$$$

 Maria Ionescu are 77 de ani și stă în genunchi pe podeaua din dormitor, în fața dulapului deschis. În dulap sunt cadouri. Zeci de cadouri. Toate împachetate frumos. Toate cu etichete scrise de mână. Toate nedeschise.

Maria le numără. 47 de cadouri. Acumulate în ultimii șase ani.

Toate pentru nepoții ei - Alexandra (acum 16 ani) și Mihai (acum 14 ani). Copiii fiicei ei, Raluca.

Maria le cumpără regulat. La fiecare zi de naștere. La fiecare Crăciun. La fiecare Paște. La fiecare început de an școlar.

Le împachetează cu grijă. Scrie etichete: "Pentru Alexandra, cu dragoste, Bunica Maria" sau "Pentru Mihai, să te bucuri, Bunica ta".

Și le pune în dulap. Pentru că nu are cui să le dea.

Raluca nu o lasă să le dea. Nu o lasă să îi vadă pe nepoți. De șase ani.

Maria ia primul cadou din dulap. Eticheta spune: "Pentru Alexandra, 10 ani, La mulți ani! Bunica Maria - 15 martie 2019."

Un set de acuarele profesionale. 120 de lei. Alexandra vorbea atunci despre cum îi place să picteze.

Cadoul e încă în dulap. Niciodată dat. Alexandra are acum 16 ani. Probabil nu mai pictează.

Maria ia alt cadou. "Pentru Mihai, Crăciun 2020, Te iubește Bunica."

O minge de fotbal. 85 lei. Mihai juca fotbal la 8 ani.

Cadoul e în dulap. Mihai are acum 14 ani. Probabil a trecut la alte sporturi. Sau deloc.

Maria privește toate cadourile. Fiecare reprezintă un moment ratat. O zi de naștere necelebrată. Un Crăciun neîmpărtășit. O conexiune refuzată.

Își amintește când a început. 2019. Alexandra avea 10 ani, Mihai 8 ani. Maria îi vedea regulat - o dată pe săptămână minim. Raluca avea nevoie de bonă gratuită. Maria era disponibilă.

Apoi, în martie 2019, s-a întâmplat ceva.

Maria o avea pe Alexandra la ea acasă. Făceau împreună prăjituri. Alexandra întrebase: "Bunico, de ce mama e mereu supărată?"

Maria, gândindu-se că e conversație de bunică-nepoată, răspunsese onest: "Pentru că mama ta are mult stress de la muncă. Dar te iubește foarte mult."

Alexandra insistase: "Dar de ce țipă tot timpul la tati?"

Maria, din nou onestă: "Pentru că uneori oamenii măriți care sunt stresați au conflicte. Dar se vor rezolva."

Nu părea problematic. Conversație normală.

Dar seara, când Raluca venise să ia pe Alexandra, Alexandra menționase: "Mama, bunica a spus că țipi la tati pentru că ești stresată."

Raluca înghețase. "Bunica a spus asta?"

"Da. Am întrebat-o de ce țipi mereu și ea..."

"ALEXANDRA, în cameră. Acum."

După ce pusese pe Alexandra în mașină, Raluca se întorsese. "Mamă, ce i-ai spus Alexandrei?"

"Raluca, ea a întrebat de ce țipi la Andrei. Am explicat că stress-ul..."

"NU AI DREPTUL să discuți relația mea cu Alexandra! Aia e viața mea privată!"

"Raluca, copilul a întrebat. Nu puteam să o ignor..."

"Ba da, puteai! Puteai să spui 'întreab-o pe mama ta'! Dar în loc, tu ai interferat! Ai validat percepția ei că eu sunt problema!"

"Nu am spus că ești problema! Am spus că ești stresată!"

"E ACELAȘI LUCRU în mintea unui copil de 10 ani! Acum ea crede că eu sunt tipă isterică care țipă!"

"Raluca, te rog, nu exagera..."

"Nu exagerez! Asta e exact de ce nu pot să îți las copiii! Pentru că nu respecți limitele! Pentru că discuți lucruri care nu te privesc!"

"Raluca, sunt bunica lor..."

"Și eu sunt mama lor! Și eu decid ce se discută cu ei și ce nu! Și tu tocmai ai încălcat asta!"

Plecase furioasă.

Săptămâna următoare, când Maria sunase să întrebe când poate vedea pe copii, Raluca răspunsese: "Mamă, am decis că am nevoie de pauză de la vizitele regulate. Copiii au program încărcat și... și simt că au nevoie de mai puțin timp cu adulți și mai mult timp pentru ei."

"Dar Raluca, eu..."

"Decizia e luată. Îți mulțumesc pentru înțelegere."

Asta fusese în aprilie 2019. De atunci - șase ani - Maria nu i-a mai văzut regulat pe nepoți.

Prima lună, a sunat în fiecare săptămână. "Raluca, pot să îi văd pe copii?"

"Nu acum, mamă. Sunt ocupați."

"Și săptămâna viitoare?"

"Nu știu. Te anunț eu."

Nu a anunțat.

După trei luni, Maria înțelesese. Nu va mai fi invitată. Așa că a făcut singura modalitate prin care mai putea să își exprime iubirea - a cumpărat cadouri.

Pentru ziua Alexandrei în 2019 - cadoul cu acuarele. L-a trimis prin poștă. Raluca a confirmat prin SMS: "Am primit pachetul. Mulțumim."

Nicio poză cu Alexandra deschizând cadoul. Nicio reacție. Doar "Mulțumim."

Pentru Crăciun 2019, Maria cumpărase cadouri pentru amândoi copiii. Le-a dus personal la ușa Ralucăi.

Raluca deschisese ușa. "Mamă, ce faci aici?"

"Am adus cadouri de Crăciun pentru copii."

"Ai putut să le trimiți prin poștă."

"Vroiam să îi văd..."

"Nu e momentul potrivit. Avem musafiri."

"Doar 5 minute..."

"Mamă, te rog. Nu astăzi."

Luase cadourile și închisese ușa.

După aceea, Maria nu a mai dus cadourile personal. Le-a păstrat.

Pentru că realizase: chiar dacă le trimite, nu are dovadă că le primesc copiii. Poate Raluca le ascunde. Sau le aruncă. Sau le dă altora.

Așa că le-a păstrat. În dulap. Ca pe o arhivă tristă a iubirii nedate.

În 2020, pandemia. Maria nu i-a văzut deloc. "E prea periculos, mamă. Ești vulnerabilă."

În 2021, post-pandemic. "Copiii se obișnuiesc cu rutina nouă. Nu vreau să îi deranjez."

În 2022. "Alexandra e în adolescență. Nu vrea să petreacă timp cu adulți."

În 2023. "Mihai are examene. E stresat."

În 2024. "Mamă, sincer, copiii nu te cunosc aproape. Ar fi ciudat acum să forțez."

Și acum, 2025. Niciun contact.

Maria se uită la cadourile din dulap. Fiecare cumpărat cu gândire atentă. Fiecare ales special pentru ceva ce știa (sau credea că știe) despre nepoți.

Dar acum, la șase ani distanță, nu mai știe nimic despre ei. Nu știe ce le place. Ce hobby-uri au. Cu cine sunt prieteni. Cum arată chiar.

Ultima fotografie pe care o are cu ei e din 2019. Alexandra 10 ani, Mihai 8 ani. Acum sunt 16 și 14. Străini pentru ea.

Maria ia decizia. Scoate toate cadourile din dulap. Le pune pe pat. 47 de cadouri.

Le va dona. La o organizație pentru copii nevoiași. Măcar copiii ăia se vor bucura.

Începe să desfacă ambalajele frumoase. Cadourile vor fi donate fără ambalaj personal.

Acuarelele pentru Alexandra. Mingea pentru Mihai. Cărți. Jocuri. Haine. Jucării. Tot ce a cumpărat în șase ani.

Plânge pe măsură ce desfă. Fiecare cadou reprezintă speranță. "Poate anul ăsta o să îl dau." "Poate de ziua lui o să pot." "Poate de Crăciun Raluca se înduplecă."

Nu s-a înduplecă.

După ce termină de desfăcut, pune toate cadourile în pungi mari. Mâine le va duce la Fundația pentru Copii din Rahova.

Ambalajele frumoase - hârtie colorată, panglici, etichete cu numele nepoților - le pune într-o cutie. Le va arunca.

Dar nu poate. Le lasă în cutie. În dulap. Dovada a șase ani de iubire respinsă.

A doua zi, duce cadourile la fundație. Femeia de la recepție e impresionată. "Doamnă, sunt atât de multe! Sunteți foarte generoasă!"

Maria nu spune adevărul. Nu spune că sunt cadouri pentru nepoți pe care nu i-a văzut de șase ani. Spune doar: "Cu plăcere. Sper să le folosească copiii."

Femeia privește prin pungi. "Sunt cadouri foarte gândite. Acuarele profesionale. Mingi de calitate. Cărți frumoase. Se vede că ați ales cu grijă."

"Da", șoptește Maria. "Am ales cu grijă."

"Aveți nepoți?"

Maria ezită. "Am avut."

Femeia nu întreabă mai mult.

Acasă, dulapul e gol. Pentru prima dată în șase ani. Nu mai sunt cadouri acolo. Nu mai e speranță acolo.

Maria stă pe pat și privește dulapul gol. Simte ciudat. E eliberare? Sau pierdere finală?

Nu știe.

În mai, e ziua Alexandrei - 17 ani. Maria nu cumpără cadou. Pentru prima dată în șapte ani.

Se simte vinovat. Dar ce rost are? Cadoul va ajunge în dulap. Sau la fundație.

În loc, scrie o scrisoare. Pe hârtie. De mână.

"Alexandra dragă,

Astăzi împlinești 17 ani. Nu te-am văzut de la 10 ani. Probabil nu îți amintești prea mult de mine. Dar eu îmi amintesc totul despre tine.

Îmi amintesc cum îți plăcea să pictezi. Cum râdeai când făceam prăjituri împreună. Cum îmi puneai întrebări despre tot.

Nu știu cum ești acum. Nu știu ce îți place. Nu știu ce visezi.

Dar vreau să știi: te iubesc. Întotdeauna te-am iubit. Și voi continua să te iubesc, chiar dacă nu ne vom mai vedea niciodată.

La mulți ani, Alexandra. Să fii fericită.

Bunica ta, Maria"

Pune scrisoarea într-un plic. Scrie adresa Ralucăi.

Dar nu o trimite. Pentru că știe - Raluca nu o va da Alexandrei. Va fi aruncată sau ascunsă.

Pune scrisoarea în dulap. Lângă cutia cu ambalaje.

Poate într-o zi, dacă Alexandra o caută când e adultă, Maria îi va putea da scrisoarea. Și toate celelalte pe care le va scrie de-acum înainte.

Pentru că Maria a învățat: nu poți forța pe cineva să primească iubirea ta. Nici măcar proprii nepoți.

Poți doar să continui să iubești. În tăcere. În secret. În dulapuri goale și scrisori netrimise.

Și să speri că într-o zi, cumva, ei vor afla.

Că bunica lor i-a iubit. Chiar dacă n-au știut.

Chiar dacă nimeni nu le-a spus.

Chiar dacă cadourile au rămas pentru totdeauna în dulapuri închise.

Lecția finală: iubirea fără destinatar nu dispare.

Doar se acumulează. În dulapuri. În cutii. În inimi.

Așteptând o deschidere care poate nu va veni niciodată.