duminică, 4 august 2024

***

 O femeie a plecat la cumpărături...

 Când a ajuns la casă ea și-a deschis geanta, pentru a scoate portofelul. Casiera a văzut că are la ea telecomanda de la televizor. Nu și-a putut controla curiozitatea și a întrebat:

- Iei mereu telecomanda televizorului cu tine în geantă?

Femeia, a răspuns:

- Nu, nu întotdeauna, dar soțul meu a refuzat să vină cu mine la cumpărături, pentru că voia să vadă meciul de fotbal, așa că i-am luat telecomanda.

Morală:

Susține-ți și însoțește-ți soția când îți cere.

Dar povestea continuă...

Casiera a râs și i-a înapoiat cardul doamnei. Șocată, aceasta o întreabă ce se întâmplă. Casiera îi explică:

- Soțul v-a blocat cardul de credit.

Morala:

Respectă hobby-urile soțului tău.

Dar povestea continuă...

Soția a scos cardul de credit al soțului ei din portofel. Cu siguranță nu și-a blocat propriul card!

Morala:

Nu subestima înțelepciunea soției tale.

Dar povestea continuă...

Când cardul a trecut, aparatul a afișat: ,,INTRODUCEȚI CODUL TRIMIS PE TELEFON". Adicătelea pe telefonul soțului!

Morala:

Când un bărbat este în pericol să piardă, până și un aparat este suficient de inteligent ca să-l salveze.

Dar povestea continuă...

Femeia a zâmbit și a scos telefonul, care a bipăit în geantă.

Era telefonul soțului ei! Îl luase împreună cu telecomanda, ca să nu o sune cât timp este la cumpărături.

Și-a luat cumpărăturile și s-a întors acasă, fericită!

Morala:

Nu subestima niciodată soția!

Dar povestea continuă...

Când a ajuns acasă soțul ei nu mai era. A găsit un bilet, pe ușă, pe care scria: ,,Nu am găsit telecomanda. Sunt cu copiii la meci. Vom ajunge târziu. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva."

A plecat cu cheile de la casă.

Morala:

Nu încerca să-ți controlezi soțul, s-ar putea să pierzi controlul.

Râsul este cel mai bun antidot pentru depresie !


sâmbătă, 3 august 2024

***

 



Pe 3 august 1889, Veronica Micle se duce dupa "dulcele Emin"... 


"Sticluta cu arsenic fusese golita repede, dupa miezul noptii de 2 spre 3 august, cu lacomie hotarata", scria doctorul Taussig, in raportul medical. Este ingropata in cimitirul manastirii Varatec, unde s-a retras dupa moartea lui Eminescu. Avea doar 39 de ani...

Veronica Micle s-a născut pe 22 aprilie 1850 la Năsăud, rămânând orfană de tată în acelaşi an. Situaţia grea face ca familia să treacă munţii în vara lui 1850, în Moldova. Banii obţinuţi din vânzarea modestei case din Năsăud şi împrumuturile ajung pentru a se cumpăra o casă în Târgu-Neamţ. Curând, familia se mută la Iaşi. În iunie 1863, Veronica Micle absolvă Şcoala Centrală cu diploma de eminenţă. Din comisia examinatoare fac parte, între alţii, Ştefan Micle, viitorul rector al Universităţii din Iaşi. Impresionat de frumuseţea şi inteligenţa fetei, Ştefan Micle o cere în căsătorie pe Veronica în anul următor.

Cu fineţe paternă, Ştefan Micle se ocupă de educaţia atât de tinerei sale soţii. Doamna Micle ia lecţii de franceză, de canto şi pian, de literatură universală. Talentul îi e ocrotit şi încurajat de soţul blând, „un cuget bun, onest şi organizat”. „Bălăuca” (porecla Veronicăi Micle, folosită mai târziu cu răutate) începe să aibă orgoliul, motivat, al prestanţei sale. Cultura, limbile străine exersate (franceza, în care îşi redactează o parte a corespondenţei, şi germana), universul intelectual depăşesc cu mult nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naşte primul copil, Valeria, care îi moşteneşte talentul literar şi vocea. În anii de şcoală, Veronica Micle cântase aria Violetei din Traviata în faţa directorului unei trupe italiene. Printr-o farsă pusă la cale de profesorul de muzică, tânăra îmbrăcată în rochie albă fusese prezentată drept cea mai vestită cântăreaţă română. Respectivul director îi propusese pe loc un angajament, aflând doar în ultima clipă adevărul.

Îl cunoscuse la Viena, în 1872, unde plecase pentru a-şi trata o eczemă. Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, uşor ciufulit, ridicat într-un coc parcă ireal, din care scăpau cu blândeţe două şuviţe transparente, atrăgea atenţia imediat. Naturaleţea ei dovedea inteligenţă, ştia să fie spirituală cu graţie.

Fotografia din 1868 fixează privirea tristă, de o melancolie adâncă, a Veronicăi Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri şi muzee, pe bulevarde, în împrejurimi. Poetul care o impresionase în paginile „Convorbirilor literare” devenea acum, treptat, idolul de o viaţă. „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut, / Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut! / Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, / Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.” (M-am gândit…, 1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tânărul entuziast, de o frumuseţe seducătoare, care trezea admiraţia tuturor celor ce-l cunoşteau? Înaripat de imaginaţia romantică a poetului, portretul Veronicăi Micle domină lirica de dragoste eminesciană a anilor 1874–1877, numită de unii istorici literari „perioada veroniană”. Veronica e „floarea albastră”, „floarea albă de cireş”, „liana”, „copilul cu păr bălai” etc. Mitul „îngerului blond” se născuse.

Mihai-EminescuLa Iaşi, în perioada 1874–1877, Eminescu se află constant în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se ştie că femeile nu erau acceptate la şedinţele „Junimii”, chiar dacă publicau în „Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipăreşte, relativ frecvent, începând cu numărul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei. „Şi ce-i această melancolie dacă nu starea unei triste reverii?”, se întreabă Veronica Micle într-o scrisoare. Legenda plimbărilor celor doi îndrăgostiţi în Copou, a visării pe banca de sub teiul devenit şi el mitologie, revarsă, în anii respectivi, o sumbră realitate. Zvonurile, bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu şi succesul literar năucesc femei cu caracter mărunt. Dacă e să-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicăi, casa Micle primeşte curent scrisori anonime cu insulte triviale. „Spionajul” e curent în salonul literar al Veronicăi. Moartea lui Ştefan Micle, în 1879, stinge pentru o clipă bârfele şi acuzaţiile. „O milă dispreţuitoare începuse să planeze în jurul acestei femei”.

Situaţia materială se înrăutăţeşte vizibil, pensia de urmaş nu e aprobată decât târziu, după mulţi ani. Veneratul profesor, cel care înfiinţase catedrele de fizică şi chimie ale Universităţii ieşene, le dotase cu aparatură şi colecţii ştiinţifice, întemeiase Observatorul meteorologic din Iaşi, nu întrunea condiţiile administrative pentru acordarea pensiei de urmaş. Îi lipseau câţiva ani vechime. Pentru a-şi căpăta drepturile, tânăra văduvă călătoreşte la Bucureşti, la începutul lunii septembrie, unde rămâne, lângă Eminescu, o lună şi jumătate. Se înfăptuia un vis. Corespondenţa din această perioadă stă mărturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. „Superstiţioasă şi fatalistă după cum mă ştii scrisorile tale sunt singurele, când tu nu eşti de faţă, care mă mai asigură şi mă mai liniştesc.”

„Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul şi unicul motiv al durerii şi fericirii mele”,

începe o epistolă din 23 decembrie 1881. Pline de o infinită tandreţe, aceste scrisori acoperă cu străluciri fugare o viaţă amară.

Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, dar este zădărnicit de Maiorescu, în primăvara lui 1880. Explicaţia de ordin material pe care i-o dă criticul poetului ascunde, de fapt, un resentiment încă puternic. În 1864, Veronica Micle şi mama ei apăruseră într-un proces răsunător intentat vanitosului critic. Preşedinte al Comitetului de inspecţiune şcolară, Maiorescu era învinuit de „fapte scandaloase” în care era implicată subdirectoarea Şcolii Centrale de fete, domnişoara Emilia Rückert. Făcând parte, prin soţul său, din cercul simpatizanţilor Şcolii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle susţine cu înverşunare acuzaţia. Cercul junimist se împotriveşte căsătoriei, invocând, între altele, flacăra poeziei ce trebuie ţinută trează prin suferinţă. Conform mărturisirii Virginiei Micle, în mai–iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Din vara aceluiaşi an până în decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce şi mai multă mâhnire în sufletul poetei.

De la adresarea plină de gingăşie, de la vocea caldă care răzbate în aceste cuvinte, „Scumpul şi iubitul meu Emin”, cele câteva scrisori din această perioadă trec la severul „Domnul meu”, pentru ca apoi dragostea să revină:

„Eminescu meu, va veni un timp când vei simţi toată amărăciunea mea, de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată, unor considerente care nu-ţi vor da nicicând nimic de ceea ce te lasă a întrevedea, şi nimic din cele pierdute.”

Deşi în ultima lună a lui 1881 vine în Bucureşti, îşi ocoleşte, din ambiţie, idolul de-o viaţă. Urmează regrete amarnice, iar împăcarea dovedeşte, în corespondenţă, o pasiune aproape morbidă:

„Te vei convinge că din mii de fiinţe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; şi dacă m-ai ucide, te-aş iubi şi în minutele agoniei.”

Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprimă frenezia dragostei şi, în plus, dorinţa femeii de a se simţi ocrotită: „Deprinsă de copilă, chiar, a fi sub aripile cuiva, îndată după moartea lui, tu ai venit, te-am văzut şi m-ai mângâiat.” Dar gândul întors în urmă nu aduce decât o imensă durere. La sfârşitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine în Bucureşti pentru câteva zile, vizitându-l pe Eminescu în locuinţa din str. Buzeşti nr. 5. Proiectul căsătoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu numai din cauza opoziţiei, pentru a doua oară a lui Maiorescu, ci şi a sfâşietoarei deprimări eminesciene.

Nici relaţia lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenţi, între care poetul bucureştean Iuliu I. Roşca, cu care poartă o elegantă corespondenţă, nu o putuseră clinti. „Preferă să fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinţ”, avea să spună mai târziu fiica Veronicăi, Virginia Micle. Fugara aventură a Veronicăi Micle cu Caragiale, purtarea îndoielnică a acestuia sunt folosite cu dibăcie de duşmanii celor doi mari îndrăgostiţi ai literaturii române. Iubirea uriaşă dobândeşte chip tragic. Afirmaţia dintr-o scrisoare: „Sunt lucruri în lume pe care ai dori să se întâmple (căsătoria), dar şi de care mulţumeşti cerului că nu-ţi împlineşte dorinţa, aşa e cazul meu”, e consecinţa unui orgoliu rănit în perioada rupturii. Odată cu declanşarea bolii lui Eminescu, în 1883, începe un veritabil calvar. Denigratorii poetei nu încetează, ba chiar găsesc de cuviinţă (Iacob Negruzzi) să insinueze murdar (vestea spitalizării lui Eminescu ar fi lăsat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea în vizită un ofiţer).

Iarna lui 1883–1884, cu relativa însănătoşire a lui Eminescu, îi readuce în Copou, pe urmele de odinioară. În 1886, o găsim pe Veronica în Bucureşti, unde se mutase, obligată de studiile de Conservator ale Valeriei. Face demersuri pentru a obţine o bursă în străinătate pentru Valeria, care va studia la Paris. În 1887, primul exemplar al volumului de Poezii este trimis lui Eminescu, cu dedicaţia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887.”

„Şi te iubesc ca şi atunce / Cu tot avântu-nchipuirii / Şi cu acea sim¬ţire dulce / Ce-o da trecutul amintirii.”

În aprilie 1888, se duce de două ori la Botoşani, stăruind pe lângă Eminescu s-o urmeze la Bucureşti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detesta şi o defăimează în fel şi chip. Intervenţia precipitată a Bălăucăi e considerată un blestem („bălăuca”, „berechetă”, „îndrăcită”, „cu o droaie de nespălaţi”). La sfârşitul anului, Veronica Micle e din nou la Botoşani, lângă poetul bolnav.

La 10 aprilie 1889, când evoluţia bolii se dovedea ireversibilă, Veronica Micle îi răspunde lui A. C. Cuza, care se interesa de starea sănătăţii poetului: „Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu.” Moartea poetului, în dimineaţa de 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Suţu, o găseşte pe Veronica în Bucureşti, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidenţă, poezia Raze de lună, ce apare în cotidianul „România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o înfrigurată, în numai 20 de minute, înainte de a fi aflat cumplita veste. La slujba prohodirii din Biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova, citim într-un ziar din Transilvania, aşeza pe pieptul poetului o cunună de „Nu-mă-uita”. Doamna era, fără îndoială, Veronica Micle.

***

 Cum s-a decis neutralitatea României în 1914. Sacrificiul regelui Carol I


În ziua în care Germania a declarat război Franței, pe 21 iulie (stil vechi)/ 3 august 1914, regele Carol I a convocat în sala de muzică de la Castelul Peleș din Sinaia Consiliul de Coroană care trebuia să ia o decizie crucială: intră sau nu România în război și, dacă decizia va fi pozitivă, de partea cui se va poziționa țara. Lista completă a participanților este consemnată în documentele epocii: regele Carol I, principele moștenitor Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, Mihail Pherekyde, președinte al Adunării Deputaților, Theodor Rosetti, fost prim-ministru, Petre P. Carp, fost prim-ministru și președintele Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, Ion Lahovari, Ion C. Grădișteanu, Take Ionescu, Constantin G. Dissescu, Constantin Cantacuzino-Pașcanu, Vasile Morțun, Alexandru Radovici, Emanoil Porumbaru, Alexandru Constantinescu, Constantin Angelescu, Emil Costinescu, Ion Gheorghe Duca și Victor Antonescu.

Regele își dorea, și era aproape sigur că va obține, aprobarea Consiliului pentru ca țara să intre în război alături de Germania și Austro-Ungaria, dar singurul său aliat a fost P. P. Carp. Întâlnirea Consiliului de coroană este redată amănunțit de I. G. Duca, cu detalii care recompun cu exactitate nu doar discursurile participanților, ci și atmosfera generală în care s-a desfășurat acesta: “În mijlocul sălii de muzică se așezase o masă acoperită cu tradiționalul postav verde, o masă mai mult pătrată decât dreptunghiulară, iar în mijlocul ei stăteau suprapuse, legate în piele verde și în marochin roșu, tratatele, vestitele și misterioasele tratate”. Memorialistul face o descriere a stării de spirit, insistând pe dramatismul momentului: “O tăcere mormântală. Aveam senzația că o greutate apasă peste noi și ne înăbușea. Gravitatea hotărârilor de luat dădeau momentului o firească emoțiune și o improductibilă solemnitate. După un schimb de priviri mute, Regele Carol a rupt chinuitoarea tăcere. Era congestionat și vădit emoționat, făcea însă neascunse sforțări ca să nu trădeze zbuciumul sufletului său. Ne-a spus în românește că, având în vedere însemnătatea chestiunii asupra căreia avem să ne pronunțăm în numele poporului român, ne cere voie să nu rostească, ci să citească părerile lui, pentru a da cugetării toată preciziunea.”

Acesta este momentul în care politicienii români aflați la Castelul Peleș au aflat pentru prima dată în mod oficial, chiar din gura regelui, de existența tratatelor care legau România de Tripla Alianță și au ascultat argumentele suveranului care a explicat pe îndelete că eventuala decizia de a părăsi pactul înseamnă a da cu piciorul „beneficiilor a treizeci de ani de muncă și de roade”. În plus, suveranul a făcut apel la simțul demnității și al onoarei: “E și o chestiune de demnitate pentru noi să ne respectăm iscălitura”.

Conservatorul Petre P. Carp, care se va dovedi singurul susținător al suveranului: “Nu putem rămâne neutri nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere material. (…) Care este interesul poporului român? Să triumfe slavismul sau să triumfe germanismul? Evident, germanismul! Izbânda slavismului ar fi moartea noastră!”

Alexandru Marghiloman a reușit, în mijlocul discuțiilor despre onoarea de a respecta un tratat asumat de rege în numele statului român, să aducă o interpretare juridică reală a textului, explicând celor prezenți că România nu era obligată, conform articolului 2, să intevină decât în cazul în care aliații ar fi fost atacați, așadar, nu este un casus foederis, căci aliații României au atacat primii. Un argument în plus adus în dezbatere a fost atitudinea opiniei publice care ar fi fost profund jignită în sentimentul național dacă decizia ar fi fost intrarea în război alături de Tripla Alianță, așa că politicianul a pledat în favoarea unei neutralități prudente. Opinia lui Margiloman a fost susținută de discursul ferm în favoarea neutralității al lui Ion Lahovary.

Conservatorii democrați, prin vocea lui Take Ionescu, s-au exprimat și ei în favoarea neutralității, susținând ideea că situația nu este un casus foederis și că, în acest caz, este vorba despre lupta dintre germanism și slavism.

Premierul Ion I.C. Brătianu a vorbit, la final, în numele Guvernului: “Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul nu ne obligă. România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei națiuni mici. Nu se poate face un război când acest război nu este aprobat de conștiința națională”, făcând, în discursul său lung, apel la voința poporului, la idealul național al românismului, la soarta românilor de peste munți, dar încercând, totuși, să îl protejeze pe bătrânul rege de cuvinte prea dure.

În scurt timp spiritele s-au încins, a început un duel verbal între Brătianu și P. P. Carp, iar când situația părea mai tensionată, ca într-o tragedie greacă, povestește I. G. Duca, în camera de consiliu a intrat un lacheu care i-a înmânat premierului Brătianu o telegramă: era știrea neutralității Italiei, și ea membră a Triplei Alianțe, care alesese calea temporizării deciziei de a intra în război.

Regele Carol I, deși ar fi putut să ia singur decizia, a preferat să se supună voinței majorității: “Constat că reprezentanții țării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca rege constituțional, mă supun votului dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.

După ce hotărârea a fost trimisă la Berlin și la Viena, tensiunea a devenit și mai puternică, pentru că reacția celor două puteri aliate putea fi, cel puțin la nivel de declarații, foarte dură. I.G. Duca spune însă că situația nu era văzută atât de dramatic precum se temuseră politicienii de la București în telegramele aproape identice trimise în România: “Aliații noștri regretau hotărârea, însă nu se revoltau, nici nu amenințau, sperau că mai târziu totuși vom lupta alături de ei”.

Neutralitatea

Răspunsul a fost o gură de aer proaspăt pentru regele Carol I care a considerat că onoarea sa de militar este salvată, iar Ion I.C. Brătianu a răsuflat ușurat pentru moment, deși nu după mult timp va fi asaltat de presiuni din toate părțile. Pe de-o parte se situau reprezentantul Legației ruse la București, Stanisłav Koziell Poklewsky și Jean Camille Blondel, ministrul plenipontențiar al Franței, ambii foarte insistenți, iar pe de altă parte contele Ottokar Czernin, ambasadorul Austro-Ungariei la București și contele Waldhausen, cel al Germaniei, iar presiunile diplomatice se exercitau la nivelul tuturor liderilor politici, nu doar la cel al miniștrilor liberali.

Sursa:

I.G. Duca, Amintiri politice, Colecția “Memorii și mărturii”, Editura Jon Dumitru Verlag , 1982, Munchen

***

 - Camarade! Dacă ai avea două case , ai da una revoluţiei?

- Da! Vine răspunsul tovarăşului.

- Camarade! Dacă ai avea două maşini de lux, ai dona una revoluţiei?

- Da ! Răspunde tovarăşul.

- Dar, camarade! Dacă ai avea un milion de euro în cont la banca , ai dona jumătate revoluţiei?

- Da ! Răspunde mandru tovarăşul ..

- Camarade! Dar dacă ai avea două găini ai dona una revoluţiei?

- NU ! Răspunde tovarăşul.

- Dar de ce donai o casă, deşi aveai două, donai o maşina deşi aveai două, donai jumătate din bani şi de ce nu donezi o găină , deşi ai două ??!!

- Pentru că găinile le AM!!

MORALA : Este foarte uşor să fii socialist cu proprietatea, munca şi ban ii altora!

***

 Pe vremuri, la Berăria Gambrinus


“Stăteam de vorbă cu un om din generația trecută, care ocupă o importantă funcţie administrativă în stat. Generaţia trecută, vorba vine, pentru că, deşi preopinentul meu a trecut de cincizeci, coboară adică versantul vieţii, totuşi numai „trecut” nu este. Nu de mult, amicul (nu-i dau numele, persoană însemnată), mi-a spus mie, ca reprezentant al generației mai… proaspete.

— Nu sunt un „laudatoris temtipori acti” — vreau să spun că nu sunt pornit să laud cu tot dinadinsul tot ce aparţine trecutului. Și totuşi, să recunoşti că generaţia asta nouă, care se bucură acum de atâtea atenţii, e mult mai puţin… pitorească decât cea de-acum treizeci sau patruzeci de ani. De când se tinde la distrugerea individualităţii, să observi că Bucureştii sunt lipsiţi de „tipii” care contribuiau atâta la farmecul lui. Intră într-o cafenea, intră într-un local de consumație. Figuri șterse, consumatori oarecari — poate oameni cucumsecade, — dar lipsiți de pitotoresc.

Ei, nu era așa înainte. Uite, să-ți evoc berăria „Gambrinus” de acum treizeci și cinci, patruzeci de ani. Localul se afla tot pe strada Câmpineanu, numai că intrarea nu era prin colţ ca acum, ci prin mijloc, în locul unei ferestre de astăzi. Iată vreo câţiva nelipsiţi oaspeţi ai acestei berării al cărei antreprenor era unul Petre Gheorghevici, sârb de felul lui.

În colţul din fund de lângă „comptuar“, jucau zilnic partide de domino Ion Gorun (Al. Hodoş) şi Gh. Ranetti, care în revista „Zeflemeaua” îşi adoptase pseudonismul „Delagambrinus”.

Gorun, ca toți infirmii de ureche, era taciturn; în schimb, Ranetti îşi însoţea manipularea bucăţelelor de joc cu fel de fel de observaţii la care Hodoş nu reacţiona defel. Jucau „pe o trataţie”. De cele mai multe ori, Ranetti câştiga şi-l invita pe Gorun să comande. Acesta, după ce tăcuse toată partida, observa cu o voce scăzută: „Lasă, lasă Ghiţă, c-am văzut eu c-ai măsluit, dar n-am vrut să-ţi spun”.

La altă masă stătea Vasile Hasnas, cu nelipsitu-i căţel pudel, dresat şi împodobit cu fel de fel de panglicuțe. De „Bubi” al lui, Hasnas se despărţea foarte greu. Câte un tinerel, admirator al talentului lui Vasile Hasnas, excelent „june comic brilliant” — tocmai ce lipsește acum teatrului nostru — venea la masa lui și-l ruga să-i cânte o melodie pe atunci la modă din “Fatinitza”, opereta lui Suppe, tradusă de Bengescu-Dabija. Întreabă-1 pe d. Anibal Stoenescu, actualul secretar general al prefecturii de poliție, dacă nu făceam aşa.

Parcă-1 văd pe Liciu, de multe ori exuberant, dar şi de multe ori amărât, plictisit, transpirat. Când era dus pe gânduri, comanda întotdeauna un absint şi noi, cum vedeam în pahar băutura verde, ştiam; iarăşi s-a bătut Liciu cu iubita lui.

Și, vecin cu Liciu, era Jianu, fostul soţ al d-nei Constanţă Gânescu, mai târziu Demetriade, care pentru nimic în lume nu bea berea fără să bage în pahar un încălzitor. Îl vedeai apoi pe Vasile Leonescu, înalt, spătos, cu părul lui buclat, actor şi autor dramatic. Își scria piesele în special în colaborarare cu Duţescu-Duţu.

Vasile Leonescu nu prea se avea bine cu Nottara şi în „momentele” lui, cum vedea un actor mai tinerel de la Teatrul Național, îl lua:

— I-ascultă amice, aveţi p-acolo, pe la teatru, pe unu’ meşterul Costică?

— ?

— Ei, meşterul Costică tot aşa se beregătueşte?

Câteodată, Leonescu le spunea celor din jurul lui: „cine are răbdare şi-l interesează, să vie la mine acasă să asculte o piesă”. Și ne duceam, fie în Strada Regală, unde locuia Vasile când nu era însurat — o cameră mobilată, plină cu amintiri, fotografii, coroane de lauri cu panglici tricolore – sau în apartamentul lui Rădulescu-Niger, din casa Olbrich, de pe strada Sfântul Ionică, unde a fost restaurantul „Enescu”.

Şi, după cetire, de multe ori, Leonescu îşi lua vioara şi, fără să fie un virtuos, trăgea din arcuş cu mult sentiment.

Mai venea la „Gambrinus” Vasile Toneanu, care debutase strălucit, înlocuind pe marele Ştefan Iulian, bolnav, în Jupan din „Voevodul Ţiganilor”, tradus şi montat în condițiuni superioare de d. Paul Gusty.

Un tip al localului era şi Ştefan Vellescu, profesor la Conservator, fost ajutor de primar, actor, ofiţer al stării civile şi proprietarul pensionatului de băieţi cu acelaşi nume.

Dar ceea ce dădea prestigiul „Gambrinusului” era o masă izolată şi oarecum ascunsă printr-un paravan, la care şedeau, purtând nesfârşite discuţii, Caragiale, maiorul (mai târziu generalul) Lambru, Delavrancea, căpitanul (mai târziu generalul) Iliescu, Niculescu-Bratu, atotştiutor, dar de multe ori cu picioarele goale în ghete, fără intermediul bocancilor.

Aceasta era o masă specială, la care „streinii”, chiar nenea lancu Brezeanu, nu prea erau primiţi cu plăcere. Generalul Lambru, zis „Taie Cruce”, şi-a avut celebritatea lui în Bucureştii de altă dată. Numit apărător din oficiu într-un proces al unui soldat învinuit de atentat la pudoare, Lambru, pe vremea aceea căpitan, a făcut o demonstraţie practică, cu o sabie şi o teacă, tinzând să dovedească „că dacă nu vrea femeia, nu poţi să atentezi la pudoarea ei“. Consiliul nu s-a lăsat însă impresionat, aducând un verdict prin care soldatul a fost condamnat. Atunci Lambru a scos sabia şi dintr-un gest a tăiat crucea care se afla pe masa consiliului, spunând că „dacă aşa se împarte dreptatea, atunci crucea nu mai are ce căuta în faţa judecătorilor”.

Uşor de închipuit că gestul acesta care i-a adus porecla de „Lambru taie cruce” a avut urmări și n-a lipsit mult ca Lambu să fie reformat. În orice caz, el a fost multă vreme îndepărtat de la avansare și Regele Carol, de câte ori venea vorba despre Lambru, spunea cu accentul lui: „Da, da, Lambru e pun. dar e nepun“.

Delavrancea perora cu vocea lui spartă, cu haină cadrilată, încheiată până sus (aşa cum mai poartă astăzi doar maestrul Radu Rosetti), cu ghete fără tocuri, cu rama cusută împrejur şi cu nedespărţita lui servietă.

Aceştia au părăsit mai târziu „Gambrinus-ul” pentru… restaurantul gării Filaret, unde descoperiseră nişte vin grozav şi linişte pentru discuţii.  În acest timp, director al Teatrului Naţional era Grigore Cantacuzino-Grigri, socrul generalului Lahovary, care nu venea la teatru decât în cupeu, iar subdirector, C. Stăncescu, profesor de estetică la Școala de arte frumoase, el însă cea mai inestetică figură pe care a putut-o imagina Creatorul. Caricaturile lui Jiquidi și ale lui Petrescu-Găină l-au prins de minune.

Revenind la „Gambrinus”, după moartea antreprenorului Gheorghevici, Caragiale a devenit proprietarul localului.

De altfel, Caragiale mai fusese berar înainte, când ținea berăria „Bene bibendi”, pe strada Sfântul Nicolae Șelari, mai târziu plăcintăria „Zappa”, astăzi un magazin de galanterie.

Caragiale n-a avut însă noroc ca negustor, mai ales că la 1906 Berea Oppler pe care o vindea Caragiale a prins un pronunţat miros de ceapă, maistrul berar fiind cumpărat de concurenţă. După ce a închis berăria, Caragiale nu a fost prea multă vreme mofluz, căci i-a venit o moştenire, una din multele pe care s-a priceput să le cheltuiască.

— Ei, nu am dreptate, a observant omul din altă generaţie, când spun că altădată Bucureştii erau, din punct de vedere al locuitorilor, mult mai pitoresc? Şi nu ţi-am enumerat decât oameni de valoare, nu rataţii. De aceştia nu ne putem plânge astăzi…”

*** Ioan Massoff, Adevărul, 17 aprilie 1936

Sediul Berăriei Gambrinus din Strada Câmpineanu (localul se afla la parterul Casei Mandy, numită astfel după numele celebrului fotograf care o clădise cu mulți ani în urmă) a fost demolat, din decizia Primăriei Capitalei, în mai 1937. În locul cârciumii s-a ridicat un block-house de zece etaje, proprietatea fraților Czell din Brașov, iar parterul a fost amenajat pentru magazine.

Berăria Gambrinus s-a reînființat pe 10 august 1941, la parterul Hotelului Palas de pe Bulevardul Elisabeta, colț cu Brezoianu. Presa consemna:

“Acest local care prin spaţiul şi confortul său constitue o revelaţie pentru publicul consumator a fost pentru proprietarul lui, d. Vasile Naumescu, până l-a adus aci, o muncă aspră şi un prilej de sacrificiu cum rar s-a mai întâlnit.

Graţie domniei sale şi d-lui Theo Czell, care l-a susţinut băneşte, Capitala se poate mândri cu un nou local de mari proporţii. În răcoroasa sală cu boltele arcuite în stil roman s-a adunat duminică dimineaţa o mulţime de invitaţi, prieteni şi simpatizanţi ai sinistratului de „Carlton” (Naumescu deținuse un local la parterul Blocului Carlton, prăbușit la cutremurul din noiembrie 1940).

O voioşie şi o atmosferă plină de încredere plana asupra numeroasei si selectei asistente, din care desprindem pe dr. Czell, proprietarul fabricii Luther, familia avocat Athanasiu, d. și d-na Dobrescu, d. Anghel Frunzănescu, d. Grigoriu, directorul U. G. R., d. G. Radomir, directorul ziarului „Luceafărul”, arhitect Teo Sasu, inspectorul fabricii Luther, d. Victor Olescu, precum şi un numeros grup de gazetari.

După ce s-a terminat sfeştania, invitaţii au vizitat localul cu toate instalaţiile ultramoderne. Apoi vizitatorilor li s-au servit gustări alese şi bere. După prânz, chiar din prima zi, localul a fost arhiplin de clienţi. Berăria Gambrinus îşi va retrăi gloria de altă dată…”

Să mai adăugăm că, în vremea în care a fost proprietar la Gambrinus, Caragiale a tipărit o broșură numită „Mitică”, în editura… Berăriei „Gambrinus“. Volumaşul cuprindea — ce altceva? — miticisme de mare circulaţie în epocă de tipul:

– Câte ceasuri sunt, Mitică? 

– Câte au fost ieri pe vremea asta!

***

 

O ÎNTREBARE ȘI UN SFAT PENTRU DOAMNA PROFESOARĂ MIHAELA MIROIU


O cunosc pe doamna profesoară Mihaela Miroiu de peste 25 de ani. Am vorbit și am moderat lansări la cărți scrise de domnia sa. Am realizat interviuri cu doamna profesoară Mihaela Miroiu (la BBC România și la revista "Observator cultural"). I-am admirat tenacitatea și priceperea în a promova studiile de gen/feministe în România. 

Am pentru doamna profesoară Mihaela Miroiu o întrebare și un sfat.


ÎNTREBAREA

Doamnă profesoară Mihaela Miroiu, ce credeți că ar spune, acum, fostul dvs. preot duhovnic, Buga (despre care ați scris în "R'Estul și Vestul"), care a slujit la Biserica Visarion, aproape de sediul SNSPA, când era pe Povernei,  despre comportamentul dvs. din aceste zile, cu ștergerea unui mesaj al unei foste studente care vă reamintea comportamentul de agresor manifestat de Marius Pieleanu? 

Toate ființele suferinde ale acestei lumi (lumea românească, nu generalizez) au dreptul să vorbească. 

Dumneavoastră le-ați învățat să nu tacă.

Dumneavoastră le-ați învățat sâ se apere, vorbind.

Dumneavoastră le-ați încurajat să denunțe un abuz.

Dumneavoastră le-ați învățat să nu le fie rușine (victima suferă, agresorul este de nescuzat).

Repet: oare ce ar spune preotul Buga, azi?


SFATUL

Stimată doamnă profesoară Mihaela Miroiu, nu-l apărați, prin tăcere, pe Marius Pieleanu! 

Arătați-vă solidaritatea, omenia, compasiunea și mila pentru victime! Și cele ale lui Alfred Bulai, și cele ale lui Marius Pieleanu.


Încurajați-le să vă sune, să vă scrie! Adunați în jurul dvs. și fostele dvs. colege (autoare valoroase) să pună în practică tot ceea ce ați teoretizat cu pricepere și precizie atâția ani: sprijin pentru victime, înțelegerea lor, încurajarea să vorbească. 


Nu fiți supărată pe oamenii care vă critică. Nu e o critică, e o cerere - poate disperată, poate podidită de lacrimi: să le dați brațul să iasă din mâl, din mizerie, din anii aceia de care vor să scape, ani de teroare! 


Dați-le brațul dvs., așa cum ajuți un om cu probleme de mers să se deplaseze. Să le fiți sprijin, e o cerere prea mare, grandilocventă, inoportună, nefirească?


Nu e nici un "Tribunal al Poporului", vă rog, nu exagerați, dvs. o ființă rațională să cădeți în practica metaforelor neinspirate?


Arătați-le că există o lumină, că pot vedea lumina, dacă vorbesc, dacă au curaj, dacă se eliberează de memoria umilințelor.


Nu e vorba nici de Marius Pieleanu, nici de Alfred Bulai, nici măcar de SNSPA, de onoarea sau dezonoarea unei instituții.


E vorba de dumneavoastră. Doar de dumneavoastră. Și de fetele acelea pe care le-ați fermecat la cursuri, seminarii, prin cărți.


Lor le sunteți datoare. (Mult spus: datoare!, cad și eu în păcatul vorbelor mari). 

Lor le trebuie să le vorbiți. Ele așteaptă o vorbă de la dumneavoastră. 


Sunt convins că știți ce trebuie să le spuneți. Vorbiți! Lor, victimelor!

***

 Declarație:

1. De ce am șters postarea în care a comentat fosta studentă care mă acuza că am știut despre hărțuirea ei de către un profesor:

- Pentru că a urmat instantaneu un val de ură, insulte și umiliri inimaginabile la adresa mea. Am făcut o criză hipertensivă majoră. Și hărțuirea online are efecte îngrozitoare. Nu mă pot apăra decât singură de expunerile care duc la asta. Linșajul mediatic este incredibil. Și cu consecințe grave în privința sănătății. Abia astăzi am puterea să scriu. Și puterea să adun comentarii injurioase, hărțuitoare, defăimătoare, calomnii, și să reclam în instanță pe cei care fac asta.

2. Umilirea studenților, hărțuirea lor, abuzul de putere sunt absolut condamnabile. Am rămas înmărmurită de declarațiile victimelor în cazul Bulai. Și regret enorm că nu au făcut plângeri la timp (ele sau martorii), ca să prevină alte situații abominabile. Desigur că universitatea le datorează reparații.

3. Conținutul în sine al acuzației despre mine: 

a. Claudia Radu spune că a venit la mine acum 21 de ani și mi-a spus că profesorul îi face avansuri: și că îi e teamă că nu va mai intra în licență. Da, îmi amintesc asta. Nu exista legal nicio prevedere despre hărțuire în România. Nu aveam cod și comisie de etică la acea vreme, la fel ca multe alte universități. Deci nici o instanță instituțională la care să poată apela victimele. Ne descurcam în context cu astfel de cazuri.

b. Spune că am spus că vorbesc cu cel acuzat. Am vorbit. A negat complet. I-am spus să vorbească cu studenta, să lămurească situația și, chiar și numai dacă gesturile lui au dus la o asemenea interpretare, să își ceară scuze și să înceteze orice gesturi altele decât strict profesionale. Dar C.R. spune în mod fals că i-aș fi cerut să meargă singură la cel acuzat, pentru o discuție între patru ochi. Ceea ce, într-un interviu ulterior, ea chiar admite.  Asta este tot.

c. Claudia Radu susține că eu le-am predat un curs referitor la hărțuire sexuală. Nu am predat un astfel de curs. Am predat Filosofie feministă și Teorii politice feministe. Nu cunoșteam încă foarte pertinent nici eu la acea oră subiectul hărțuire.

d. Dacă a considerat că reacția mea din anul 2003 nu a fost mulțumitoare și că i-a provocat o traumă îmi este greu să înțeleg de ce apoi s-a înscris la masteratul pe care îl coordonam și a dorit ca în anul 2004 să îi coordonez dizertația de masterat, iar în apoi s-a înscris tot la mine la doctorat. 

e. După comentariul ei i-am scris în privat, i-am spus că nu îmi amintesc decât vag contextul, că dacă ea crede că i-am făcut vreun rău o rog să mă ierte. Eu obișnuiesc să îmi cer iertare și atunci când oamenii consideră că le-am greșit, deși nu am vrut să le fac niciun rău. 

f. În postare făcută de C.R., dar și în interviul ulterior, a spune multe lucruri false și chiar minciuni inacceptabile. Dacă veți căuta câte ceva despre persoană, veți vedea că veridicitatea și dreptatea nu sunt tocmai partea ei tare. Nu știu cât din starea sufletește grea se datorează unor evenimente petrecute acum 21-22 de ani sau altora mai recente, petrecute la Ministerul Tineretului în 2008-2009.

4. Ce am încercat să fac și cred că am și reușit (admit însă că una este să ai drepturi, alta să ți le aperi):

a. Pentru că știam deja din mai multe universități că sunt probleme de etică, am declanșat o cercetare națională în anul 2004 (13 universități). Pe lângă mult alte probleme, din cercetare a rezultat că în universități există multe astfel de cazuri acoperite de tăcere. Împreună cu Daniela Cutaș și Liviu Andreescu am făcut un Cod etic pentru universități care avea și prevederi consistente despre manifestările hărțuirii, cum se adună dovezi, unde poți obține consiliere și unde poți face plângere (respectiv la Comisia de etică, decanat, rectorat, senat). În iunie 2005 ministrul Mircea Miclea a acceptat codul ca dezirabil și obligatoriu și a dat ordin de ministru ca să fie adoptat de către universități. În decurs de un an universitățile au făcut asta. Practic abia din 2006 avem un cadru instituțional clar la care să se poată face astfel de plângeri. În cazurile pe care le știu din SNSPA, dacă s-au făcut plângeri au fost analizate și vinovații au fost sancționați.  

b. Am mai putut să dezvoltăm cercetarea și educația despre dreptate de gen și egalitate de șanse, să asigurăm un know-how studentelor și studenților, să îi sprijinim să se asocieze și să facă ONG-uri de profil, să facă lobby pentru legi și politici publice. Să nu se lase umiliți, să își apere demnitatea și să nu își limiteze capacitățile și talentele.

c. Faptul că unii dintre ei mă acuză că am făcut prea puțin este explicabil. Toți am dori o lume mult mai bună. De aceea trebuie să și muncim pentru asta. O muncă fără sfârșit.

Lămuriri finale: Din 2001 nu am mai fost decană. În 2012 am plecat din Facultatea de Științe Politice la Școala doctorală. În 2021 m-am pensionat. 

Prevederile din Codul de Etică universitară (în materie de hărțuire și hărțuire sexuală) pe care le-am introdus în 2005:

Hărţuirea

Universitatea nu îngăduie nici o formă de hărţuire în mediul academic. Hărţuirea în forme precum: misoginismul, sexismul, rasismul, şovinismul, xenofobia, homofobia, hărţuirea în privinţa convingerilor religioase sau politice este inconsistentă cu politicile de egalitate de şanse ale universităţii şi anulează respectul pentru dreptul personalului şi studenţilor la un tratament corect şi respectuos. Intimidarea şi hărţuirea conduc la crearea unui mediu ostil, care neagă participanţilor la viaţa comunităţii rolul de parteneri şi le îngrădeşte opţiunile. Persoanele hărţuite se simt excluse, îşi pierd stima de sine şi încrederea în instituţie. 

Universitatea interzice orice formă de hărţuire, în mod particular pe cea sexuală. 

Atitudinile critice, dezacordul faţă de valorile sau acţiunile unei persoane sau grup, care nu sunt însoţite de comportamente care pot fi considerate agresive sau insultătoare, în sensul definit de etica universitară, sunt acceptate şi încurajate în scopul progresului în înţelegere, cunoaştere şi dezvoltare.

Hărţuirea reprezintă comportamentul degradant, intimidant sau umilitor care urmăreşte sau conduce la afectarea gravă a capacităţii unei persoane de a îşi desfăşura în mod firesc activităţile profesionale şi de studiu, sau de a îşi exercita drepturile. Hărţuirea constă, de regulă, într-un comportament repetat (ameninţări fizice şi verbale, critici umilitoare, avansuri sexuale etc.), dar poate consta şi din acte singulare, atunci când acestea au o natură agresivă (de obicei de natură fizică). 

Având în vedere faptul că multe dintre acţiunile de hărţuire (de exemplu urmăriri, telefoane insistente) au loc în afara universităţii, faptul că acestea nu au avut loc în spaţiul universitar nu poate constitui un motiv pentru care s-ar situa în afara prevederilor prezentului Cod de etică.  

Hărţuirea poate fi îndreptată împotriva unei persoane anume, sau poate consta în acte care creează un mediu academic ostil, conducând la afectarea gravă a capacităţii membrilor unui grup (de obicei femeile, minoritarii etnici sau rasiali, persoane cu disabilităţi, persoanele cu orientare sexuală diferită de cea a majorităţii, minorităţile religioase) de a îşi desfăşura activităţile academice sau de a îşi exercita drepturile individuale.

Atunci când este exercitată de către persoane cu funcţii ierarhic superioare victimei, atunci când este exercitată de profesori asupra studenţilor, sau de evaluatori asupra persoanelor evaluate, hărţuirea presupune abuzul de putere, care constituie o circumstanţă agravantă.

Hărţuirea ca act singular, la prima abatere, poate fi sancţionată cu avertisment şi oferirea de scuze scrise persoanei sau grupului hărţuit. La a doua abatere, fie că s-a adresat aceleiaşi persoane sau aceluiaşi grup sau alteia/altuia, hărţuirea trebuie sancţionată cu măsuri administrative, care pot varia în funcţie de gravitate de la sancţiuni de tipul reţinerii din salariu/bursă (dacă este vorba despre persoane remunerate sau studenţi bursieri), până la eliminarea din comunitatea universitară respectivă.  


Hărţuirea sexuală

 Comportamentele sexiste şi expresiile misogine repetate şi ostentative sunt, la rândul lor, forme de hărţuire. Cu alte cuvinte, ele afectează mediul în care trăieşte o persoană, o ofensează, o insultă, o intimidează şi conduc la scăderea performanţelor acesteia. Nesancţionat, un asemenea comportament conduce la scăderea încrederii în sine a unei persoane, la un sentiment nejustificat de vinovăţie, la alienare. Uneori, mai grav, produce abandonarea unei activităţi sau chiar boli psihice. Mediul academic este şi poate să fie afectat de hărţuire. Hărţuirea sexuală este adesea sursă şi rezultat al inechităţii de gen.  


Sugestii pentru eliminarea hărţuirii sexuale din mediul universitar.

 

 Acţiunile care creează un climat de intimidare, teamă şi ostilitate sunt considerate ofensatoare pentru orice persoană. Fiecare membru şi fiecare membră a Universităţii trebuie aibă cunoştinţă de faptul că Universitatea se opune hărţuirii sexuale şi că acest fel de comportament este interzis cu desăvârşire, atât de lege cât şi de politicile şi normele universitare. Universitatea va lua măsurile necesare ca să prevină, să corecteze şi să sancţioneze comportamentele care contravin normelor şi politicilor sale.


 Definirea hărţuirii sexuale (HS):


Universitatea defineşte hărţuirea sexuală ca avansuri sexuale nedorite, cerere de favoruri sexuale şi alte manifestări verbale sau fizice de natură sexuală în cadrul cărora:

- supunerea sau respingerea la un astfel de comportament au legătură cu condiţionarea instruirii, evaluării, angajării, promovării sau participării la activitatea universitară;

- un asemenea comportament afectează prin intimidare, ostilitate, ofensă, munca oricărei persoane,  performanţa sa academică, condiţiile de viaţă, mediul de desfăşurare a activităţii.

Este posibil ca şi cadrele didactice sau cadrele de conducere să fie supuse unor tentative de corupere sexuală de către studenţi sau subordonaţi. Acest comportament trebuie, la rândul său, sancţionat. 

  Victimele hărţuirii sexuale pot să fie atât femeile cât şi bărbaţii iar HS se poate manifesta între sexe diferite sau între persoane de acelaşi sex.

 Exemple de HS: 

- insistenţa de a fi acceptat erotic sau sexual prin scrisori, telefoane sau acostare practicată de o persoană faţă de alta, atunci când cea din urmă a precizat clar că nu doreşte acest lucru;

- remarci cu încărcătură sexuală făcute în mod repetat de către o persoană aflată în conducere în faţa subordonaţilor şi, deşi a fost atenţionată să se oprească, acea persoană nu încetează;

- o studentă sau un student refuză să se întâlnească privat cu un cadru didactic şi acest lucru afectează felul în care este notată, promovată la examen (acelaşi lucru este posibil şi în relaţiile ierarhice între membrii personalului universităţii);

- în locuri comune (cantine, intrarea la cămine) grupuri de studenţi încearcă sistematic să abordeze pe cineva şi acest fapt are drept consecinţă evitarea locului respectiv de către cei pentru care comportamentul este indezirabil şi ofensator;

- cineva repetă sistematic enunţuri sexiste, glume cu conotaţii sexuale sau povesteşte fantezii sexuale, cei din preajmă neacceptând acest lucru, şi protestând împotriva acestui fapt;

- cineva trimite altei persoane materiale pornografice şi obscene nesolicitate sau nedorite;

- o persoană atinge fizic, cu conotaţii erotico-sexuale, o altă persoană, fără consimţământul celei din urmă.


Măsuri la nivelul universităţii şi facultăţilor

- Consiliul de etică preia aceste cazuri şi cooperează cu un/o specialist/ă. Facultăţile îşi stabilesc, atât din rândul studenţilor, cât şi al cadrelor didactice, consilieri pentru astfel de probleme (avocatul studenţilor, ofiţerul pentru acţiuni afirmative) precum şi un organism care se ocupă de siguranţa mediului universitar (în cămine şi în incinta universităţii);

- Universităţile trebuie să facă publice modalităţile de adresare şi de rezolvare a unor astfel de plângeri, precum şi persoanele desemnate să ofere consiliere.


Cum trebuie reacţionat în cazuri de hărţuire sexuală?

De obicei persoanele care hărţuiesc nu încetează până când nu li se atrage atenţia sau nu sunt sancţionate, iar victimele hărţuirii se sfiiesc să povestească astfel de experienţe de teamă că nu vor fi crezute sau că vor fi condamnate că au avut un comportament provocator care a atras hărţuirea. Prin urmare este necesar ca persoanele afectate de astfel de manifestări să fie încurajate să reclame astfel de cazuri. Ignorarea şi minimalizarea cazurilor de HS nu le face să dispară, ci dimpotrivă, conduc la creşterea incidenţei lor.

Hărţuirea sexuală poate fi oprită prin acţiuni personale directe:

- Răspunsuri directe, răspicat (tranşant) negative din partea celor afectaţi, fără scuze sau zâmbete intimidate. Dezaprobarea trebuie comunicată clar; 

- Dacă este greu să vorbim unui hărţuitor, îi putem scrie solicitându-i să înceteze, păstrând o copie datată a scrisorii şi consultând în acest sens consilierul/a pe probleme de hărţuire;

- Consiliul de etică trebuie să păstreze un dosar al faptelor, pentru a putea verifica eventuala repetiţie din partea aceleiaşi persoane.

Tentativa de corupere sexuală poate să fie oprită într-un mod asemănător.


Răspunsul la incidente

Dacă cineva se consideră afectat de HS se adresează persoanei desemnate să rezolve astfel de cazuri printr-o rezoluţie potrivită şi promptă (informală sau formal-disciplinară). O rezolvare informală înseamnă medierea unui acord între părţi, cu sau fără ca ele să se întâlnească direct. O plângere formală este adresată unui organism desemnat de către Senatul universităţii să dea rezoluţii disciplinare, în cazul nostru, Consiliul de etică, în cooperare cu un jurist. 


Confidenţialitatea

Hărţuirea sexuală este o problemă foarte delicată. Consilierii pentru acest gen de probleme sunt persoanele instruite să dea sfaturi, să răspundă la întrebări, să rezolve cazurile minore şi incipiente şi să protejeze persoanele consiliate de orice indiscreţii care le-ar putea afecta. Ei pot să facă parte din Consiliile de etică, dar nu este obligatoriu.. Consilierilor nu li se permite să dezvăluie conversaţiile pe această temă (decât în cazul unei lezări fizice sau a unei disturbări psihice semnificative ca urmare a hărţuirii) fără permisiunea expresă a persoanei care a solicitat consilierea. Consilierii se pot adresa la solicitarea celor consiliaţi, sau atunci când cazul afectează serios climatul academic, Comisiei de etică, Decanilor, Rectorilor, Senatelor Universităţii.

(Detaliile privind hărţuirea sexuală au fost preluate şi adaptate după Princeton University Health Services, 1998/1999, PUHS Publications On-Line)

***

 Povestea tragică a Elenei Văcărescu, prima iubire a lui Ferdinand al României Una dintre cele mai mari poete de la începutul secolului XX a...