$$$

 Sudanezul care vinde brățări handmade la metrou Universitate vorbește română medievală perfectă, pe care a învățat-o dintr-un singur manuscris găsit în gunoiul unei ambasade.

L-am observat prima dată acum șase luni. În timp ce alți vânzători ambulanți strigau agresiv, el stătea liniștit, împletind brățări din fire colorate și citind dintr-un caiet uzat.

— Poftim întru a cumpăra, jupâneasă? m-a întrebat într-o română pe care o mai auzisem doar la cursurile de slavonă veche.

— Poftim? am rămas mască.

— Iertăciune. Încă învăț a grăi dreapta limbă română.

Accentul lui arhaic m-a fascinat. Eram filolog, specializată în română veche.

— De unde ai învățat să vorbești așa?

A scos caietul. Era o copie de mână a unui manuscript din secolul XVII.

— Găsit în tomberon la ambasada. Cineva aruncat. Eu luat, învățat limba din el.

— Dar asta e română veche! Din 1650!

— E română, nu? Eu vrut învăța, asta găsit, asta învățat.

Mi-a povestit cum ajunsese în România. Fugise din Darfur după ce familia îi fusese ucisă. Traversase Sahara, Mediterana, Balcanii. În România rămăsese – „oameni buni, nu trimite înapoi".

— Cum te cheamă?

— Ibrahim. Dar români zic Brăduț. Pentru că vând sub brad de Crăciun.

I-am cumpărat o brățară și am plecat. Dar m-am întors a doua zi.

— Te învăț română modernă dacă mă înveți cum împletești brățările.

— Întru aceasta, primesc cu bucurie, jupâneasă.

Șase luni am făcut schimb de lecții. Ibrahim învăța repede, dar păstra expresiile arhaice care-l făceau unic.

— De ce nu renunți la vorbirea veche? l-am întrebat.

— Pentru că așa am învățat întâi. E limba mea inimii românești. Dacă schimb, pierd cine sunt aici.

Într-o zi, l-am găsit plângând la metrou.

— Ce s-a întâmplat?

— Poliția luat tot. Brățări, bani, caiet cu limba. Zis că nu am autorizație.

Caietul cu manuscrisul, singura lui comoară, dispăruse.

— Știu pe cineva la Poliție. Îl recuperăm.

— Nu. Las. Știu pe de rost acum. Aici, a arătat spre cap. Și aici, spre inimă.

A doua zi, surpriză. Zeci de oameni îi aduceau caiete, cărți vechi, manuscrise.

— Ce e asta? am întrebat.

— Oameni auzit ce pățit. Aduc cărți vechi pentru mine. „Pentru sudanezul care vorbește ca bunicii noștri", zic ei.

O bătrână i-a adus o Biblie din 1688.

— Era a străbunicii. Dar la tine e mai vie decât în pod la mine.

Un profesor pensionar i-a adus gramatica lui Diaconovici Loga.

— Dacă tot înveți arhaic, măcar învață corect.

În câteva săptămâni, Ibrahim avea o bibliotecă întreagă de română veche. Și o comunitate de susținători.

Luna trecută, Institutul de Lingvistică l-a invitat să țină o prezentare.

— „Româna veche văzută prin ochi sudanezi" – experiență unică, a spus directorul.

Ibrahim a vorbit o oră, în română medievală perfectă, despre cum limba salvează refugiații mai mult decât azilul.

— Când înveți limba, nu mai ești străin. Ești doar vorbitor cu accent. Și accentul meu e de acum patru sute de ani. Sunt cel mai vechi român nou.

Publicul a aplaudat în picioare.

Acum, Ibrahim predă brățări handmade la un centru cultural. Legal, cu contract.

Dar încă vinde la metrou în weekend.

— De ce? Ai serviciu acum.

— Pentru că acolo m-au găsit oamenii. Acolo am devenit Brăduț care grăiește ca jupân din vechime. Să plec ar fi nerecunoștință.

Săptămâna trecută mi-a arătat ultimul lui proiect – traducerea Coranului în română medievală.

— Nimeni nu făcut asta. Voi fi primul. Ibrahim din Sudan care face pod între Islam și Țara Românească veche.

Pe brățara pe care mi-a dăruit-o recent e împletit un mesaj în fir auriu, cu litere chirilice: „Întru limbă vie și inima, tot străinul află Țară."

Are perfectă dreptate. În română lui de acum patru secole, Ibrahim e cel mai acasă străin pe care-l știu.