$$$

 Nu scriu despre Blaga ca despre un idol, ci ca despre o rană vie în memoria noastră culturală. 

 Scriu despre el ca despre un om care a vorbit cu tăcerea și a fost pedepsit pentru că a înțeles-o.

 Blaga nu a fost poetul metaforei, ci profetul conștiinței românești, izgonit într-o epocă în care gândirea era considerată pericol. 

 Astăzi îl pomenim din inerție, dar nu-l mai citim;

 îl venerăm în manuale, dar îl uităm în suflet.

 A devenit o statuie prăfuită, nu o flacără vie. Și, în această uitare, nu este vina lui, ci a noastră.

El s-a născut la 9 mai 1895, în Lancrăm, acolo unde munții vorbesc în coduri de piatră, iar cerul pare că se sprijină pe biserici. A fost fiul preotului Isidor Blaga și al Anei Moga, născut într-un univers în care credința și lumina nu erau doar teme, ci aerul însuși. Tăcut din fire, a fost un copil care n-a vorbit până la vârsta de patru ani. Tăcerea lui nu era o lipsă, ci o pregătire: timpul în care universul i-a turnat în suflet cuvintele de mai târziu. Mai târziu avea să scrie: „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.” și, prin aceasta, a spus totul despre sine.

Lucian Blaga a fost format la Sibiu și Brașov, apoi la Viena, unde și-a luat doctoratul în filosofie în 1920 cu teza Cultură și cunoaștere. Nu a fost un filozof de bibliotecă, ci unul care gândea în contact cu respirația divinului. A fost diplomat, profesor universitar, academician exclus și reabilitat, poet, traducător, dar mai presus de toate, arhitect al unei lumi interioare imposibil de replicat.

Trăim într-o lume în care clasicii sunt repere moarte, iar originalitatea este suspectă. Ridicăm la rang de dogmă câteva nume bătute în cuie, nu din respect, ci din lene spirituală. Ne agățăm de ele ca de niște icoane ale culturii, dar refuzăm să vedem ce urmează după. Acolo unde ar trebui să apară o continuitate a gândirii s-a instalat o mucegaiere a admirației. Nu mai citim ca să înțelegem, ci ca să bifăm. Nu mai gândim cu mintea noastră, ci repetăm cuvintele altora.

 Și astfel, geniile se sting nu prin moarte, ci prin imitație.

Blaga a fost, poate, singurul sistematician metafizic român. Trilogia cunoașterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor : sunt nu doar tratate, ci catedrale ale spiritului. În ele, el a încercat să armonizeze știința și mitul, religia și rațiunea, înțelegerea și misterul. „Marele Anonim” — conceptul său central — nu este Dumnezeu, ci Dumnezeul care se ascunde, tăcerea divină, limita epistemică a omului. Blaga nu a negat credința, ci a spiritualizat-o până la esența ei metafizică: omul nu trebuie să distrugă misterul, ci să-l respecte, să-l contemple ca pe o zonă de sacralitate cognitivă.

Blaga nu a fost doar poet, ci un sistem de gândire în carne și sânge. A încercat să construiască o punte între mister și rațiune, între mit și știință, între satul primordial și cosmosul universal. Opera lui este un cod al identității românești, scris în limbajul universal al metafizicii. El a înțeles că românul trăiește într-un „spațiu mioritic”, nu doar geografic, ci ontologic: un spațiu al încremenirii și al resemnării, unde destinul nu se schimbă, ci se cântă. Tocmai pentru că a îndrăznit să explice asta, a fost marginalizat. 

 Într-o societate care glorifică forma, substanța devine crimă.

Când a fost numit profesor la Universitatea din Cluj, Blaga aducea cu el un aer de altă lume. Studenții îl priveau cu uimire... un om blând, cu o voce joasă, dar cu o minte care părea să vadă dincolo de oameni. 

 A scris Poemele luminii, Laudă somnului, La curțile dorului, In marea trecere, Pietre pentru templul meu, Eonul dogmatic. Nu există volum al său în care să nu se simtă arderea unei intuiții cosmice. 

 În poezie, Blaga este un oracol al tăcerii. În filosofie, un constructor al universului. În eseuri, un arhitect al spiritului românesc.

L-am uitat pe Blaga pentru că nu flata nimic. Nu a fost nici romantic, nici revoltat, nici „util”. El nu a vrut să placă, ci să lumineze. Și lumina, când vine din adânc, nu orbește... arde. 

 L-am uitat pentru că ne este frică de întrebările lui, pentru că ne forțează să ne recunoaștem micimea, pentru că în fiecare vers al lui stă întrebarea:

 „Cât din tine mai e viu, omule?”

În viața sa personală, Blaga a iubit profund. Soția lui, Cornelia Brediceanu, i-a fost confidentă, inspirație și martor tăcut al unei vieți dedicate cunoașterii.

 A suferit în tăcere marginalizarea comunistă: în 1948 a fost exclus din Academia Română, interzis la publicare și redus la tăcere. Dar el nu s-a plâns niciodată. Scria pe ascuns, cu seninătatea unui om care nu mai aștepta recunoaștere, ci împăcare cu misterul. A murit în 1961, tot la Lancrăm, aproape de locul unde s-a născut, închizând astfel cercul între început și veșnicie.

Trăim într-o Românie unde cultura e decor, nu destin. Unde se vorbește despre genii, dar nu se mai nasc. Unde critica a fost înlocuită de idolatrie sterilă, iar gândirea diferită e considerată afront, nu evoluție.

  De aceea Lucian Blaga rămâne un exilat printre cei vii, un titan uitat într-o bibliotecă goală, un om care a văzut mai departe decât timpul lui și, pentru asta, a fost pedepsit cu uitarea.

Eu, nu mă închin lui Blaga. Mă cobor lângă el. 

 Îl privesc nu ca pe o icoană, ci ca pe un frate de tăcere. Văd în el ceea ce societatea refuză să vadă: un arhetip al lucidității. El a înțeles că omul nu se mântuiește prin explicație, ci prin mister, că rațiunea nu e spadă, ci lanț și că libertatea se naște doar atunci când înveți să stai singur în întuneric. 

 Prin ochii mei de azi, Blaga este ecoul din piatra țării, un om care a încercat să ne spună că universul începe în noi și moare tot acolo, un om care nu a scris poezie, ci existență.

Câte genii și-au desăvârșit opera pe plaiurile mioritice? Retoric. Prea multe pentru cât putem înțelege, prea puține pentru cât merităm. 

 Dar știu un lucru: fiecare geniu uitat este o înfrângere colectivă. Fiecare tăcere asupra unui spirit viu este o auto-execuție a memoriei. Și atâta timp cât mai există oameni care nu se tem să rostească adevărul despre uitare, lumina lui Blaga nu s-a stins.

 Ea arde, mocnit, în fiecare conștiință care refuză să accepte că România e doar o țară mică.

 Pentru că nu e! 

România este o planetă spirituală în exil.

✒️

Samael Richterstein 

„ Îmi doresc să aprind focul acolo unde alții văd doar cenușa.”

Din Ciclul : " Renaștere prin Cunoaștere , ©️SR, 2025

📚 Surse și referințe bibliografice:

1. Lucian Blaga – Trilogia cunoașterii (1943)

2. Lucian Blaga – Trilogia culturii (1935–1937)

3. Lucian Blaga – Trilogia valorilor (1946)

4. Lucian Blaga – Poemele luminii (1919)

5. Lucian Blaga – Laudă somnului (1929)

6. Lucian Blaga – Eonul dogmatic (1931)

7. Lucian Blaga – Spațiul mioritic (1936)

8. Mircea Eliade – Profetismul românesc (1943)

9. Marta Petreu – Blaga, între Hegel și Lucifer (Editura Polirom, 2011)

10. George Gană – Lucian Blaga – Poezia metafizică (Editura Minerva, 1976)

⚖️ Disclaimer:

Acest text este o interpretare literar-filosofică semnată Samael Richterstein, care îmbină date biografice reale, reflecții metafizice și perspective personale asupra operei lui Lucian Blaga. Nu reprezintă o analiză academică exhaustivă, ci un exercițiu de conștiință culturală, menit să readucă în atenție dimensiunea universală a spiritului blagian.