$$$

 Gheorghe Stancu are 83 de ani și stă pe banca de pe peronul 4 al Gării de Nord din București. E sâmbătă după-amiază, ora 15:00. Trenul IR 1746 spre Brașov pleacă la 15:30.

În trenul ăsta e fiul său, Cristian, 55 de ani. Vine în București în fiecare sâmbătă pentru serviciu - consultanță pentru o firmă. Stă în București de vineri seara până sâmbătă după-amiază, apoi se întoarce acasă în Brașov.

Gheorghe știe asta. Știe programul exact. Vineri, trenul de 18:45 din Brașov. Sâmbătă, trenul de 15:30 înapoi.

Și în fiecare sâmbătă, de șase luni, Gheorghe vine la gară. Nu ca să călătorească. Ci ca să îl vadă pe Cristian. De departe. Fără ca Cristian să știe.

Pentru că Cristian nu vrea să se vadă cu el.

Gheorghe își amintește când a început. Octombrie anul trecut. Sunase pe Cristian:

"Cristian, am auzit că vii în București în fiecare weekend pentru serviciu. Putem să ne vedem?"

"Tată, nu prea am timp. Programul e încărcat."

"Dar sâmbătă după-amiază? Înainte să pleci la tren? O cafea, 30 de minute?"

Cristian suspinase. "Tată, sincer, prefer să nu ne vedem."

"De ce?"

"Pentru că... pentru că de fiecare dată când ne vedem, ajungem să ne certăm. Și nu vreau asta în mijlocul weekendului de lucru."

"Promit că nu ne certăm. Doar vorbim."

"Tată, ți-am spus. Nu vreau. Lasă-mă în pace."

Închisese.

Gheorghe rămăsese șocat. "Lasă-mă în pace." De la propriul fiu.

Dar aflase programul trenurilor. Și a început să vină la gară. Sâmbăta. La 15:00. Stă pe bancă pe peronul 4 și așteaptă.

La 15:20, Cristian apare. Mereu. Întotdeauna singur. Îmbrăcat business casual - jeans, jachetă sport, rucsac pe umăr. Privește telefonul. Urcă în tren. Pleacă.

Gheorghe îl privește din bancă. De la 20 de metri distanță. Cristian nu observă niciodată. E prea absorbit de telefon.

Astăzi, la 15:20, Cristian apare din nou. Gheorghe se ridică instinctiv. Vrea să strige. "Cristian! Sunt eu!"

Dar nu strigă. Pentru că știe ce va urma. Cristian va fi furios. "Tată, ce faci aici? Te-am rugat să mă lași în pace!"

Așa că stă în tăcere. Privește cum Cristian urcă în tren. Găsește loc lângă fereastră. Se așază. Scoate laptopul. Începe să lucreze.

Trenul pleacă. Gheorghe rămâne pe peron. Privește trenul dispărând.

Face asta în fiecare sâmbătă. De șase luni. 26 de sâmbăți.

Călătoria până la gară îi ia o oră cu metroul și autobuzul. Costă 6 lei dus-întors. 6 lei pe săptămână. 24 lei pe lună. 144 lei în șase luni.

144 lei pentru a vedea pe fiul său 3 minute, de la distanță, fără ca acesta să știe.

Gheorghe nu le consideră bani pierduți. Le consideră investiție. În unicul lucru care mai contează - a-l vedea pe fiul său. Chiar și așa.

O femeie de vreo 60 de ani se așază lângă el pe bancă. Privește curios.

"Așteptați pe cineva?"

"Nu. Adică... da. Fiul meu a plecat acum cu trenul."

"Ah. Nu ați apucat să vă luați rămas bun?"

"Nu ne-am văzut. El nu știe că sunt aici."

Femeia se uită confuză. "Nu știe? De ce?"

"Pentru că... pentru că nu vrea să mă vadă. Dar eu vreau să îl văd pe el. Așa că vin aici. În fiecare sâmbătă."

Femeia nu știe ce să spună. După o pauză: "De cât timp faceți asta?"

"Șase luni."

"Și el nu a observat niciodată?"

"Nu. E mereu pe telefon."

Femeia îl privește cu milă. "Îmi pare foarte rău."

"Mulțumesc."

Se ridică și pleacă. Gheorghe rămâne singur pe bancă.

După 10 minute, vine un polițist. "Domnule, puteți să vă legitimați?"

Gheorghe scoate buletinul. "Am făcut ceva greșit?"

"Nu, dar stați pe peron fără să călătoriți. Am primit raportare că un bărbat bătrân stă aici săptămânal și nu pleacă cu niciun tren. E suspect."

"Vin să îmi văd fiul. Pleacă cu trenul de 15:30."

"De ce nu vorbiți cu el înainte să plece?"

"Pentru că... pentru că el nu vrea să mă vadă."

Polițistul înțelege. Expresia lui se schimbă - de la suspiciune la compasiune. "Înțeleg. Îmi pare rău. Dar tehnisch, peronul e doar pentru călători. Dacă nu călătoriți, nu puteți sta aici."

"Unde pot sta?"

"În sala de așteptare principală. De acolo nu vedeți peronul, dar cel puțin puteți fi în gară."

Gheorghe acceptă. Pleacă spre sala de așteptare.

Sâmbăta următoare, vine la 14:30. Mai devreme. Se așază în sala de așteptare. De acolo nu vede peronul 4. Dar măcar e aproape.

La 15:10, merge rapid la peron. Se poziționează strategic - lângă casa de bilete, nu pe bancă. Arată ca și cum ar cumpăra bilet.

La 15:20, Cristian apare. Gheorghe îl vede. Cristian trece pe lângă el la 5 metri distanță. Atât de aproape încât Gheorghe ar putea să întindă mâna și să îl atingă.

Dar nu face nimic. Stă nemișcat. Privește cum Cristian trece, urcă în tren, pleacă.

La 15:35, după ce trenul a plecat, Gheorghe se duce la casă și cumpără un bilet pentru trenul de 16:00 spre Ploiești. 15 lei. Nu ia trenul. Cumpără biletul doar ca să aibă scuză să fie pe peron.

Face asta în fiecare sâmbătă. Cumpără bilet. Nu călătorește. Aruncă biletul.

15 lei pe săptămână. 60 lei pe lună. În trei luni, 180 lei aruncați pentru bilete pe care nu le folosește.

Dar are dreptul să fie pe peron. Și asta contează.

În februarie, un controlor îl recunoaște. "Domnule, vă văd în fiecare sâmbătă. Cumpărați bilet dar nu călătoriți niciodată. Ce se întâmplă?"

Gheorghe ezită. "Vin să văd pe cineva."

"Pe cine?"

"Fiul meu. Pleacă cu trenul de 15:30."

"De ce nu vă întâlniți în gară înainte?"

"Pentru că el nu vrea să mă vadă."

Controlorul nu mai întreabă. Pleacă în tăcere.

Săptămâna următoare, când Gheorghe vine să cumpere bilet, casierul spune: "Domnule Stancu, colegul meu mi-a spus despre situația dumneavoastră. Haideți, nu mai cumpărați bilet. Doar fiți discret pe peron."

"Dar regulamentul..."

"Las' regulamentul. Nimeni nu o să vă deranjeze."

Gheorghe simte lacrimile. "Mulțumesc."

De atunci, nu mai cumpără bilete. Doar vine. Stă. Privește. Pleacă.

În martie, ceva se schimbă. La 15:20, Cristian apare. Dar nu e singur. E cu o femeie - vreo 50 de ani, elegantă, zâmbitoare. Țin de mână.

Gheorghe se oprește din respirat. Cristian are o relație. Și el nu știa.

Îi privește urcând în tren împreună. Râd. Se sărută ușor înainte să intre.

Gheorghe realizează: fiul lui are o viață întreagă. Serviciu. Relație. Probabil planuri de viitor. Și el nu știe nimic. Pentru că Cristian nu împărtășește nimic.

Acasă, Gheorghe sună pe Cristian. Pentru prima dată în luni.

"Cristian, pot să te întreb ceva?"

"Tată, ce vrei?"

"Ai o relație? Am văzut-o astăzi la gară."

Tăcere completă. Apoi: "Cum ai văzut-o la gară?"

Gheorghe realizează greșeala. "Eu... eu eram acolo întâmplător..."

"TATĂ! Tu vii la gară să mă urmărești?"

"Nu te urmăresc! Vreau doar să te văd!"

"Asta E urmărire! De cât timp faci asta?"

"De... de câteva luni..."

"CÂTEVA LUNI? Tată, asta e comportament de stalker! Nu poți face asta!"

"Cristian, tu nu vrei să mă vezi! Ce altceva să fac?"

"SĂ MĂ LAȘI ÎN PACE! Asta să faci! Nu să vii la gară săptămânal să mă spionezi!"

"Nu te spionez! Doar vreau să știu că ești bine!"

"Sunt bine! Sunt mai mult decât bine! Și nu am nevoie de tatăl meu urmărindu-mă prin gări ca un obsedat!"

"Cristian, te rog..."

"GATA, tată! Dacă te mai văd la gară, sun la poliție! Și depun plângere pentru hărțuire! Am spus clar - LASĂ-MĂ ÎN PACE!"

Închide.

Gheorghe stă cu telefonul în mână. Tremură.

Sâmbăta următoare nu merge la gară. Stă acasă. Dar e insuportabil. Nu știe ce face Cristian. Dacă a plecat cu trenul. Dacă e sănătos. Dacă femeia aceea e cu el.

Sâmbăta după aceea merge din nou. Nu poate să nu meargă. Dar se ascunde mai bine - în spatele coloanei, la distanță mare.

La 15:20, Cristian apare. Se uită în jur. Caută. Îl caută pe Gheorghe.

Gheorghe se ascunde complet. Nu vrea să fie văzut. Nu vrea plângere la poliție.

Cristian se uită câteva minute. Apoi urcă în tren și pleacă.

Gheorghe iese din ascunzătoare. Simte ca un criminal. Propriul tată, ascunzându-se de propriul fiu.

În aprilie, Gheorghe face 84 de ani. Cristian nu sună. Nu trimite mesaj. Nimic.

Gheorghe merge la gară în ziua lui de naștere. E sâmbătă. Poate măcar să îl vadă pe Cristian e cadoul pe care și-l poate oferi.

La 15:20, Cristian apare. Gheorghe îl privește din spatele coloanei. Cristian arată bine. Sănătos. Fericit.

Gheorghe plânge. Fiul lui e bine. Și asta e tot ce contează. Chiar dacă el nu face parte din acea fericire.

În mai, personalul gării îl recunoaște. Casieri, controlori, polițiști. Toți știu "bătrânul care vine să îl vadă pe fiul care nu vrea să îl vadă."

Unii sunt compătimitori. Alții cred că e ciudat. Dar nimeni nu îl mai deranjează.

Gheorghe devine parte din peisajul gării. Bătrânul de pe peronul 4. În fiecare sâmbătă. La 15:00.

Acum, în iunie, Gheorghe continuă. Nu mai vorbește cu Cristian. Nu mai încearcă să contacteze. Doar vine. Vede. Pleacă.

E suficient? Nu. Dar e tot ce are.

A învățat că poți iubi pe cineva care nu te vrea. Că poți să fii tatăl cuiva care preferă să te considere străin.

Că singurul mod în care mai poți fi parte din viața lor e prin observație secretă. Din umbră. De la distanță. Ascuns.

Că familia nu mai înseamnă legături automate. Înseamnă alegeri. Și uneori, copiii tăi aleg să te elimine.

Și că cel mai dureros lucru nu e să fii separat de cineva prin distanță fizică.

E să fii la 5 metri distanță. Atât de aproape încât ai putea întinde mâna și atinge. Dar să nu ai voie. Pentru că dacă o faci, vei fi acuzat de stalking și hărțuire.

Gheorghe stă pe peronul 4. Trenul de 15:30 pleacă. Cristian e înăuntru.

Gheorghe ridică mâna într-un salut pe care nimeni nu îl vede.

"La revedere, fiule. Ne vedem săptămâna viitoare. Tu nu o să știi. Dar eu voi fi aici. Mereu."

Și pleacă. Spre casă. Spre o altă săptămână de așteptare. Până la sâmbăta următoare.

Când va reveni. La peronul 4. Ca întotdeauna.

Pentru că asta e tot ce mai are: peronul 4, ora 15:00, și trei minute de a-l vedea pe fiul lui care nu vrea să îl vadă.