$$$

 Petru Moldovan are 84 de ani și stă pe scaunul din bucătărie, privind o fotografie veche. Fotografia arată o casă - casa lui, unde a locuit 60 de ani. Casa pe care a construit-o cu mâinile lui în 1965. Casa unde și-a crescut copiii. Casa pe care a pierdut-o acum trei luni.

Nu a ars. Nu a fost furată. A fost vândută. De propriul lui fiu.

Petru privește fotografia și plânge. În fotografie, casa e frumoasă - curte cu flori, gard vopsit, ferestre curate. Era casa lui. Acum e a altcuiva.

Acum Petru stă într-un apartament de două camere în Rahova, București. Apartament vechi, mic, la etajul 4 fără lift. Nu e casa lui. E "soluția" găsită de fiul său, Andrei.

Petru își amintește cum a început. Ianuarie, anul acesta. Andrei venise la casa din Buftea.

"Tată, trebuie să vorbim serios."

"Spune, fiule."

"Casa asta devine o povară. E prea mare pentru tine singur. Nu mai poți întreține curtea, reparațiile. E periculos."

"Mă descurc..."

"Nu te descurci, tată! Văd cum e casa! Jgheabul căzut, grădina neîngrijită, vopseaua crăpată! Nu mai ai puterea să ai grijă de o casă întreagă!"

"Pot angaja pe cineva să ajute..."

"Cu ce bani? Pensia ta de 2.100 lei? Și dacă se strică ceva major? Dacă se sparge o țeavă? Dacă trebuie refăcut acoperișul? Nu ai bani pentru așa ceva!"

"Am economii..."

"Economii de 5.000 lei! Asta durează o reparație serioasă! Apoi ce?"

"Andrei, dar e casa mea. Am construit-o. Am trăit aici cu mama voastră..."

"Știu, tată. Dar mama a murit acum cinci ani. Și tu ești singur într-o casă mult prea mare. E impractică."

"Dar eu iubesc casa asta..."

"Tată, nu e despre iubire. E despre realitate. Realitatea e că ești bătrân, singur, și ai nevoie de ceva mai mic, mai ușor de întreținut."

"Ce sugerezi?"

"Să vindem casa. Îți cumpărăm un apartament mic în București, aproape de noi. Vei fi mai în siguranță. Noi putem verifica des că ești OK. Și vor rămâne bani din vânzare pentru cheltuieli medicale pe viitor."

"Să vând casa mea?"

"E singura soluție logică, tată."

"Dar eu nu vreau să o vând!"

Andrei suspinase. "Tată, înțeleg că e emoțional. Dar uneori trebuie să luăm decizii practice, nu emoționale. La 84 de ani, nu mai poți trăi într-o casă izolată din Buftea."

"Nu e izolată! Am vecini!"

"Vecini bătrâni ca tine! Dacă ai urgență medicală, ajunge salvarea în 40 de minute! În București, în 10 minute!"

"Am trăit aici 60 de ani fără urgență medicală!"

"Asta nu înseamnă că nu va fi! Tată, te rog, gândește rațional!"

Conversația continuase săptămâni. Andrei insistând. Petru refuzând.

Până când, în martie, Andrei venise cu acte.

"Tată, am găsit o soluție. Transferi casa pe numele meu. Juridic, devine a mea. Eu o vând. Îți cumpăr apartament mic în București. Diferența rămâne investită pentru nevoile tale medicale viitoare. Tu semnezi procura și eu mă ocup de tot."

"Andrei, nu vreau să transfer casa..."

"Tată, e pentru binele tău! Altfel, când mori, casa intră în succesiune, e complicat, taxe, bătăi de cap! Așa, e simplu, rapid, și tu vei fi în siguranță!"

"Dar casa devine a ta, nu a mea..."

"Tehnic, da. Dar banii din vânzare sunt pentru tine! Pentru nevoile tale! Nu îi folosesc eu pentru mine!"

Petru nu înțelegea complet. Dar Andrei insista. Și insista. Și insista.

În final, obosit, confuz, Petru semnase. Procură. Transfer de proprietate. Tot ce îi pusese Andrei în față.

"Ești sigur că e corect?" întrebase Petru.

"100% sigur, tată. Am consultat avocat. E legal, corect, și pentru binele tău."

În aprilie, casa fusese vândută. 180.000 euro. Preț bun pentru zonă.

Andrei cumpărase apartamentul în Rahova. 45.000 euro. Apartament vechi, mic, nereabilitat.

"Unde sunt ceilalți 135.000 euro?" întrebase Petru.

"Sunt investiți, tată. Pentru nevoile tale viitoare. Spitalizări, medicamente, îngrijire. Totul e pus deoparte."

"Pot să văd contul?"

"E pe numele meu, tată. Pentru că legal, casa era a mea. Dar nu te îngrijora! Banii sunt pentru tine! Când ai nevoie, îmi spui și îți dau!"

Petru se mutase în apartament în mai. Prima lună fusese șoc. De la casă cu curte, trei camere, lumină naturală, spațiu - la apartament întunecos, mic, la etajul 4 fără lift.

De la Buftea, unde cunoștea fiecare vecin, fiecare stradă - la Rahova, unde era străin.

De la independență - la dependență. Pentru că pentru orice avea nevoie, trebuie să coboare și să urce patru etaje. La 84 de ani.

În iunie, Petru avusese nevoie de medicamente scumpe - 800 lei. L-a sunat pe Andrei.

"Andrei, am nevoie de bani pentru medicamente."

"Cât?"

"800 lei."

"TATĂ! 800 lei? Pe ce medicamente?"

"Cardiace. Prescrise de doctor."

"Nu ai ceva mai ieftin?"

"Doctorul spune că astea sunt necesare."

Andrei suspinase. "Bine. Îți transfer. Dar, tată, trebuie să fii conștient - banii ăștia din vânzare nu sunt infiniti! Trebuie să îi gestionăm cu grijă!"

"Dar ai zis că sunt pentru nevoile mele medicale..."

"Și sunt! Dar asta nu înseamnă să îi cheltuim iresponsabil!"

800 lei fuseseră transferați. După trei zile de așteptat.

În iulie, Petru descoperise din întâmplare ceva. Vorbind cu un vecin nou în Buftea, care menționase: "Am cumpărat casa de la fiul dumneavoastră. Casa frumoasă, dar am plătit bine - 180.000 euro."

"Da", confirmase Petru. "180.000."

"Deși acum văd că piața similare se vând cu 160.000-170.000. Am plătit puțin mai mult, dar merita pentru locație."

Petru realizase. Andrei vânduse cu 180.000 euro - preț excelent, peste piață. Cumpărase apartament vechi cu 45.000 euro - sub piață. Diferență: 135.000 euro.

Unde erau banii ăștia?

L-a sunat pe Andrei. "Andrei, unde exact sunt cei 135.000 euro din diferență?"

"Ți-am spus, tată. Investiți."

"Unde?"

"În conturi de economii, fonduri. Lucruri sigure."

"Pe numele cui?"

"Pe numele meu, tată. Pentru că legal, casa era a mea."

"Dar banii sunt pentru mine?"

"Desigur! Pentru nevoile tale!"

"Pot să văd documentele? Extrase de cont?"

Andrei ezitase. "Tată, de ce vrei să vezi? Nu ai încredere în mine?"

"Vreau doar să știu unde sunt banii mei..."

"Nu sunt banii TAI, tată! Sunt banii din vânzarea CASEI MELE! Dar da, sunt destinați pentru tine! E diferență!"

"Andrei, eu am semnat că transferi casa ca să vinzi și să îmi asiguri trai! Nu ca să iei banii!"

"Nu iau banii! Îi ADMINISTREZ pentru tine! Pentru că tu nu știi să administrezi sume mari!"

"Vreau să văd extrasele!"

"Nu!"

"De ce nu?"

"Pentru că nu trebuie! Sunt administrate corespunzător și asta e tot ce trebuie să știi!"

Petru realizase. Andrei nu avea de gând să îi arate unde sunt banii. Pentru că probabil nu mai erau "investiți pentru tata". Erau folosiți de Andrei. Pentru el.

A sunat un avocat. A explicat situația.

Avocatul fusese direct: "Domnule Moldovan, ați semnat transfer de proprietate. Casa a devenit legal a fiului dumneavoastră. El a vândut-o. Banii sunt legal ai lui. Dacă există înțelegere verbală că banii sunt pentru dumneavoastră, dar nimic în scris, e imposibil de dovedit."

"Dar el mi-a promis!"

"Promisiunile verbale nu țin în instanță. Aveți ceva în scris?"

"Nu."

"Atunci nu aveți caz. Îmi pare foarte rău."

Petru închisese. Realizase. A fost păcălit. De propriul fiu. A semnat casa - singura lui proprietate, singura lui securitate - și acum nu mai are nimic. Doar un apartament mic, vechi, pe care tehnic nici măcar nu îl deține (e tot pe numele lui Andrei).

Și 135.000 euro - dispăruți. În buzunarul lui Andrei.

În august, Petru afla din nou întâmplător: Andrei cumpărase o mașină nouă. Audi, 50.000 euro.

L-a sunat. "Andrei, ai cumpărat mașină nouă?"

"Da, tată. Aveam nevoie."

"Cu ce bani?"

"Cu banii mei, tată. Din salariu."

"Sigur nu din cei 135.000 euro din vânzarea casei mele?"

"CASA MEA, tată! Era pe numele meu! Și nu, banii ăia sunt investiți pentru tine!"

"Atunci arată-mi dovada!"

"Nu am de ce să îți arăt! Nu îți datorez explicații despre banii mei!"

"BANII MEI!"

"Nu mai sunt ai tăi din momentul în care ai semnat transferul! Ai semnat de bunăvoie! Nimeni nu te-a forțat!"

"M-ai mințit!"

"Nu te-am mințit! Ți-am spus că banii sunt pentru tine și sunt! Când ai nevoie medicală reală, îți dau! Dar nu îți dau acces la toți banii ca să îi cheltuiești prost!"

"Eu vreau să îmi văd casa!"

"Nu mai e casa ta! E vândută! Aparține altcuiva! Lasă-o dracului de casă și fii recunoscător că ai unde să stai!"

Închise.

Petru stă acum în apartamentul din Rahova și privește fotografia casei. Casa pe care a construit-o. Casa pe care a pierdut-o.

Nu prin incendiu. Nu prin faliment. Ci prin manipulare. De propriul fiu care l-a convins să semneze "pentru binele lui".

Acum, în septembrie, Petru trăiește cu regretul cel mai mare: că a avut încredere. Că a crezut că fiul său vrea binele lui. Că a semnat fără să înțeleagă complet.

Și acum nu mai are casa. Nu mai are banii. Nu mai are independența.

Are doar un apartament mic, închis, la etajul 4. Și o fotografie a casei pierdute.

A învățat lecția cea mai dureroasă: abuzul bătrânilor nu vine mereu cu violență. Vine cu "grija". Cu "îngrijorare". Cu "pentru binele tău".

Vine cu "transferă casa pe numele meu, e mai simplu". Cu "eu administrez banii, tu nu știi". Cu "semnează aici, eu mă ocup de tot".

Și când realizezi că ai fost păcălit, e prea târziu. Casa e vândută. Banii dispăruți. Și nu ai recurs legal. Pentru că "ai semnat de bunăvoie".

Petru pune fotografia pe masă. O privește în fiecare zi. Casa lui. Casa pe care nu o va mai vedea niciodată.

Afară de fotografie.

Și în vise, unde uneori încă locuiește acolo.

Înainte să se trezească în apartamentul de la Rahova.

Și să realizeze din nou: a pierdut totul.

La propriul fiu.