$$$

 Tudor Mihăilescu are 81 de ani și stă lângă fereastra apartamentului său de la etajul 6, bloc în Titan. E duminică dimineață, ora 9:00. Afară e soare frumos, martie timpuriu.

Tudor nu privește soarele. Privește blocul din fața lui - la 40 de metri distanță. Etajul 3, apartamentul cu balconul plin de flori. Acolo locuiește fiica lui, Mihaela, cu soțul Adrian și cei doi nepoți - Luca (8 ani) și Sofia (6 ani).

Tudor îi vede pe fereastră aproape în fiecare dimineață de duminică. Mihaela pregătește micul dejun în bucătărie. Adrian citește ziarul la masă. Copiii se joacă în sufragerie.

O familie normală, într-o duminică normală de familie.

La 40 de metri. Dar pentru Tudor, ar putea fi pe altă planetă.

Nu a mai fost în apartamentul lor de un an. Un an întreg. 52 de săptămâni. 365 de zile.

Nu pentru că e bolnav sau imobilizat. Ci pentru că nu mai e invitat.

Tudor își amintește ultima vizită. Martie anul trecut. Exact acum un an.

Venise neinvitat - "Mihaela, sunt în zonă. Pot să trec 10 minute?"

Mihaela deschisese ușa cu expresie neplăcută. "Tată, trebuia să anunți din timp. Avem program astăzi."

"Doar 10 minute. Vreau să îi văd pe copii."

"Copiii fac teme. Nu pot fi deranjați."

Stătuse în prag. Literalmente în prag. Nu fusese invitat înăuntru. Văzuse apartamentul peste umărul Mihaelei - mobilier nou, televizor uriaș, totul elegant.

"Mihaela, pot măcar să intru?"

"Tată, sincer, nu acum. Casa e dezordonată. Nu sunt pregătită pentru vizite."

"Sunt tatăl tău, nu o vizită oficială..."

"Știu, dar tot prefer când anunți dinainte. Data viitoare, sună cu câteva zile înainte, OK?"

"OK."

Nu mai sunase. Pentru că știa - dacă sună "cu câteva zile înainte", răspunsul va fi: "Săptămâna asta suntem ocupați. Poate următoarea."

Și următoarea. Și următoarea. La infinit.

Așa că a încetat să mai ceară. Și a început să privească.

În fiecare duminică, de un an, Tudor stă la fereastră și privește blocul din față. Vede prin ferestrele lor fragmente de viață.

Mihaela gătind. Adrian citind. Copiii jucându-se.

Uneori, foarte rar, copiii ies pe balcon. Tudor îi vede mai clar atunci. Luca a crescut - e mai înalt. Sofia și-a lăsat părul lung.

Se schimbă. Cresc. Și el ratează tot.

Telefonul sună. E Mihaela.

"Tată, te sun să te anunț - săptămâna viitoare plecăm în vacanță în Grecia. 10 zile. Voiam să știi, ca să nu încerci să suni și să te îngrijorezi că nu răspundem."

"Mulțumesc că m-ai anunțat."

"Cu plăcere! Ne auzim când ne întoarcem!"

"Mihaela, pot să te întreb ceva?"

"Da?"

"De ce nu mai pot să vă văd?"

Tăcere lungă. "Tată, de ce întrebi asta?"

"Pentru că a trecut un an. Un an întreg de când nu am mai fost la voi."

"Nu e adevărat! Te-am văzut de Paște!"

"Am stat în ușă 5 minute. Nu am intrat în casă. Am vorbit în prag."

"Ei, tot ne-am văzut!"

"Mihaela, de ce nu pot intra în casa ta?"

Alt tăcere. Apoi: "Tată, nu e că nu poți intra. E că... e complicat."

"Complicat cum?"

Suspină. "Bine. Vrei adevărul? Adrian nu se simte confortabil cu vizitele tale."

"Adrian? De ce?"

"Pentru că... pentru că tu ai opinii despre tot. Despre cum creștem copiii. Despre cum aranjăm casa. Despre cum cheltuim banii. Și el simte că e judecat constant în propria casă."

"Eu nu judec..."

"Ba da, tată. Judeci. Data trecută când ai fost aici - acum doi ani - ai comentat că televizorul e prea mare. Că mobilierul e prea scump. Că copiii au prea multe jucării. Adrian s-a simțit criticat. Și eu, de asemenea."

"Eram doar curios..."

"Nu erai curios, tată. Erai critic. Și după ce ai plecat, Adrian mi-a spus: 'Nu mai vreau să îl invit. Mă simt judecat în propria casă.'"

"Și tu ai fost de acord cu el?"

"Da. Pentru că înțeleg. Când tu vii, atmosfera se schimbă. Toată lumea devine tensionată. Copiii trebuie să fie cuminți. Noi trebuie să explicăm și să justificăm tot. E epuizant."

"Deci m-ai exclus pentru că Adrian nu mă vrea?"

"Nu te-am exclus! Dar am redus vizitele pentru binele familiei mele. Adrian e soțul meu. Prioritatea mea. Și dacă el nu se simte confortabil, eu trebuie să respect asta."

"Chiar dacă înseamnă să îți excluz tatăl?"

"Nu te exclud! Dar... da, dacă trebuie să aleg între confortul soțului meu și vizitele tale frecvente, aleg soțul."

Tudor nu poate vorbi. După o pauză: "Înțeleg. Mulțumesc pentru onestitate."

"Tată, te rog, nu te supăra. Încă te iubim. Dar trebuie limite."

"Care e limita, Mihaela?"

"Limita e... că îți anunț eu când putem. Nu tu să apari sau să ceri."

"Și când poți tu?"

"Când... când avem timp. Și când Adrian e OK cu asta."

"Deci poate niciodată."

"Nu niciodată! Dar... mai rar decât ai vrea tu."

După ce închide, Tudor continuă să privească pe fereastră. Vede apartamentul Mihaelei. Adrian iese pe balcon. Bea cafea. Privește telefonul.

Bărbatul pentru care Tudor a fost exclus din viața nepoților săi.

Luni, Tudor decide ceva. Dacă nu poate să îi vadă de aproape, îi va vedea de departe. În fiecare zi. Ca să nu uite cum arată.

Cumpără un binoclu - 120 lei de la magazinul de vânătoare. Calitate bună.

Acasă, se așază la fereastră cu binoclu. Privește apartamentul Mihaelei. Prin binoclu, vede mult mai clar.

Bucătăria. Mihaela gătește. Luca face temele la masă. Sofia desenează.

O viață normală. Din care el a fost eliminat.

În aprilie, Tudor face asta în fiecare zi. Dimineața, la ora 8:00 când copiii se pregătesc de școală. Seara, la ora 18:00 când familia mănâncă împreună.

Privește cu binoclu. Notează în caiet. "7 aprilie - Luca poartă tricou nou albastru. Sofia are părul prins în cozi." "10 aprilie - Adrian a adus tort. Probabil aniversare a cuiva."

Devine ritual obsesiv. Știe programul lor mai bine decât propriul program.

În mai, o vecină, doamna Vasile de la etajul 5, îl vede la fereastră cu binoclu. Se sperie. Sună la poliție.

"Există un bărbat bătrân care stă la fereastră cu binoclu. Cred că spionează oameni."

Vin doi polițiști. Bat la ușa lui Tudor.

"Domnule Mihăilescu, am primit o reclamație că folosiți binoclu la fereastră?"

Tudor e confuz. "Da... privesc..."

"Priviți ce?"

"Apartamentul fiicei mele. E în blocul din față."

"De ce folosiți binoclu pentru asta?"

"Pentru că... pentru că nu mă lasă să o vizitez. Și vreau să îmi văd nepoții."

Polițiștii se privesc între ei. "Domnule, înțelegem situația, dar nu puteți sta cu binoclu la fereastră. Vecinii se simt inconfortabil. Arată ca supraveghere."

"Dar e familia mea..."

"Chiar dacă e familia dumneavoastră, nu puteți face asta. Dacă vreți să îi vedeți, trebuie să vorbiți direct cu ei. Nu să îi observați cu binoclu."

După ce pleacă polițiștii, Tudor pune binoclu în dulap. Se simte jenat. "Spion." "Supraveghează oameni." E asta ce a devenit?

Dar fără binoclu, nu îi vede clar. Așa că continuă să privească cu ochiul liber. Mai puțin clar, dar încă îi vede.

În iunie, Mihaela îl sună. "Tată, am auzit că poliția a venit la tine?"

"Cine ți-a spus?"

"Doamna Vasile mi-a spus. A zis că stai cu binoclu la fereastră și privești blocul nostru. E adevărat?"

Tudor nu știe dacă să mintă. "Da."

"TATĂ! Ce faci? E creepy!"

"Vroiam doar să vă văd..."

"Dar asta e stalking! Nu poți face asta!"

"Mihaela, tu nu mă lași să vin. Cum altfel să vă văd?"

"Nu prin binoclu! Dumnezeule, tată! Adrian a aflat și e furios! Spune că e comportament de hărțuire!"

"Nu hărțuiesc pe nimeni! Sunt tatăl tău!"

"Și eu sunt fiica ta și îți spun - OPREȘTE! Dacă mai faci asta, voi lua măsuri legale!"

"Măsuri legale împotriva propriului tată?"

"Dacă e nevoie, da! Nu pot să accept comportament obsesiv!"

Închide.

Tudor stă la fereastră. Fără binoclu. Doar privește. E ilegal să privești propriul bloc?

În iulie, Mihaela vine neanunțată. Bate la ușă.

"Tată, trebuie să vorbim."

Intră. Privește spre fereastră. Vede scaunul așezat strategic cu vedere perfectă spre blocul ei.

"Încă stai aici și privești?"

"Nu cu binoclu."

"Dar privești!"

"Mihaela, e singura modalitate prin care mai pot să vă văd!"

"Nu, tată! Singura modalitate e să ne respecți spațiul și să aștepți să te invităm!"

"Dar nu mă invitați!"

"Pentru că nu vrem să fim observați constant! Pentru că știm că stai la fereastră și ne spionezi! Ne simțim inconfortabil în propria casă!"

"Cum ați aflat?"

"Copiii te-au văzut! Luca a spus: 'Mamă, de ce bunicul stă mereu la fereastră și se uită la noi?' Și Sofia a întrebat: 'De ce nu vine aici?' Ce să le răspund?"

Tudor simte lacrimile. "Spune-le că bunicul le iubește și vrea să îi vadă."

"Dar nu ASA! Nu prin spionaj! Nu prin obsesie!"

"Nu e obsesie! E disperare! Mihaela, nu mi-ai permis să te vizitez de un an! Un an întreg! Ce să fac? Să vă uit?"

"Nu să ne uiți! Dar să ai răbdare! Când suntem pregătiți, te invităm!"

"Și când veți fi pregătiți?"

"Nu știu, tată! Poate când tu înveți să respecți limitele! Când nu mai comentezi! Când nu mai judeci! Când Adrian se simte confortabil!"

"Deci niciodată."

"Dacă tu continui cu atitudinea asta, da - posibil niciodată!"

Pleacă trântind ușa.

Tudor se așază la fereastră. Privește apartamentul Mihaelei. Vede cortinele trase. De obicei sunt deschise. Acum sunt trase.

Au tras cortinele. Ca să nu îl vadă privind.

În august, Tudor nu mai privește pe fereastră. Ce rost are dacă cortinele sunt trase?

Stă în apartament. Privește televizorul. Nu vede nimic. Gândurile îi sunt la 40 de metri distanță.

În septembrie, e prima zi de școală. Tudor știe - Luca intră în clasa a III-a, Sofia în clasa I.

Vrea să îi vadă îmbrăcați pentru școală. Merge la fereastră. Cortinele Mihaelei sunt deschise - probabil a uitat să le tragă în grabă.

Îi vede. Luca cu rucsac nou. Sofia cu rochiță albă și fundiță. Mihaela le face poze.

Tudor plânge. Văzând proprii nepoți mergând la școală. De la 40 de metri. Prin geam.

În octombrie, e ziua lui Tudor - 82 ani. Mihaela îi trimite mesaj: "La mulți ani, tată! 🎂"

Nu vine. Nu sună.

Tudor răspunde: "Mulțumesc. Când pot să vă văd?"

Mihaela nu răspunde trei zile. Apoi: "Tată, îți promit că ne vedem curând. Dar trebuie să ai răbdare."

"Am avut răbdare un an. Cât mai trebuie?"

Nu mai răspunde.

În noiembrie, Tudor se îmbolnăvește. Gripă severă. Febră mare. Stă în pat cinci zile.

Nu anunță pe nimeni. Ce rost are?

Când se simte puțin mai bine, merge la fereastră. Cortinele Mihaelei sunt deschise. Vede familia mâncând. Luca râde. Sofia dansează.

Viață normală. Fără el.

Acum, în decembrie, Tudor a încetat să mai aștepte. Nu mai speră la invitații. Nu mai cere să îi vadă.

Doar privește. De la fereastră. În fiecare zi. Ca un spectator la viața din care a fost exclus.

A învățat că poți locui la 40 de metri de propria familie și să fii mai departe decât dacă ai locui în altă țară.

Că ferestrele pot fi mai puternice decât pereții. Pentru că pereții te opresc să intri. Dar ferestrele te lasă să vezi ce pierzi.

Că cel mai crud lucru nu e să fii departe de cei pe care îi iubești.

E să fii aproape. Suficient de aproape să îi vezi zilnic. Dar suficient de exclus să nu poți fi parte.

Și că poți fi acuzat de "stalking" și "obsesie" nu pentru că ești violent sau periculos.

Ci pentru că iubești prea mult oameni care nu te mai vor în viața lor.

Lecția finală: distanța cea mai mare nu se măsoară în metri.

Se măsoară în cortine trase.