețea și fragilitatea, cele mai mari atuuri

Anna Pavlova și-a făcut debutul într-o reprezentație a spectacolului „False Dryads”. Interpretarea ei a fost defectuoasă, dar într-un mod care amintea de tipul de spectacol ce fusese atât de popular la începutul secolului al XIX-lea. Colegii ei au fost perfecți, dar în perfecțiunea lor nu au făcut decât să o facă pe Pavlova să iasă și mai mult în evidență în fața unui public care se îndrăgostea încet-încet de ea.

A devenit, de asemenea, favorita lui Marius Petipa, a cărui producție a spectacolului „Frumoasa din pădurea adormită” îi inspirase, cu un deceniu mai devreme, dragostea pentru dans.

Pe măsură ce s-a dezvoltat ca dansatoare, Anna Pavlova a încercat să le imite pe cele mai faimoase balerine din țară prin pași pe care corpul ei nu era făcut pentru a-i face față. În timpul unei astfel de încercări, profesorul ei a intrat în sala de dans furios, țipând:

„Lasă acrobațiile pentru alții. Nu mai suport să văd presiunea pe care astfel de pași o exercită asupra mușchilor tăi delicați și asupra arcului sever al piciorului tău. Te rog să nu mai încerci niciodată să îi imiți pe cei care sunt mai puternici fizic decât tine, potrivit povestiriadevarate

Trebuie să-ți dai seama că delicatețea și fragilitatea ta sunt cele mai mari atuuri ale tale. Ar trebui să faci întotdeauna genul de dans care să îți scoată în evidență propriile calități rare, în loc să încerci să câștigi laude prin simple trucuri acrobatice.”

Lebăda muribundă

Când, în sfârșit, Pavlova a înțeles, a început să aibă succes. În 1901, a fost antrenată pentru rolul principal din „Dansatoarea din Templu” de către o balerină însărcinată care credea că performanța neobișnuită a Annei Pavlova nu ar putea niciodată să o eclipseze pe a ei.

S-a dovedit a fi una dintre cele mai mari lovituri din cariera Annei Pavlova. Cinci ani mai târziu, a fost numită prim-balerină: balerina principală a teatrului.

În această perioadă a dansat pentru prima dată „Lebăda muribundă”, scurt balet care avea să devină interpretarea ei emblematică. În următoarele două decenii, avea să interpreteze solo-ul de 4.000 de ori.

Bazat pe mișcările unei lebede, cadrul delicat al Annei Pavlova se conducea de la sine la pașii grațioși pe care îi cerea spectacolul. Aceste mișcări aveau să inspire „Prințesa lebădă” a lui Ceaikovski.

Prăjitură în cinstea ei

Un turneu special, care a acoperit Australia și Noua Zeelandă, a avut un asemenea impact încât a dat naștere desertului clasic numit în cinstea ei, pavlova. Țara de origine a acestei prăjituri delicate pe bază de bezea este încă intens dezbătută între cele două state.

Cel care ar fi fost soțul ei, impresarul Victor Dandré, a scris despre numeroasele spectacole de dans de caritate ale Annei Pavlova și despre eforturile caritabile de a sprijini orfanii ruși din Parisul de după Primul Război Mondial.

Cincisprezece fete au fost adoptate într-un cămin pe care Pavlova l-a cumpărat în apropiere de Paris, la Saint-Cloud, supravegheat de Contesa de Guerne și susținut de spectacolele ei și de fondurile solicitate de Pavlova, inclusiv multe donații mici din partea membrilor organizației Camp Fire Girls of America, care au făcut-o membră de onoare.

În timpul vieții sale, a avut multe animale de companie, printre care o pisică siameză, mai mulți câini și multe păsări, inclusiv lebede. Victor Dandré a spus că balerina a fost o iubitoare de animale toată viața, iar acest lucru este evidențiat de portretele pentru care a pozat, ce adesea includeau un animal pe care îl iubea. Un astfel de portret i-a fost făcut cu Jack, lebăda ei preferată.

Anna Pavlova: „Dacă nu mai pot să dansez, prefer să mor”

Sfârșitul acestei balerine de excepție avea să fie unul tragic. În anul 1931, când se afla într-un turneu în Țările de Jos, Anna Pavlova a fost diagnosticată cu pneumonie.

Medicii i-au spus că pentru a-i salva viața avea nevoie de o operație în urma căreia n-ar mai fi putut să danseze. A refuzat intervenția chirurgicală. A ales moartea.

„Dacă nu mai pot să dansez, prefer să mor. Pregătiți-mi costumul de lebădă”, a spus balerina.

A murit pe 23 ianuarie, cu aproximativ trei săptămâni înainte de a împlini 50 de ani. A doua zi, când urma să danseze, cortina s-a ridicat pe o scenă goală, iar un reflector a fost îndreptat spre locul în care ar fi trebuit să se prezinte ea.

***

 DESTINUL AMAR AL ACTRIȚEI ELVIRA GODEANU

 Elvira Godeanu a fost supranumită „Marea doamnă a teatrului românesc“ datorită calităților fizice și actoricești remarcabile. Dar în spatele strălucirii din lumina reflectoarelor a stat o femeie cu o copilărie tristă și urmărită toată viața de bârfe nedrepte.

Frumoasă, talentată, admirată și bârfită în egală măsură, Elvira Godeanu a avut o viață demnă de un scenariu de film.

Destinul amar al unei mari actrițe. Părăsită de soț, mama ei a refuzat să o alăpteze

S-a născut pe 13 mai 1904 la București și a fost părăsită de tată chiar în prima zi de la naștere. Pentru că își dorise băiat, Constantin Glodeanu a dat bir cu fugiți în momentul în care a aflat că soția sa, Josefina, a dat naștere unei fetițe.

Devastată, mama a refuzat să alăpteze fetița, de supărare că nou născutul nu era băiat. Tatăl avea să revină episodic în viața celor două, până când o va părăsi definitiv pe mama Elvirei, Josefina.

Așa cum avea să povestească mai târziu într-un interviu, mama ei a încercat să se spânzure din cauza faptului că a fost părăsită de soț.

Un copil orfan

Copilăria și tinerețea actriței au fost profund marcate de abandonul tatălui.

„Când eram copil, tot timpul sărutam această poză, o mângâiam și îl așteptam. «Când vine tata, vreau să-l văd!». Mi se spuneau tot felul de minciuni: tata o să vie, dar n-a venit. Eu nu l-am văzut pe tata niciodată în carne și oase. Când m-am făcut mare și mi-am dat seama de felul nemilos în care s-a purtat cu noi, am rupt fotografia. L-am urât cumplit. Am fost, într-un fel, un copil orfan. Am trăit hăituită de această absență”, povestea actrița într-un interviu.

Elvira Godeanu și-a petrecut copilăria și adolescența la Târgu-Jiu. Împreună cu mama sa, s-a mutat mai târziu în Caracal, unde Josefina a lucrat la un pension. În 1921 s-a mutat la București și s-a înscris la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, secția artă dramatică, la clasa lui Constantin Nottara.

Elvira Godeanu a debutat după terminarea studiilor la Conservator, când avea doar 21 de ani. A urcat pe scenă la Compania Tantzi Cutava-Mișu Fotino. Confirmarea talentului a venit după primele roluri.

O mare frumusețe

S-a angajat apoi la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra și din 1929 a ajuns la Teatrul Național din București, angajată de directorul Liviu Rebreanu. S-a remarcat în roluri celebre din piesele lui Caragiale. Una dintre cele mai memorabile interpretări a fost cea a rolului Zița din ”O noapte furtunoasă”.

Extrem de frumoasă, actrița Elvira Godeanu a stârnit mari pasiuni, dar și multe bârfe în epocă.

„O astfel de frumusețe a născut, evident, pasiuni tulburătoare, a dat naștere unor celebre povești de dragoste, a indus în mintea multora aventuri cum numai în romanele interbelice puteai găsi, a confecționat scenariile unor amoruri secrete cu parteneri din elita economică sau politică a vremii“, scrie scriitorul Ion Cepoi în cartea „Elvira Godeanu, o poveste de pe Jiul de Sus”.

Actriței i s-a atribuit titulatura de „vampă sută la sută”, în ciuda faptului că, în realitate, Elvira Godeanu a fost o femeie simplă și cordială.

Vampă ”sută la sută”

„Bucureștenii – și publicul românesc în general – îi atribuie unanim Elvirei atributele de «vampă sută la sută». Se verifică și în cazul acestei mari artiste înclinațiunea populară de a-și împodobi idolii cu atribute exorbitante care să desăvârșească pentru masse nevoia lor de mituri aurite. Nimic mai departe de adevăr.

Elvira este femeia cea mai simplă, cea mai grațioasă, cea mai cordială de pe lume. I s-au pus și se pun în seamă aventuri senzaționale – ea, care știe tot ce se spune despre persoana ei -râde cu râsul ei fraged, cu o observațiune spirituală, fiindcă posedă un dar al humorului adorabil – atât de firesc și de românesc …”, dezvăluia Alexandru Kirițescu, în articolul „Elvira Godeanu – artistă și femeie”, apărut în Rampa, în 1946.

Presupusă relație cu Gheorghiu Dej

Una dintre cele mai scandaloase relații atribuite Elvirei Godeanu a fost presupusa idilă cu Gheorghe Gheorghiu Dej. Se spune că acesta a făcut o mare pasiune pentru actriță, iar bârfele vremii au vorbit despre o cerere în căsătorie.

Într-un interviu acordat peste ani, actrița a recunoscut că, de fapt, nu l-a cunoscut pe Gheorghiu Dej.

„Este o poveste care m-a apăsat multă vreme. Toți cei care îmi erau apropiați, colegi, prieteni care îmi veneau în casă, știau că este o calomnie. O legendă construită cu sânge rece de Ana Pauker, pentru a-l compromite pe rivalul ei, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ochii tovarășilor de partid și ai lui Stalin.

Mulți dintre cei care mă înconjurau – unii mi-au făcut mărturisiri în acest sens – aveau «indicații» să răspândească zvonul că mă vizitează Dej, că îmi trimite bijuterii și lucruri scumpe. Totul mi se trage de la un revelion. Comuniștii organizau astfel de petreceri în care urmăreau să-și facă propagandă printre artiști.

Totul a pornit de la Ana Pauker

M-am trezit într-o sală unde fuseseră aduse butoaie mari cu vin. Se bea și se mânca și toată lumea era veselă. Eram foarte elegantă, purtam o pălărie cu boruri mari și o blană superbă. Mă însoțea dramaturgul Alexandru Kirițescu, și el foarte elegant îmbrăcat. La un moment dat s-a făcut liniște, apoi o rumoare teribilă: «Vine tovarășa Pauker!». Toți s-au repezit către ea. Eu am stat deoparte. A început să împrăștie strângeri de mână și zâmbete; s-a oprit, m-a privit lung și a cerut să-i fiu prezentată. Parcă o văd, avea o privire de vultur, era tunsă scurt, îmbrăcată modest și sobru, într-o rochie gri închis.

După această întâlnire, zvonurile despre legătura mea cu Dej au început să circule.

Lucrurile au devenit curând dramatice. Primeam scrisori de amenințare sau implorare din partea unor oameni greu încercați de soartă, care aveau rude în închisoare, deținuți politici, sau se aflau în nevoi și sperau că pot să-i ajut eu, intervenind pe lângă «iubitul» meu! Ce e absurd în povestea asta e că eu pe Gheorghe Gheorghiu-Dej nu l-am văzut niciodată în viața mea în carne și oase“.

O iubire, o căsătorie

Actrița s-a căsătorit la 31 mai 1954 cu Emil Prager, un celebru inginer constructor. Acesta a fost bărbatul care a iubit-o, a susținut-o în carieră și i-a rămas alături 50 de ani.

După o viață trăită în lumina reflectoarelor, Elvira Godeanu a murit pe 3 septembrie 1991 și a fost înmormântată în Cimitirul Bellu din București. În 2015 a fost reînhumată în Cimitirul Catolic din Târgu Jiu.