$$$

 

Cine râde de găini... nu le cunoaște. Surprinzătoarea inteligență a uneia dintre cele mai subestimate creaturi

Pentru cei mai mulți dintre noi, găina este simbolul banalității. E pasărea de curte care cotcodăcește prin gospodării, care aleargă bezmetic prin ogradă, care se teme de orice și care, în imaginarul colectiv, nu prea are cu ce să se mândrească la capitolul inteligență. În glume, e aproape mereu subiectul ridicolului: „proastă ca o găină” sau „fără cap ca o găină tăiată”. Dar adevărul – cel real, științific și documentat – este cu totul altul.

Găina nu este deloc ceea ce credeam.

De fapt, găina este una dintre cele mai subestimate ființe din lumea animală, iar descoperirile din ultimele decenii arată că are un creier mic, dar surprinzător de complex. O pasăre cu personalitate, cu memorie, cu emoții, chiar cu un tip de moralitate socială. Da, o găină poate avea prieteni. Poate ierta. Poate chiar învăța din greșeli.

Și mai ales: nu uită niciodată cine ai fost pentru ea.

🧠 Ce știe o găină?

S-ar putea să râzi, dar o găină știe mai multe decât îți imaginezi:

Recunoaște peste 100 de fețe diferite – atât ale semenelor ei, cât și ale oamenilor. Dacă ai avut o găină de mic, ea își va aminti de tine ani mai târziu.

Învață prin observație – dacă o altă găină apasă un buton și primește mâncare, ea nu doar că observă, dar învață și repetă comportamentul. E ceea ce se numește „învățare socială”, un semn de inteligență superioară.

Folosește comunicarea nonverbală și sunetele – nu toate cotcodăcelile sunt la fel. De fapt, găinile au un vocabular de peste 30 de sunete diferite, fiecare cu o semnificație clară: pericol din aer, pericol de pe sol, chemare a puilor, anunț de ouă, semnal de teritoriu, chiar și chemări afectuoase.

Anticipează și planifică – studii recente au demonstrat că găinile pot învăța să aștepte pentru o recompensă mai mare, ceea ce implică controlul impulsurilor – o abilitate rară în regnul animal.

🐥 Mame mai bune decât multe mamifere

Un aspect tulburător al inteligenței găinii este instinctul matern. Cloșca, înainte ca puii să iasă din ou, începe deja să le vorbească. Emite sunete, îi încălzește, îi mișcă ușor în cuib. Iar puii, încă nenăscuți, încep să reacționeze la vocea mamei. E primul lor contact cu lumea. Apoi, după eclozare, legătura rămâne puternică – puii recunosc vocea mamei, iar cloșca îi va apăra până la moarte.

Și nu oricum. Cloșca este capabilă să facă diferența între tipurile de pericol și să reacționeze în moduri diferite. Dacă o pasăre de pradă survolează, va întinde aripile și îi va strânge pe toți sub ea. Dacă un prădător vine din lateral, scoate un alt tip de țipăt și îi alungă în tufe. Este un cod de comunicare clar, strategic, care presupune nu doar instinct, ci și un grad de analiză a situației.

🔬 Ce spun oamenii de știință?

Etologi din întreaga lume, inclusiv de la Universitatea Bristol, Harvard și Universitatea Lund din Suedia, au publicat în ultimele două decenii cercetări care au schimbat complet imaginea găinii. Aceștia spun că găina:

Poate rezolva probleme simple de logică (cum ar fi deschiderea unui sistem pentru a ajunge la hrană);

Are auto-control, adică poate amâna o plăcere imediată pentru una mai mare;

Suferă emoțional dacă îi sunt luați puii sau este izolată;

Poate face distincție între corect și incorect în comportamentul celorlalte găini – uneori chiar intervine dacă o altă găină este „nedreptățită” de un mascul agresiv.

Sunt comportamente rare în lumea păsărilor și, până de curând, complet ignorate în cazul găinilor. Motivul? Prejudecățile noastre.

😔 De ce o subestimăm?

Pentru că am crescut cu ideea că găina e „proastă”. Așa am fost învățați. Cultura populară o portretizează ca agitată, lipsită de direcție, „fără cap”. Dar realitatea e că găina nu trăiește într-un mediu care să-i stimuleze cu adevărat inteligența.

În fermele industriale, în cuști înguste, în lipsa contactului natural, găina nu mai are ocazia să-și manifeste capacitățile cognitive. Însă în medii libere, cum sunt fermele ecologice sau curțile tradiționale, comportamentul lor devine mult mai sofisticat.

❤️ Găina… ca ființă cu suflet?

Poate părea o exagerare, dar cei care au crescut cu găini știu: fiecare are personalitatea ei. Una e mai blândă, alta mai dominatoare. Una e curioasă, alta temătoare. Una îți sare în brațe, alta stă retrasă. Nu e doar comportament, e trăire.

Poate că într-o zi, nu departe, vom vorbi altfel despre aceste ființe.

Poate că nu vom mai râde de ele în glume.

Poate că le vom privi cu puțin mai mult respect.

Poate că vom învăța, chiar și de la o simplă găină, că inteligența nu stă în volumul creierului, ci în felul în care simți lumea.

Găina nu este doar o pasăre domestică.

Este un mic univers de inteligență și emoție, despre care încă știm prea puțin.

Și poate că cel mai inteligent lucru pe care-l putem face este să nu o mai subestimăm niciodată.

#curiozități #inteligențăanimală #găini #descoperiri #natura

$$$$

 

😂😂😂😂😂😂😂😂

"- Cu ce vă servesc?

-Ardeii ăștia sunt iuți?

- Ca focu', domnu'. Dacă mănânci unul nu-ți mai trebuie nici sobă, își laudă tanti marfa.

- Pune-mi și mie un kil din cei roșii... Dar să fie iuți, da?

- Iuți, domnu', ăștia topesc și punga...

- Așa, pune-mi și un kg de capia și unul de gogoșari.

- Aaaa, faceți dulceață?"

Știa doamna ce știa...

Zâmbesc afirmativ, iau marfa și plec.

Băi fratilor, voi ați curățat vreodată un kil de ardei iuți?

Dar nu din ăștia de linge lumea pe la ciorbițe de văcuță servite cu smântânică și pâinică pe la nunți și cumetrii.

Ardei din ăia născuți din pârțuri de dragon. Ardei din ăia plantați cu spatele la vânt.

Ardei din ăia născuți în laboratoarele secrete ale NASA. Mâinile îți iau foc, în nas parcă te caută careva cu o surubelniță în cruce, că suntem creștini, ochii îți pâlpâie și ei ca avariile aruncând râuri de lacrimi, probabil iuți și ele, tușești uscat ca după juma de kil de pălincă. Și dacă ar fi doar asta problema...

Dar nu, că n-am avut de lucru și m-am dus la budă. Începusem să bat mărunt din picioare, ce să mai... dacă m-am dus, m-am dus.

O perioadă a fost bine, chiar foarte bine, mi-a plăcut. Dar perioada aia a fost a dracului de scurtă. 

Băi fratilor, țineți minte sfatul ăsta: nu faceți pipi cu mâna aia care a curățat un kil de ardei iuți.

Ori vă puneți mănuși ori rugați pe altcineva să vă ajute.

Băi fratilor, v-ați scăpat vreodată cafeaua fierbinte în poală? Dar oala cu ciorbă fierbinte? Exact.

Auzisem eu că iuțeala asta trece cu pâine dar ce-ar fi zis ai mei dacă apăream mascat în hotdog?

Așa că m-am șamponat, îmbălsămat, rugat, blestemat, recitat trei strofe din calendarul ortodox.

Nici în Thriller nu se mișca Michael Jackson cum m-am mișcat eu prin baie. Păi nu există termen de comparație pentru senzația asta. Nici măcar epilatul inghinal cu mașina de tuns iarbă nu bate usturimea de la ardeii tănticii. Femeie cinstită, mai bine mă mințea.

Am consumat două geluri de duș, șamponul nevestei, spuma de ras și jumătate din tubul de pastă de dinți. Am renunțat la cealaltă jumătate după ce mi-am dat seama că-i mentolată.

Plâng, lăcrimez și tușesc printre clăbuci, cu nădragii în vine și cu girofarul pornit. Kk-m-aș în ea dulceață de ardei iute. Privesc cu speranță spre ultima sticlă rămasă pe raftul din baie: balsam de rufe.

Dar parcă „moale și pufoasă” nu-mi surâde deloc. Așa-i dacă m-a mâncat în fund.

De fapt... mai bine că nu m-a mâncat și-n fund.

Asta îmi mai lipsea..."

🤣🤣🤣🌶🌶🤣🤣🤣😂😂😂😂😂😂😂

$$$

 A fost odată un băiat care iubea să se joace sub un copac mare. Se urca în el, mânca din merele lui, se odihnea la umbră. Copacul îl iubea.

Pe măsură ce băiatul creștea, vizitele deveneau mai rare.

— Vrei să te joci? – îl întreba copacul.

— Nu mai sunt copil. Vreau bani.

— Ia merele mele, vinde-le!

Anii au trecut. Băiatul devenit adult s-a întors.

— Vreau o casă.

— Taie-mi crengile și construiește una.

Mai târziu, bătrân și obosit, a venit din nou.

— Sunt prea bătrân. Nu vreau decât să mă odihnesc.

Copacul, acum doar un trunchi, i-a spus:

— Poți sta pe mine.

Și bătrânul s-a așezat.

Morala?

Cei care ne iubesc cu adevărat ne oferă totul, fără să ceară nimic în schimb. Prețuiește-i cât încă îi ai.

$$$

 29 iunie

Sfinții Apostoli PETRU SI PAVEL 

Paul COCEI

Sfintii Apostoli Petru si Pavel sunt praznuiti in Biserica Ortodoxa Romana in fiecare an pe data de 29 iunie, ziua in care au suferit moarte martirica la Roma, in anul 67 d.Hr.

La multi ani pentru toti purtatorii de nume, ai acestor Sfinti!

Daca ar fi sa gasesc o alta denumire pentru Sarbatoarea Sfintilor Petru si Pavel, as opta pentru "Sarbatoarea dragostei lui Hristos". Aceasta pentru ca mi se pare ca in aceasta zi ii sarbatorim pe cei doi Apostoli in care dragostea lui Hristos a lucrat in modul cel mai socant cu putinta. De asemenea, sarbatoarea de azi ne arata ca Hristos, prin lucrarea minunata a dragostei Lui, ii face frati pe cei care mai inainte erau dusmani.

Pavel, sau Saul cum era numit la acel moment, a fost unul dintre cei mai mari prigonitori ai Apostolilor lui Hristos. In fervoarea sa pentru legea iudaica, Saul a prigonit atat de tare Biserica lui Hristos, incat aproape a desfiintat-o pe cea din Ierusalim. Ucenic al lui Gamaliel, Saul era foarte invatat in teologia iudaica si era probabil pe drumul care ducea la cele mai inalte demnitati iudaice. Cu siguranta, Saul era privit de crestini ca unul dintre inainte-mergatorii lui Antihrist.

De cealalta parte, Petru era fostul Simon, pescar impreuna cu fratele sau, Andrei. Dupa cum bine stim, Andrei este cel ce a ajuns sa pescuiasca oameni pe tarmul Marii Negre si este Ocrotitorul Romaniei. Fratele sau, insa, a avut probabil cea mai tumultoasa relatie cu Hristos dintre toti Apostolii. Este binecunoscuta lepadarea lui Petru de Hristos in momentul Patimilor Mantuitorului. Cu cateva ore in urma, Petru declarase ca va merge cu Hristos pana la moarte.

Ce schimba insa situatia? Cursul istoriei este nemilos, in mod normal Saul nu ar fi devenit niciodata Pavel, iar Petru ar fi sfarsit probabil asemanator lui Iuda. Dar Hristos a inviat, luminand lumea; mortii s-au ridicat din morminte si ceea ce omului i se parea cu neputinta a fost realizat de Dumnezeu.

Petru s-a pocait cu lacrimi de lepadarea sa, si a crezut pana la moarte in Invierea Mantuitorului. El, care adormise la rugaciune dar vrusese sa-L apere cu arma pe Hristos, care L-a urmat catre Patimi dar s-a lepadat de El de trei ori intr-un timp atat de scurt, a "plans cu amar"; si apoi, dupa Pogorarea Sfantului Duh, dragostea pentru Hristos, insufletita de lucrarea Mangaietorului, a izbucnit in lume si n-a mai fost nimic care s-o poata stavili. Moartea sa la Roma este o izbanda a vietii in Hristos, incununarea jertfelniciei cu care s-a impodobit Petru, cel de dupa Inviere.

Iar Saul a devenit Pavel, pentru ca Necunoscutul i s-a aratat pe un drum din Asia Mica. Ce schimbare naucitoare! Cel care ii prigonea cu furie pe ucenicii Domnului, ajungea in cativa ani sa declare: "nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine". Pavel este fara indoiala cea mai uimitoare rasturnare de situatie din istorie. Pavel nici macar nu L-a vazut pe Hristos atata timp cat Acesta a propovaduit pe pamant. Duhul Sfant i L-a facut insa atat de cunoscut dupa convertire, incat fostul prigonitor, cel care nu-L cunoscuse pe Hristos decat ca pe un obiect al urii sale, le scria crestinilor din Roma: "Cine ne va desparti de iubirea lui Hristos? Oare necazul? sau stramtorarea? sau prigoana? sau foametea? sau golatatea? sau primejdia? sau sabia?!".

Pe cei doi Apostoli, noi, Biserica lui Hristos, ii numim "mai intai pe scaun sezatori si lumii invatatori". Ei sed pe scaunele pe care li le-a gatit Hristos mai inainte de intemeierea lumii si sunt "mai intai sezatori" tocmai pentru ca au fost mai intai "lumii invatatori"; pentru ca au cucerit lumea, mai mult decat ar putea s-o faca vreodata un imperiu. Iar arma cu care au luptat este imbatabila, pentru ca de atunci si pana acum dragostea lui Hristos nu a dat gres niciodată.

Sursa: Crestin ortodox.

$$$

 206 ani de la nasterea lui NICOLAE BALCESCU 

Nicolae Bălcescu s-a născut la 29 iunie 1819 in Bucureşti, si a murit la 29 noiembrie1852, la Palermo/Italia.

 Nicolae Bălcescu fost om politic, istoric, economist şi scriitor român, unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848-1849 din Ţara Românească. 

Ca istoric a elaborat mai multe lucrări, dintre care se detaşează „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”. 

A fost ales membru post-mortem al Academiei Române din 2015  

Biografie

Nicolae Balcescu

 

1819 — La 29 iunie se naste la Bucuresti Nicolae Balcescu.

Tatal sau este pitarul Barbu sin Petre Capitanul.

Mama sa este Zinca, nascuta Balcescu, originara din Balcesti, Valcea.

Este cel de-al patrulea copil al familiei.

1824 — Moare tatal lui Nicolae Balcescu.

Se naste, la putin timp dupa moartea tatalui, cel de-al cincilea copil, Barbu Balcescu.

1830—1831 — Nicolae Balcescu ia lectii particulare de limba greaca si franceza, unul dintre dascali fiind J.A. Vaillant.

1832 — Este elev in clasa a III-a la Colegiul "Sfantul Sava". Are profesori pe Heliade Radulescu si Florin Aaron.

1834 — Ia premiul al II-lea la matematica.

1835 — La 30 iunie i se acorda mentiune la trigonometrie.

1837 — Participa la lectiile libere de filosofie tinute la Bucuresti de Eftimie Murgu.

1838 — Se inscrie ca iuncher in ostirea Tarii Romanesti, intr-un escadron de cavalerie.

1837-1839 — Frecventeaza cercurile progresiste grupate in jurul lui Ion Campineanu.

1839 — Face o calatorie in Banat.

1840 — Participa la conspiratia condusa de Mitica Filipescu, in continuarea actiunii lui Ion Campineanu. In octombrie, miscarea lui Filipescu este deconspirata, participantii arestati, printre care, in 26 octombrie, si Nicolae Balcescu.

1840-1841 — Balcescu, ca militar, este detinut in arestul ostirii din Bucuresti.

1841 — La 21 februarie, Nicolae Balcescu este radiat din cadrele armatei.

La 6 martie, este transferat din arestul ostirii in cel al Divanului Criminal, apoi in arestul Agiei Bucurestilor.

La 9 aprilie, prin sentinta Divanului Criminal, este condamnat la detentie la Manastirea Margineni, Prahova pentru trei ani.

1841-1842 — In aceasta perioada, Nicolae Balcescu este detinut la Manastirea Margineni.

Aici studiaza Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino, aflata in incinta manastirii.

Se imbolnaveste de tuberculoza.

1842 — La 18 aprilie, Nicolae Balcescu este gratiat de domnitorul Alexandru Ghica.

1843 — Ion Ghica, Nicolae Balcescu si Christian Tell intemeiaza Societatea Secreta "Fratia", cu scopul de a pregati miscarea revolutionara din 1848.

In octombrie ia fiinta "Societatea literara", condusa de Ion Heliade Radulescu, societate ce avea legatura cu "Fratia".

1844 — In februarie scrie Puterea armata si arta militara de la intemeierea Principatului Valahiei pana acum. Prima parte a studiului va apare in 21 mai in revista "Propasirea", iar in octombrie apare complet, in volum, la Iasi.

In iunie termina de scris Comentariile asupra bataliei de la Campii Rigai sau Cosovo. Apare la 10 septembrie, in „Propasirea”.

1845 — In ianuarie, Nicolae Balcescu publica in "Curier romanesc" din Bucuresti si in "Foaia pentru minte, inima si literatura" din Brasov, prospectul Magazin istoric pentru Dacia.

In februarie ia fiinta „Asociatia literara a romanilor”, actul de infiintare fiind semnat si de Nicolae Balcescu care va fi si secretar.

In iulie, apare primul numar al "Magazinului istoric pentru Dacia", in care Nicolae Balcescu publica articolul Cuvant preliminariu despre izvoarele istoriei romanilor.

1846 — In februarie, Nicolae Balcescu face o calatorie in Moldova.

In martie participa la o intrunire revolutionara la Manjina.

Apare primul volum din "Cronicarii Tarii Romanesti", de Nicolae Balcescu si August Treboniu Laurian.

In mai, apare nr. 4, tomul II din "Magazin istoric pentru Dacia", in care Nicolae Balcescu publica prima parte a studiului Despre starea sociala a muncitorilor plugari in Principatele romane in deosibite timpuri.

La 3 iunie, se imbarca la Giurgiu pentru Paris, prin Viena. Ajunge, dupa o sedere la Viena, la Paris, la 16 iulie.

La 24 iulie, in colaborare cu Mihail Kogalniceanu lucreaza, la Paris, la un Dictionar biografic.

Boala incepe sa se manifeste mai acut.

1847 — Intre 5 si 23 ianuarie, Nicolae Balcescu scrie, la Paris, Campania romanilor in contra turcilor de la anul 1595, articol ce apare la Bucuresti in "Magazin istoric pentru Dacia", nr. 1 si 2/1847.

La 3 februarie, pleaca din Franta spre Italia pentru a-si trata boala.

La 1 martie, soseste la Palermo, unde intalneste pe Vasile Alecsandri si Elena Negri.

La 10 aprilie, pleaca spre Roma, unde sta 10 zile pentru studii la Biblioteca Vaticanului.

In iunie este la Paris, unde studiaza in biblioteci si lucreaza la Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul.

1848 — Intre 21—24 februarie ia parte la luptele de strada ale revolutionarilor francezi. Patrunde, impreuna cu un grup de tineri, in Palatul regal de la Tuileries si rupe o bucata din catifeaua care acoperea tronul lui Louis-Philippe.

La 20 martie, are loc una dintre adunarile convocate de Nicolae Balcescu la el acasa (in rue de l’Universite, 94) si se adopta programul miscarii revolutionare romanesti.

La 21 aprilie, Nicolae Balcescu participa, la Bucuresti, la o consfatuire cu revolutionarii.

Publica in revista "Poporul suveran", articolele Despre improprietarirea taranilor si Drepturile romanilor catre Inalta Poarta.

La 9 iunie are loc Proclamarea Revolutiei la Izlaz.

La 11 iunie, Nicolae Balcescu e numit ministru al Afacerilor Externe, in cadrul guvernului revolutionar.

La 13 iunie, are loc abdicarea lui Gh. Bibescu. Nicolae Balcescu e numit secretar al guvernului provizoriu, alaturi de A. G. Golescu-Negru, C. A. Rosetti si Ion C. Bratianu.

La 19 iunie, guvernul este arestat de colonelul Ion Odobescu, ministrul de razboi. In aceeasi zi, masele bucurestene elibereaza guvernul.

19—20 iulie, Nicolae Balcescu, afland de intrarea turcilor in tara, propune la o sedinta a guvernului organizarea rezistentei armate.

La 23 iulie, guvernul provizoriu demisioneaza si in locul lui se instituie o locotenenta domneasca compusa din Ion Heliade Radulescu, Nicolae Golescu si Christian Tell, Balcescu refuzand sa faca parte din aceasta locotenenta.

La 25 iulie, Nicolae Balcescu, intra in redactia ziarului "Poporul suveran".

La 22 august, face parte din delegatia care trateaza cu turcii, la Constantinopol, dar tratativele esueaza.

La 24 septembrie, revolutionarii, printre care si Balcescu, sunt expulzati din tara si transportati pe doua ghimii turcesti pana la Orsova. Evadeaza si trece in Transilvania.

Din octombrie pana in noiembrie, impreuna cu ceilaiti revolutionari, Balcescu se afla la Sibiu.

La 28 decembrie ajunge la Belgrad.

1849 — In perioada februarie-aprilie, Nicolae Balcescu se afla la Constantinopol.

In mai se intalneste cu Kossuth Lajos la Debretin.

La 16 iulie, Nicolae Balcescu, Cezar Bolliac si Kossuth semneaza proiectul pactului de "pacificare" romano-maghiara si de formare a legiunii romane.

La 26 iulie, Nicolae Balcescu, impreuna cu alti revolutionari munteni, se afla in tabara lui Iancu de la Campeni.

La 16 octombrie soseste la Paris.

La 2 decembrie se constituie la Paris "Asociatia romana pentru conducerea emigratiei" din al carui comitet face parte si Balcescu, care insa se retrage.

1849 — Face parte din comitetul periodicului "La Tribune des Peuples", editat de scriitorul polonez Adam Mickiewicz.

1850 — La 1 ianuarie, Nicolae Balcescu se afla la Londra pentru convorbiri cu ambasadorul turc si cu reprezentantul guvernului maghiar.

In februarie, la Paris, Balcescu e deprimat din cauza disputelor inutile dintre emigranti. La 6 aprilie, lucreaza la proiectul "Statelor unite ale Dunarii", care sa cuprinda pe romani, unguri si sarbi.

La 26 mai, apare lucrarea Question economique des Principautes danubiennes.

In august, boala se agraveaza.

In octombrie, scrie Mersul revolutiei in istoria romanilor.

La 16 noiembrie, apare singurul numar din "Romania viitoare". Aici au fost publicate Mersul revolutiei in istoria romanilor, versiunea franceza la Cantarea Romaniei, prefatata de Nicolae Balcescu.

In decembrie, se retrage in localitatea Hyeres.

1851 — Lucreaza la Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul.

In martie-aprilie, este bolnav la Paris

Infiinteaza societatea politica si culturala "Junimea romana".

La 1 octombrie paraseste Parisul. Pana in aprilie 1852 ramane la Hyeres.

1852 — In perioada mai- august, Nicolae Balcescu se afla la Constantinopol, bolnav.

La 2 septembrie, soseste la Nicopole unde se intalneste cu sora sa, Maria Geanoglu.

La 8 septembrie trece Dunarea unde, in pichetul de graniceri de la Turnu-Magurele, il astepta mama sa. Nu i se permite intrarea in tara.

La 22 septembrie, se afla din nou in Constantinopol.

La 17 octombrie, soseste la Palermo, Italia.

La 29 noiembrie, ora 19.30, Nicolae Balcescu se stinge din viata, intr-o camera a hotelului "Alla Trinacria".

Este inmormantat la manastirea Capucinilor.

$$$

 SINDROMUL BALCANILOR

Adrian PĂUNESCU

Dumnezeu e viu şi merge mai departe, 

pedeapsa vine la ultimul bal, 

uite că mor şi aducătorii de moarte, 

Sindromul Balcanilor este mortal.

Toate bombardamentele fără ruşine, 

care, în mod cinic, s-au realizat, 

se sfârşesc parcă de la sine, 

ucigaşii sunt găsiți morți, la ei în pat.

Ţineţi minte scenele cinice în care 

aviatorii bine hrăniți apăsau pe buton 

şi omorau, parcă, nişte cifre 

pe calculator, monoton, monoton?

Acum mor aviatorii aceia, 

nu vedeau oameni, nu vedeau morminte, 

nu vedeau spitale, nu vedeau cimitire, 

nici nu au ce să-şi aducă aminte.

Apăsau statistic şi abstract pe butoane, 

beție iresponsabilă de tehnică de vârf, 

şi-acum, Sindromul Balcanilor îi ajunge din urmă, 

învingătorul ajunge stârv.

Urcați-vă în bombardierele voastre luxoase, 

faceți ce vreți, ce vă trece prin cap, 

dar nu uitați că Dumnezeu vă şade în oase, 

logica divină vă e handicap.

Oricât de departe puteți ajunge 

în urma unor sângeroase călătorii, 

nu uitați că, de la voi din sânge, 

Sindromul Balcanilor umiliţi 

va veni într-o zi, va veni.

$$$

 POEM PENTRU PRIETENI

Jorge Luis BORGES

Nu pot să-ţi dau soluţii pentru toate problemele vieţii

Și nu am răspuns la îndoielile şi temerile tale,

Dar pot să te ascult şi să iau parte la zbuciumul tău.

Nu pot să schimb trecutul şi nici viitorul tău,

Dar când vei avea nevoie de mine, voi fi alături de tine.

Nu pot să te opresc să faci un pas greşit,

Dar pot să-ţi dau mâna, să te susţin să nu cazi.

Bucuriile, victoriile și succesele tale nu-mi aparţin,

Dar mă bucur sincer când te văd fericit.

Nu judec deciziile pe care le iei în viaţă.

Mă străduiesc să te susţin, să te stimulez și să te ajut, de-mi ceri.

Nu pot trasa pentru tine limitele între care să actionezi,

Dar îţi pot oferi spaţiul necesar să progresezi.

Nu pot să te feresc de suferinţă când durerea-ţi frânge inima,

Dar pot plânge cu tine şi pot aduna bucăţile, ca s-o întregești din nou.

Nu pot să-ţi spun cine eşti şi nici cine ar trebui să fii.

Pot doar să te iubesc aşa cum eşti şi să fiu prietenul tău.

Zilele acestea m-am gândit la prietenii mei, printre care te găseai şi tu.

Nu erai nici în frunte, nici la urmă şi nici la mijloc,

Nu începeai şi nici nu încheiai lista.

Nu erai nici primul, nici ultimul.

Și nici eu nu pretind să fiu primul, al doilea sau al treilea pe lista ta…

Mi-e de ajuns că vrei să te numeri printre prietenii mei.

Îţi mulţumesc că ești unul dintre ei

$$$

 29 IUNIE 1521 

SCRISOAREA LUI NEACSU DE LA CAMPULUNG

Cu 500 de ani în urmă se redacta primul text în limba română, cu caractere slavone, care s-a păstrat – „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” către Johannes (Hans) Benkner, judele Braşovului. A fost descoperită în 1894 de Friedrich Stenner în arhivele din Braşov unde se păstrează şi astăzi, şi a fost redactată cel mai probabil în 29 sau 30 iunie 1521 la Dlăgopole (numele slav al oraşului Câmpulung-Muscel). În scrisoare nu este menţionată data, stabilirea acesteia făcându-se pe baza evenimentelor istorice descrise şi a persoanelor implicate. Din acea vreme mai există şi alte documente istorice privind campania de cucerire a Ungariei a sultanului Soliman al II-lea.

Dintre toate documentele care au fost redactate în limba română în Evul Mediu, cel mai vechi înscris care a supraviețuit vremurilor este scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulug. Despre Câmpulung se spune că ar fi fost cel mai vechi oraș din Țara Românească. Acolo, la Câmpulung, își stabilise reședința Basarab Întemeietorul (1310-1352), cel care i-a bătut pe ungurii conduși de către arogantul rege Carol Robert de Anjou, la Posada. Vreme de patruzeci de ani, la Câmpulung a fost capitala Țării Românești.

Mai târziu, la 1521, acolo avea să fie redactată faimoasa scrisoare a lui Neacșu. Documente scrise în limba română au existat și mai înainte, însă nu ele dețineau ponderea majoritară, deoarece limba slavonă era cea utilizată în redactarea actelor oficiale, în Țara Românească și Moldova.

Cu excepția introducerii și a unei scurte propoziții din final, ambele redactate în slavonă, întrega epistolă a lui Neacșu, datând de aproape 500 de ani, este ușor inteligibilă pentru un român din ziua de azi. Scrisoarea lui Neacșu reprezintă o prețioasă mostră de limbă română, veche de o jumătate de mileniu.

Epistola a fost redactată pentru a-l avertiza pe judele Brașovului, Johannes Benkner, cu privire la intențiile războinice ale otomanilor, care, de partea cealaltă a Dunării, se pregăteau să dea năvală în țările române. 

Conținutul documentului era strict secret, la momentul redactării.

Iată ce-i scria Neacșu căpeteniei din Brașov:

„Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole.” (Introducere în slavonă: „Preaînţeleptului şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov, multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung”).

I pak (adică „şi iarăşi”) dau ştire domnie tale za (adică „despre”) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.

I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus.

I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.

I pak să ştii cumu s-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta.

I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă.

I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab (adică Neagoe Basarab) de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre.

I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.

I bog te veselit. Amin.” (Încheiere în slavonă: „Şi Dumnezeu să te bucure. Amin”)

Ca un bun negustor ce era, Neacșu Lupu din Câmpulung avea slujbași tocmiți care ajungeau până la Constantinopol, cu și după marfă. Întrucât erau „acoperiți” prin îndeletnicirile negustorești, aceștia puteau călători nestingheriți și puteau spiona îndeaproape mișcările de trupe pe care le efectuau oștirile otomane, dornice să obțină o felie cât mai mare din Europa.

Pentru serviciile pe care le ofereau conducerii statelor ca iscoade, negustorii de seamă trebuie să fi avut mare trecere și la curțile domnești, cu avantajele comerciale de rigoare. Destinatarul scrisorii, Hans Benkner îndeplinea cea mai înaltă funcție, la Brașov. Aceea de primar și prim magistrat. Benkner era sas, dar cunoștea foarte bine și limba română.

La acea dată, turcii erau conduși de către Soliman Magnificul, considerat, în Turcia, sultanul cel mai mare dintre toți câți au existat. Imperiul Otoman devenise o mare putere. Regii și principii Europei aveau toate motivele să se teamă.

Scrisori de avertizare, de tipul celei trimise de către Neacșu din Câmpulung, au fost redactate și de către alți importanți oameni ai vremii, fiind menite să-i pună în gardă pe regii Europei de vest cu privire la pericolul în care se aflau statele de pe cursul mijlociu și inferior al Dunării. De pildă, epistolele pline de îngrijorare ale regelui Ungariei au ajuns până la regele Angliei și la „Papa de la Roma”. Scrisorile erau, totodată, apeluri de ajutor, de unire în fața primejdiei comune.

Ajutorul? Cam pe sponci. Sau deloc. Unirea europenilor în fața dușmanului comun? Un lucru cam rar!

sursa: http://www.cunoastelumea.ro/

$$$

 PETRU SI PAVEL - sarbatoarea dragostei lui Hristos

Paul Cocei

Sfintii Apostoli Petru si Pavel sunt praznuiti in Biserica Ortodoxa Romana in fiecare an pe data de 29 iunie, ziua in care au suferit moarte martirica la Roma, in anul 67 d.Hr.

La multi ani pentru toti purtatorii de nume, ai acestor Sfinti!

Daca ar fi sa gasesc o alta denumire pentru Sarbatoarea Sfintilor Petru si Pavel, as opta pentru "Sarbatoarea dragostei lui Hristos". Aceasta pentru ca mi se pare ca in aceasta zi ii sarbatorim pe cei doi Apostoli in care dragostea lui Hristos a lucrat in modul cel mai socant cu putinta. De asemenea, sarbatoarea de azi ne arata ca Hristos, prin lucrarea minunata a dragostei Lui, ii face frati pe cei care mai inainte erau dusmani.

Pavel, sau Saul cum era numit la acel moment, a fost unul dintre cei mai mari prigonitori ai Apostolilor lui Hristos. In fervoarea sa pentru legea iudaica, Saul a prigonit atat de tare Biserica lui Hristos, incat aproape a desfiintat-o pe cea din Ierusalim. Ucenic al lui Gamaliel, Saul era foarte invatat in teologia iudaica si era probabil pe drumul care ducea la cele mai inalte demnitati iudaice. Cu siguranta, Saul era privit de crestini ca unul dintre inainte-mergatorii lui Antihrist.

De cealalta parte, Petru era fostul Simon, pescar impreuna cu fratele sau, Andrei. Dupa cum bine stim, Andrei este cel ce a ajuns sa pescuiasca oameni pe tarmul Marii Negre si este Ocrotitorul Romaniei. Fratele sau, insa, a avut probabil cea mai tumultoasa relatie cu Hristos dintre toti Apostolii. Este binecunoscuta lepadarea lui Petru de Hristos in momentul Patimilor Mantuitorului. Cu cateva ore in urma, Petru declarase ca va merge cu Hristos pana la moarte.

Ce schimba insa situatia? Cursul istoriei este nemilos, in mod normal Saul nu ar fi devenit niciodata Pavel, iar Petru ar fi sfarsit probabil asemanator lui Iuda. Dar Hristos a inviat, luminand lumea; mortii s-au ridicat din morminte si ceea ce omului i se parea cu neputinta a fost realizat de Dumnezeu.

Petru s-a pocait cu lacrimi de lepadarea sa, si a crezut pana la moarte in Invierea Mantuitorului. El, care adormise la rugaciune dar vrusese sa-L apere cu arma pe Hristos, care L-a urmat catre Patimi dar s-a lepadat de El de trei ori intr-un timp atat de scurt, a "plans cu amar"; si apoi, dupa Pogorarea Sfantului Duh, dragostea pentru Hristos, insufletita de lucrarea Mangaietorului, a izbucnit in lume si n-a mai fost nimic care s-o poata stavili. Moartea sa la Roma este o izbanda a vietii in Hristos, incununarea jertfelniciei cu care s-a impodobit Petru, cel de dupa Inviere.

Iar Saul a devenit Pavel, pentru ca Necunoscutul i s-a aratat pe un drum din Asia Mica. Ce schimbare naucitoare! Cel care ii prigonea cu furie pe ucenicii Domnului, ajungea in cativa ani sa declare: "nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine". Pavel este fara indoiala cea mai uimitoare rasturnare de situatie din istorie. Pavel nici macar nu L-a vazut pe Hristos atata timp cat Acesta a propovaduit pe pamant. Duhul Sfant i L-a facut insa atat de cunoscut dupa convertire, incat fostul prigonitor, cel care nu-L cunoscuse pe Hristos decat ca pe un obiect al urii sale, le scria crestinilor din Roma: "Cine ne va desparti de iubirea lui Hristos? Oare necazul? sau stramtorarea? sau prigoana? sau foametea? sau golatatea? sau primejdia? sau sabia?!".

Pe cei doi Apostoli, noi, Biserica lui Hristos, ii numim "mai intai pe scaun sezatori si lumii invatatori". Ei sed pe scaunele pe care li le-a gatit Hristos mai inainte de intemeierea lumii si sunt "mai intai sezatori" tocmai pentru ca au fost mai intai "lumii invatatori"; pentru ca au cucerit lumea, mai mult decat ar putea s-o faca vreodata un imperiu. Iar arma cu care au luptat este imbatabila, pentru ca de atunci si pana acum dragostea lui Hristos nu a dat gres niciodata.

Paul Cocei

Sursa: Crestin ortodox.

$$$

 PÂINEA NOASTRĂ...

Mircea Radu Iacoban

Apărut şi preluat din presa israeliană, “Revista mea” nr.41 / 2021

Pur și simplu nu pot să cred că mănânc pâine congelată plămădită „afară” şi dezghețată în mult suferitoarea Românie! Pământ, trudă și grâu românesc, pâine... de import? Dacă-i pe-așa, și pita noastră cea de toate zilele ne-o îngheață alții, apoi înseamnă că s-au zăpăcit temeiuri strămoșești. 

Am învățat încă din copilărie că pâinea-i sfântă. Iaca, sfințenie congelată adusă din import cu camioane frigorifice! Românii nici pâine nu-s în stare să-și coacă singuri? Altfel, rafturile-s ornate cu tot ce-ai pofti. Pâine Graham. Pâine cu secară. Pâine toast. Pâine neagră (vorba vine). Pâine feliată (că ne doare mâna s-o tăiem cu cuţitul!). Pâine cu seminţe. Pâine nu ştiu cum. Toate la un loc abia amintind adevăratul gust al pâinii noastre cea de toate zilele. 

Dar poate mă-nşel. Poate de vină-s simţurile noastre, care, îmbătrânind, dau semnale false. Cu siguranţă însă, aroma pâinii nu mai este aceea de altădată. Un vers evocator al lui Adi Cusin spune, impecabil cadenţat, că „Pe o stradă din Suceava mirosea a mere coapte”. Cu toate livezile Rădășeniului, cele mai multe dintre merele lustruite de la Kaufland sunt importate!

 Am avut sentimentul reîntâlnirii cu târgul copilăriei adulmecând, în posaca noastră primăvară, pe-o străduţă din Iţcani, abur de pâine coaptă-n casă. Nu ştiu cine şi, mai ales, de ce, îşi complică viaţa în 2021 cu frământatul, cu dospitul, cu vegherea cuptorului, în loc să şi-o procure, simplu şi comod, ambalată-n ţiplă. Ori barem s-o meremetisească (precum nevastă mea) la sculele electronice care piuie şi ţiue informându-te conştiincios că, iaca, pâinea după rețeta A-3 e gata... 

Pe o stradă din Suceava, unde mirosea cândva a pâine coaptă, am căutat, din ochi, urma vechii brutării – nici vorbă, s-a mistuit. Pe vremea aceea, pâinea (neagră - unicul sortiment!) pe cartelă costa doi lei. Mama mă trimitea s-o cumpăr de la brutăria de lângă gară. Toate, la Iţcani se aflau la gară sau lângă gară, unde aștepta șirul negru de trăsuri – cinematograful, chioşcul de ziare de unde luam „Zori Noi”, parcul, brutăria – ori, la bariera cfr, frizeria unde oficia maestrul Simcălă, Alimentara, magherniţa în care se vindeau nasturi şi papiote, Staţia de radioficare, covrigăria, căruciorul cu îngheţată… Puştăraia îşi făcea veacul ronțăind semințe la barieră. Nici bariera nu mai este: acolo se poticneau căruţele şi puţinele maşini: ori trecea vreun tren, ori făcea manevră locomotiva cu hornul ca o mânătarcă (cine ştie în ce făptură oțelită s-o fi întrupat după ce a făcut bulbuci în oala de turnare...) 

Înşfăcam pâinea rotundă, grea, aburindă, aromitoare, şi, până la colţul bisericii, îi „tundeam” franjurii crocanţi. Acasă, ajungeam cu ea pe trei sferturi. Încasam cuvenita muştruluială de la maică-mea şi, a doua zi, se întâmpla la fel. Avea un miez nemaipomenit pâinea aceea neagră a anilor ’47; darămite coaja! N-aş crede că brutarii locului (locaţiei – cum se spune acum) deţineau cine ştie ce reţetă secretă, nici că grâul era mai breaz şi mai maşcat. Probabil că pofta (ca să nu zic foamea) era alta atunci. Ori, cine ştie, poate papilele noastre gustative, încă neuzate şi nepervertite, prospectau mai generos şi mai ingenuu pâinea noastră cea de toate zilele. 

Rar, şi de-a dreptul sărbătoreşte, aveam parte şi de câteva rotocoale de salam (de Burdujeni). Visul sus-semnatului, în copilărie, era să mănânce odată şi odată salam să se sature. N-a fost să fie – salamul purta ciubote roşii. Am mai încercat, peste ani, să regăsesc gustul mezelurilor „Poiana”. Degeaba. Poate explicaţia-i aceeaşi ca-n cazul de mai sus (pâinea), poate că, într-adevăr, preparatele potopite de E-uri, aditivi, conservanţi şi Dumnezeu mai ştie ce s-o fi băgând astăzi în maţul (pardon: membrana) de porc nu mai pot avea savoarea de odinioară. 

Eram copiii secetei, ai hainelor „pe puncte”, ai marmeladei pe cartelă şi ai halvalei festive de anul nou. N-am ştiut până în studenţie cum arată o banană, o portocală. Când, după Festivalul Mondial Tineretului, s-a rostogolit din gară până-n barieră vestea nemaipomenită („Băăă! Se dau bomboaneee!...”), ne-am înşirat cuminţi la coadă spre a primi suta de grame de dropsuri văzută şi înţeleasă ca ditamai cadou al vremurilor noi. Cei patru kilometri până la liceu îi străbăteam pe jos, cu sandalele-n mână (le încălțam la poarta școlii); în geanta cu caiete duceam și cele două felii de pâine unse cu magiun. 

Cu toate deliciile europenismului, modernității și... rezilienței, n-o să uit în veci gustul şi aroma pâinii de odinioară!

Text

Notă: Deosebite felicitări, stimate Domnule Mircea Radu Iacoban, pentru admirabilul şi emoţionantul text “Pâinea noastră” publicat recent. 

Citindu-l, m-am simţit “teleportat” în propria-mi copilărie a anilor ´49 - ´56, petrecută la Lespezi, târguşorul de pe lângă malul lespezit al Siretului. Atunci şi doar atunci, pâinea acelei neuitate perioade, coaptă pe vatra brutăriei locale sau de mama, în rola sobei din bucătărie, avea gustul şi mirosul nemaipomenit, neatins vreodată în locurile în care m-am tot aflat ulterior. Şi turtele, ah, turtele coapte pe plită de mama! Erau grozav de gustoase şi săţioase. Nu mai pun şi pacheţelul cu două felii mari de pâine, unse cu un strat gros de untură din borcan, pe care-l mâncam cu poftă în pauza mare la şcoală, aflată la aproape trei kilometri, deoarece şcoala lespezeană fusese distrusă de război. 

Am “prins” şi eu, la patru ani, perioada cumplitei secete din Moldova în care mama (Dumnezeu s-o odihnească!) “drămuia”, cum numai ea ştia, săraca de ea, “porţiile” celor şapte copii, în care “privilegiatul” eram eu, mezinul.

Şi alivencile ei, neîntrecute vreodată de nimeni până la vârsta pe care o am!

Nu că aş fi nostalgic, dar, într-adevăr, ceea ce se întâmplă astăzi cu Pâinea noastră, a cărei aluat este adus congelat din UE(!) , apoi dezgheţat şi copt, burduşit de E-uri (pentru aspect şi durată,) e inacceptabil!

Cu aleasă stimă, M.Caba

$$$

 IN MEMORIAM  

ADRIAN PĂUNESCU

              Cuvintele din urmă 

        A mai rămas un fir aşa subtire,

Că nici să mă agăț de el nu pot,

Ce pot să vă mai spun la despărțire,

Decât să vă salut, şi-atâta tot ?

         Otrava-mi urcă-n degete şi - n glezne,

Mă simt mai bine astăzi ca oricând

Şi chiar şi testamentul mi-e mai lesne

Decât mi-au fost scrisorile de rând.

        Nu cer nici daune si nici vendeta,

Desigur că un pic mă mai şi tem.

In trupul meu, nevolnicul, regretă ,

Dar mor dintr-o eroare de sistem.

       Nu -i nimeni vinovat, pană la urmă ,

Nu-s vinovați nici cei ce m-au ucis,

O dogmă a intrat adânc in turmă 

Şi falsul ei ne urmareşte-n vis.

      Şi nici nu fac reproşuri nimănuia

Nu-s vinovați nici nesătuii duri.

Le spun la despărțire, ,,Aleluia''

Şi-i las să se intoarcă in păduri.

    Cei ce-au suflat in mine, să mă stingă ,

Nu pot intra-n posteritatea mea,

Ii las mărunți sub ultima lozincă , 

Şi mă întorc cu spatele la ea.

        Acestui testament, ce va rămane,

Ii trebuie un adevăr curat:

Că eu, pe omul patriei române

In tot ce am făcut, nu l-am uitat.

       N -am fost perfect, aproape dimpotrivă ,

Mai imperfect decât parbrizul spart,

Dar n-am intrat cu nimeni in derivă ,

De la comoții până la infarct.

    Eu plec , dar vom rămâne împreună ,

Vă voi veghea şi vă voi ierta ,

Adio tuturor şi noapte bună 

Şi vă aştept pe toți în noaptea mea .

      Din volumul - ,, NOAPTEA MARII BEȚII " - ADRIAN PĂUNESCU

$$$

 Gheorghe și Marin sunt frați care nu s-au mai vorbit de zece ani din cauza unei case de 40 de metri pătrați și a unei grădini cu trei pomi de pruni.

Casa părintească din Lunca de Sus stă închisă și părăsită de când bătrânul Vasile a murit în iarna lui 2014. Acoperișul de țiglă își pierde câte o bucată în fiecare furtună, geamurile au fost sparte de copiii din sat, iar grădina din spate s-a transformat într-o junglă de mărăcini și buruieni. Între timp, doi frați își distrug vieța certându-se pentru această moștenire pe care niciunul nu o poate folosi.

"Eu am avut grijă de tata când era bolnav", spune Gheorghe în fiecare conversație pe tema asta. "Marin era plecat în Germania, își vedea de treburile lui. Casa mi se cuvine mie."

"Eu am trimis bani acasă douăzeci de ani", răspunde Marin. "Am plătit medicamentele, operația, tot. Gheorghe doar stătea pe lângă el că nu avea altceva de făcut. Casa e pe jumătate și a mea."

Zece ani de procese, de avocat, de certuri de familie care au rupt în două nu doar frații, ci și copiii lor. Nepoții lui Vasile cresc fără să-și cunoască verii, sărbătorile de Crăciun se fac separat, iar în sat toată lumea își dă cu părerea și alege tabere. E povestea care se repetă în sute de familii românești - moștenirea care devine blestemul care distruge relațiile de sânge.

La mijlocul lunii martie 2024, Marin primește un telefon de la doctorul din Germania unde lucrează la o firmă de construcții. Analizele nu arată bine - o tumoare pe ficat care trebuie operată urgent. Costurile sunt mari, asigurarea nu acoperă totul, iar el are nevoie rapid de douăzeci de mii de euro pentru o clinică privată din München.

"Vând casa", îi spune soției sale într-o seară, cu vocea tremurândă. "Îi cer lui Gheorghe să-mi cumpere partea mea, cu orice preț."

Doar cei care au fost nevoiți să aleagă între mândrie și supraviețuire înțeleg cu adevărat cât de repede se schimbă prioritățile când viața îți stă în balanță.

Primul telefon pe care Marin îl dă în România după trei ani de tăcere e către fratele lui. Gheorghe e în grădina casei din Buzău unde s-a mutat după ce s-a pensionat, plantează roșii pentru vară și nu aștepta să mai audă vocea fratelui lui vreodată.

"Gheorghe", spune Marin cu vocea stinsă, "am nevoie să vorbesc cu tine."

Povestea care urmează e una pe care Gheorghe nu se aștepta s-o audă niciodată. Fratele lui, care părea că o duce bine în Germania, cu casa lui și mașina lui, de fapt trăiește de la salariu la salariu și acum se confruntă cu cea mai mare speriătură din viața lui.

"Îți vând partea mea din casă cu 3000 de euro", spune Marin. "Știu că valorează mai mult, dar am nevoie urgentă de bani și tu nu ai de unde să-mi dai suma reală. Doar să închidem odată povestea asta."

În tăcerea care urmează, Gheorghe simte cum toate certurile și resentimentele din ultimii zece ani par deodată mărunte și fără sens. Fratele lui se luptă cu moartea, iar el s-a îndărătit din cauza unor ziduri de lut și a unei grădini cu trei pomi.

"Marin", spune el în cele din urmă, "banii ăia nu rezolvă nimic. Ai nevoie de douăzeci de mii, nu de trei. Hai să găsim altă soluție."

În următoarele două săptămâni, ceva magic se întâmplă. Gheorghe vorbește cu rudele, cu prietenii, cu vecinii. Vinde o bucată de teren pe care o avea la marginea orașului, își ia un credit de la bancă, strânge ban cu ban. Nevasta lui, care nu putea să-l audă pe Marin de zece ani, începe să facă economii din pensie.

"De ce faci toate astea?", îl întreabă Marin când află. "După cum ne-am certat, după ce ne-am spus..."

"Pentru că ești fratele meu, proștilor", răspunde Gheorghe. "Și pentru că dacă mori în Germania din cauza banilor, eu n-o să pot trăi cu mine însumi știind că aveam cum să te ajut."

Poate că adevărata bogăție nu stă în casele moștenite sau în terenurile împărțite, ci în momentele când realizezi că nimic din ce poți atinge cu mâna nu valorează cât viața oamenilor pe care îi iubești.

Operația lui Marin reușește. Doctorii reușesc să îndepărteze tumoarea, iar prognosticul e optimist. În spitalul din München, el primește un SMS de la Gheorghe: "Să trăiești, frățioare. Casa asta e a noastră a amândorora, când te întorci."

Un an mai târziu, în vara lui 2025, casa părintească prinde din nou viață. Marin se întoarce în România pentru o lună de concediu medical, iar el și Gheorghe petrec timp împreună renovând acoperișul, vărind pereții, plantând din nou grădina. Lucrează în tăcere majoritatea timpului, dar e o tăcere bună, care vindecă.

"Știi care a fost cea mai mare greșeală a noastră?", întreabă Marin într-o seară, când stau pe prispa proaspăt reparată și beau o bere rece.

"Că am crezut că tata ne-a lăsat o casă să ne certăm pentru ea", răspunde Gheorghe. "Când de fapt ne-a lăsat-o să avem un motiv să fim împreună."

Copiii lor, care nu se mai văzuseră de ani buni, vin în vizită în weekenduri. Nepoții lui Vasile în sfârșit își cunosc verii, aleargă prin grădina care acum înflorește din nou, învață povești despre bunicul pe care nu l-au apucat.

Casa părintească nu mai e un obiect de dispută, ci un loc al reconcilierii. Marin vine în fiecare vară din Germania, Gheorghe se ocupă de întreținere în rest de timp. Anul trecut au făcut o împărțeală oficială la notar - nu din ură, ci din dragoste. Fiecare știe exact ce îi aparține, dar uita des și folosesc totul împreună.

În fiecare duminică, când vremea e frumoasă, copiii și nepoții se adună în curtea casei bătrânești pentru masa de familie. Masa se întinde până seara, cu povești, râsete și amintiri. Bătrânul Vasile ar fi mândru să vadă că moștenirea lui cea mai de preț nu a fost casa, ci lecția că familia poate supraviețui oricărei certuri dacă dragostea e mai puternică decât mândria.

Și poate că asta e adevărata înțelepciune a generațiilor trecute - că nu zidurile fac casa, ci oamenii care aleg să locuiască în ea cu iubire, chiar și după ce au avut toate motivele din lume să se urască pentru totdeauna.

$$$

 Nea Vasile e genul de bărbier care a învățat să tundă din foarfecă și brici la cincisprezece ani și nu va schimba niciodată metoda, chiar dacă întreaga lume trece la mașini electrice.

Sâmbăta dimineață, bărbieria lui nea Vasile e mai animată decât piața din centrul satului. Prin ușa deschisă intră aburii de cafea proaspătă și sunetul conversațiilor care se încrucișează ca firele unei țesături invizibile - bărbații din sat își spun aici păsurile, necazurile și bucuriile, în timp ce foarfecele vechii dansează prin părul lor.

"Hai la locul tău, Gheorghe", spune Vasile, dând din mână către scaunul de piele roșie crăpată care domină centrul bărbieriei de cincisprezece ani. Pe peretele din spatele scaunului, oglinzile îngălbenite de vreme reflectă zeci de fețe cunoscute - prieteni de-o viață, vecini, copii crescuți și ajunși bărbați care acum îi aduc și pe fiii lor să învețe ce înseamnă o tunsoare făcută cum se cuvine.

Vasile, la cincizeci și cinci de ani, are mâinile sigure ale unui meșter care și-a perfecționat arta de-a lungul deceniilor. Briza lui cu mâner de os, moștenită de la tatăl său care a fost și el bărbier, strălucește în lumina dimineții care pătrunde prin ferestrele cu perdele de mătase vișinie.

"Ce facem azi?", întreabă el ritual, deși știe exact cum vrea Gheorghe să fie tuns - la fel ca în ultimii douăzeci de ani. Scurt pe părți, mai lung deasupra, cu creasta pieptănată pe dreapta. Nimic spectacular, nimic modern, doar o tunsoare de om serios care muncește pământul și respectă tradițiile.

În timp ce lucrează, Vasile ascultă. Gheorghe își varsă necazurile despre recolta care nu a fost ce trebuia, despre fiul plecat în Germania care sună tot mai rar, despre soția care se plânge că nu mai sunt tineri. E ritual vechi cât lumea - bărbierul care tunde și ascultă, care știe să păstreze secretele și să dea sfaturi cu cumpătare.

"Nea Vasile, când am fost mic și mă aducea tata aici, credeam că ești cel mai înțelept om din sat", spune Gheorghe zâmbind. "Acum că sunt eu bătrân, încă mai cred la fel."

Pe rafturile din jur stau sticlele cu loțiuni parfumate, pieptenii de diverse mărimi, foarfecele pentru diferite tuns, toate aranjate cu grijă ca într-un muzeu al mestesugului. Aici nu găsești masinii electrice de tuns sau produse moderne cu multe chimicale. Vasile lucrează cu uneltele simple ale bunicilor săi, cu răbdarea și precizia care nu se învață din cărți.

Prin bărbierie trec dimineața toți bărbații importanți din sat. Primarul vine să-și aranjeze barba înainte de ședințe, profesorul pensionar se tunde religios în fiecare lună, mecanicul auto își face timp între reparații să treacă pe la Vasile. Aici se iau deciziile importante ale comunității, se negociază tranzacții, se stabilesc cine cu cine e prieten și cine cu cine nu se mai vorbește.

Doar cei care au crescut cu ritualul tunsorii la bărbierul din sat înțeleg cu adevărat că nu e vorba doar despre tăiat păr - e despre respect, despre comunitate, despre păstrarea unor tradiții care leagă generațiile între ele.

"Mă gândesc să fac o școală", spune Vasile în timp ce ascute briza pe curea de piele. "Să învăț pe cineva meseria. Dar cine vrea să învețe? Toți vor să lucreze la calculator sau să plece în străinătate."

Pe pereții bărbieriei atârnă fotografii îngălbenite - Vasile ca ucenic lângă tatăl său, primul său client tuns de unul singur, deschiderea oficială a bărbieriei, nunti și botezuri ale clienților care au devenit prieteni de-o viață. Fiecare fotografie spune o poveste despre un sat care încă mai crede în valoarea muncii făcute cu dragoste.

"Știți care e diferența între mine și bărberii ăia din oraș?", întreabă Vasile clientul următor, un bătrân de șaptezeci de ani care vine la tunsoare din 1985. "Ei tund părul. Eu îngrijesc oamenii."

Și e adevărat. Vasile știe când cineva trece prin momente grele doar privind cum stă în scaun. Știe să tacă când clientul are nevoie de liniște și să vorbească când are nevoie de încurajare. Pentru văduvii din sat, vizita la bărbier e singura lor interacțiune socială din săptămână.

Spre amiază, când ultimul client pleacă mulțumit și cu părul aranjat perfect, Vasile curăță uneltele și le așază la locul lor. E ritual zilnic care îi aduce liniște - fiecare foarfece în etiul său, fiecare perie curățată și așezată drept, briza ungată și pusă în cutia din piele moștenită de la tata.

Se uită în oglinda mare din fața scaunului și își vede reflexia obosită. Părul său e din ce în ce mai cărunt, ridurile din jurul ochilor se adâncesc, dar mâinile încă nu tremură când ține uneltele. Mai are mulți ani buni de lucru în el, dar se întreabă cine va prelua bărbieria când el nu va mai putea.

În ora liniștii de după-amiază, când satul doarme și prin ferestre nu se mai aud decât țârâitul greierilor, Vasile se așază în scaunul său și privește strada pustie. Tinerii din sat preferă să meargă la saloanele moderne din orașul de la douăzeci de kilometri, unde tunsorile costă de trei ori mai mult și durează jumătate din timp.

"Dar ei nu știu ce pierd", șoptește el către liniștea bărbieriei. Pentru că o tunsoare adevărată nu e despre viteză sau despre modă trecătoare. E despre încrederea dintre oameni, despre respectul pentru meserie, despre păstrarea acelei călduri umane care face din sat mai mult decât o colecție de case.

Poate că într-o zi, când lumea se va satura de automatizare și va căuta din nou autenticitatea, cineva va învăți meseria de la el. Poate că tradițiile nu mor cu totul, doar așteaptă momentul potrivit să renască în mâinile celor care înțeleg cu adevărat valoarea lor.

Până atunci, nea Vasile va continua să păstreze vie o bucățică din trecutul satului, o foarfece la un timp, o conversație la un timp, un client mulțumit la un timp.

$¢$

 Ion e genul de poștaș care știe din mers când în plic e veste bună și când e veste proastă, doar după felul cum îl ține expeditorul în mână.

După treizeci și cinci de ani în care a pedalat cu bicicleta roșie pe ulițele satului, Ion își face ultima tură ca poștaș oficial. Geanta de piele uzată îi atârnă grea pe umăr, plină cu ultimele scrisori, pensii și facturi pe care le va distribui vreodată în această calitate. Mâine, altcineva va prelua ruta, probabil cu o mașină mică și cu graba specifică timpurilor moderne.

"Bună dimineața, nea Ion!", îl strigă doamna Floarea de la poarta casei cu numărul 23. "Ce aveți pentru mine azi?"

Ion zâmbește și scotge din geantă plicul cu pensia ei. E o conversație pe care au repetat-o în fiecare lună timp de un deceniu, de când Floarea a rămas văduvă și singura ei bucurie e ziua când vine pensia. Pentru el, nu e doar o tranzacție administrativă - e momentul în care aduce un strop de siguranță în viața unei bătrâne care trăiește doar cu 600 de lei pe lună.

"Uite, dragă, vine la timp ca întotdeauna", spune el, întinzându-i plicul. "Și am și o carte poștală de la nepoțica de la București."

Ochii bătrânei se luminează. Ion știe că această carte poștală cu o poză a Palatului Parlamentului va fi citită de zeci de ori și arătată tuturor vecinelor. Pentru Floarea, e dovada că nepoteasa nu a uitat-o complet în agitația vieții de la oraș.

Pe ulița următoare, la casa familiei Popescu, Ion are o misiune mai dificilă. În geantă îi stă o scrisoare cu ștampila tribunalului - probabil ceva legat de procesul pentru divorț pe care îl știe tot satul. A văzut cum familia s-a destrămat încet, cum bărbatul a început să bea, cum femeia a plecat cu copiii la mama ei în alt județ.

Doar cei care au lucrat ani de zile ca poștași într-un sat mic înțeleg cu adevărat că nu sunt doar distributori de corespondență - sunt martorii vieților oamenilor, depozitarii secretelor lor cele mai intime, adesea singurii care știu adevărul din spatele fațadelor.

"Nea Ion, o să ne lipsească", îi spune Mihai Popescu, luând scrisoarea cu mâna tremurândă. La patruzeci de ani, arată ca și cum ar avea șaizeci. Divorțul și alcoolul și-au pus amprenta pe fața lui odinioară tânără și plină de speranță.

"Să aveți grijă de dumneavoastră", răspunde Ion, știind că sunt ultimele cuvinte pe care le va schimba cu bărbatul acesta ca poștaș. În doi ani, Mihai nu a primit decât facturi de plată și citații de la tribunal. Ion și-ar fi dorit să-i poată aduce măcar o veste bună înainte de a se pensiona.

La următoarea casă, atmosfera se schimbă radical. Familia Ionescu așteaptă rezultatele de la examenul de bacalaureat al fiului lor, Andrei. Ion simte greutatea plicului de la Ministerul Educației și speră din toată inima că băiatul a reușit. Andrei e primul din familie care ar putea ajunge la facultate.

"Este?", întreabă mama băiatului, ieșind în fugă din casă când îl vede pe Ion oprindu-se la poarta lor.

Ion dă din cap zâmbind și scoate plicul. "Pare greu", spune el diplomatic. "Astea cu rezultatele bune de obicei sunt mai groase."

În momentul când Andrei deschide plicul și strigă "Am luat!", toată familia explodează în bucurie. Ion simte o căldură în piept - după atâția ani de adus și vești proaste, și vești bune, momentele astea de fericire pură îi fac să-și amintească de ce și-a iubit meseria.

Pe măsură ce ziua avansează și lista de adrese se scurtează, Ion realizează că fiecare oprire e o despărțire. De la casa cu grădina plină de floarea-soarelui, unde bătrânul Gheorghe îl așteaptă întotdeauna cu un pahar de apă rece. De la casa tinerei familii care tocmai și-a cumpărat prima mașină și primește acum facturi de asigurare. De la casa în care locuiește singură profesoara pensionară care comanda cărți prin poștă și era singura din sat care citea reviste literare.

"Ultima oprire", își spune Ion, ajungând la casa familiei Marinescu. Aici are de livrat o scrisoare din Germania - probabil de la fiul lor care lucrează la o fabrică de automobile și trimite bani acasă lunar. E unul dintre sutele de tineri din sat care au plecat să-și caute norocul în străinătate.

Poate că generația tânără nu va mai înțelege niciodată cu adevărat ce înseamnă să aștepți scrisoarea lunară de la copilul plecat departe, să tremuri când vine poștașul cu vești de la tribunal sau de la spital, să simți că plicul cu pensia e singura ta legătură cu lumea oficială.

"Nea Ion", îl oprește doamna Marinescu la plecare, "vă mulțumim pentru toți anii. Știți că pentru noi ați fost mai mult decât un poștaș. Ați fost cel care ne-a ținut legătura cu lumea."

Seara, când își predă geanta, uniforma și cheia de la oficiul poștal, Ion simte că se încheie nu doar o carieră, ci o întreagă eră. Succesorul lui va lucra diferit - mai repede, mai eficient, dar probabil fără să se oprească să schimbe două vorbe cu fiecare destinatar.

Acasă, soția îl întâmpină cu masa pregătită și cu zâmbetul care l-a însoțit în toate aceste decenii. "Cum a fost ultima zi?", îl întreabă ea.

"Ca toate celelalte", răspunde el, "doar că acum știu că nu va mai fi alta la fel."

Se gândește la toate scrisorile pe care le-a distribuit de-a lungul anilor - scrisori de dragoste, de despărțire, de îngrijorare, de bucurie. Telegrame cu vestea morții și plicuri cu fotografii de la nepoții crescuți departe. Facturi care aduceau griji și cecuri care aduceau speranță.

În era mailurilor și a mesajelor instant, poate că nimeni nu mai înțelege magia unei scrisori adevărate, greutatea unei vești care vine pe hârtie, importanța omului care îți bate la poartă cu vestea ta. Ion a fost martorul unei lumi care dispare încet, în care comunicarea avea ritualurile ei, răbdarea ei, emoțiile ei profunde.

Mâine va începe să se ocupe de grădină, să citească cărțile pe care nu a avut timp să le citească, să se bucure de pensia bine meritată. Dar va simți mereu lipsa acelei greutăți familiare a genții pe umăr și a responsabilității de a fi cel care leagă satul de restul lumii.

#$$

 La patruzeci și cinci de ani a rămas însărcinată când toată lumea credea că e prea târziu pentru asemenea lucruri, iar satul întreg s-a împărțit între cei care o susțineau și cei care considerau că face un păcat.

Rodica stă pe patul de spital din maternitatea din orașul de județ și își ține în brațe băiețelul de două zile. Pe geamul mic, soarele de septembrie luminează blând, dar în privirea ei se citește oboseala și teama de ce o așteaptă acasă. La patruzeci și cinci de ani, după douăzeci de căsătorie fără copii, nimeni din satul Florești nu se aștepta ca ea să nască primul ei copil.

"E sănătos, Rodica," îi spune sora ei, Viorica, venită să o vadă. "Asta e tot ce contează. Restul sunt vorbe."

Dar Rodica știe că "restul" nu sunt doar vorbe. În ultimele luni, satul s-a împărțit în două tabere: cei care considerau că, la vârsta ei, să nască e o rușine și o nebunie, și cei care se bucurau pentru ea că în sfârșit a avut parte de bucuria maternității.

Povestea a început în urmă cu un an, când Rodica și soțul ei, Vasile, au decis să încerce din nou să aibă un copil. După două decenii de speranțe și dezamăgiri, după doctori, tratamente și rugăciuni, se resemnaseră cu gândul că vor rămâne fără copii. Dar când o prietenă din oraș îi vorbise despre noile tratamente pentru fertilitate, Rodica a simțit din nou speranța.

Doar cele care au dorit un copil atâția ani știu că vârsta e doar un număr când în brațele tale nu s-a odihnit niciodată propriul tău copil.

"La vârsta dumitale să te mai gândești la copii?" o întrebase doctorul din orașul de județ. "Știți ce riscuri implică?"

"Îmi asum riscurile," răspunsese Rodica. "Am patruzeci și patru de ani, nu optzeci."

Când a aflat că e însărcinată, pentru prima dată în viața ei Rodica nu și-a mai dorit să împartă vestea cu nimeni din sat. Știa că reacțiile vor fi împărțite. Și a avut dreptate.

"Rușine să nu îi fie!" spunea mătuși-sa Floarea la poarta cu vecina. "La vârsta asta să facă copii! Nu se gândește că poate să nască un copil bolnav? Că nu o să aibă puterea să-l crească?"

Dar alții au reacționat diferit. "Bravo ei!" zicea profesoara pensionară din sat. "Cine spune că după patruzeci de ani o femeie nu mai poate fi mamă? Pe vremuri, bunicile noastre nășteu și la cincizeci de ani."

Sarcina a fost grea. La vârsta ei, corpul nu mai răspundea ca pe la douăzeci de ani. Picioarele se umflau, spatele o durea, oboseala era constantă. Dar de fiecare dată când simțea copilul mișcându-se în pântec, toate greutățile păreau să dispară.

"Nu înțeleg de ce lumea se agită atât," îi spusese Vasile într-o seară, mângâindu-i pântecele. "E copilul nostru, ne-l dorim, avem cu ce să-l creștem. Ce contează vârsta?"

În luna a șasea, când pântecele începea să se vadă, comentariile s-au înmulțit. La magazinul din sat, conversațiile se opreau când intra Rodica. Unele femei o felicitau timid, altele o priviau cu reproș.

"Păi doamne ferește, măi Rodico," o apostrofase într-o zi Sultana, cea mai guralivă femeie din sat. "Nu-ți e rușine? La vârsta asta să umbli cu burta? Ce o să zică copilul când o să crească? Că mama lui e bătrână ca bunica?"

Rodica încercă să răspundă cu calmitate: "Copilul o să zică că mama lui l-a iubit atât de mult încât a așteptat douăzeci de ani să-l aibă."

Dar cuvintele o răneau mai mult decât era dispusă să recunoască. În nopțile nedormite, se întreba dacă nu cumva au dreptate cei care o criticau. Dacă nu e egoist din partea ei să nască la vârsta aceasta. Dacă va avea energia să crească un copil până la maturitate.

În luna a opta, când a început să aibă contracții și a fost internată, jumătate din sat a venit s-o vadă la spital. Cealaltă jumătate a rămas acasă, considerând că "nu e de încurajat asemenea comportamente".

"Să născă sănătos și apoi să vezi ce greu o să îi fie," comentau unele. "Un copil nu e jucărie. Are nevoie de energie, de alergat după el, de nopți nedormite. La vârsta ei..."

Dar au fost și voci care au susținut-o. "Rodica o să fie o mamă minunată," spunea învățătoarea de la școală. "Am văzut-o cum se poartă cu copiii din sat. Și apoi, cine spune că la patruzeci și cinci de ani o femeie e bătrână? Azi lumea trăiește mai mult, e mai sănătoasă."

Nașterea a fost complicată, ca orice naștere la o vârstă mai înaintată. Dar băiețelul s-a născut sănătos, cu cinci kilograme și cincizeci de centimetri. Când l-a văzut prima dată, Rodica a plâns - nu din durere, ci din fericire pură.

"E perfect," i-a șoptit lui Vasile. "A meritat să așteptăm atâția ani."

Acum, în ziua în care urmează să se întoarcă acasă, Rodica se pregătește să înfrunte din nou judecățile. Știe că unii din sat vor continue să comenteze, să caute semne că nu se descurcă cu copilul, să prezică probleme și dificultăți.

"Îți pare rău că l-ai făcut?" o întreabă sora ei, văzând-o pensativă.

"Niciodată," răspunde Rodica ferm. "Îmi pare rău doar că am pierdut atâția ani încercând să conving lumea că merit să fiu mamă. Copilul ăsta e cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată."

În după-amiaza când se întoarce acasă, o parte din sat o așteaptă la poartă. Unii vin să vadă copilul și să o felicite, alții vin din simpla curiozitate. Printre ei, și mătuși-sa Floarea, care, în ciuda criticilor, nu poate să nu zâmbească când vede băiețelul.

"E drăguț," recunoaște ea. "Să crească mare și sănătos."

Pentru că, în definitiv, când vezi un copil sănătos și fericit, criticile despre vârsta mamei încep să pară mai puțin importante. Un copil dorit și iubit va crește bine indiferent de câți ani are mama lui când l-a născut.

În următoarele luni, Rodica demonstrează că vârsta nu îi afectează capacitatea de a fi o mamă bună. Copilul se dezvoltă frumos, ea își găsește energia să se trezească noaptea, să-l alăpteze, să aibă grijă de el. Și treptat, chiar și cei mai critici din sat încep să recunoască că poate au judecat-o prea aspru.

"Se pare că se descurcă," comentează cineva. "Copilul arată bine."

Într-o duminică, la biserică, când preotul binecuvântează copilul, toată lumea vede cât de fericită e Rodica. Pentru că maternitatea nu e definită de vârstă, ci de dragoste. Și dragostea nu are dată de expirare.

"Am învățat ceva din toată povestea asta," îi mărturisește Rodica prietenei ei cele mai bune. "Că nu trebuie să îți trăiești viața după așteptările altora. Că fericirea ta e mai importantă decât părerile străinilor. Și că miracolele se întâmplă la orice vârstă, dacă ai răbdare să le aștepți."

Băiețelul crește sănătos și iubit. Rodica, la patruzeci și șase de ani, e o mamă împlinită și fericită. Iar satul învață, încet dar sigur, că judecățile pripite sunt deseori greșite și că dragostea de copil nu cunoaște limite de vârstă.

Pentru că, în definitiv, cel mai important nu e când devii mamă, ci cum ești mamă. Și Rodica dovedește că poate fi o mamă extraordinară la orice vârstă.

$$$

 FIGURI DE ANTOLOGIE ALÈ TEATRULUI ROMANESC

Rafinament, eleganță, dar și un ascuțit simț al umorului, îmbinat cu o neobosită curiozitate de a explora infinitele universuri ale teatrului – Anca Bejenaru (născută pe 12 noiembrie 1953) a adus în lumina reflectoarelor personaje memorabile, complexe, pe care le-a oferit publicului cu pasiune și iubire. Timp de mai bine de 40 de ani destinul ei s-a contopit cu scena Teatrului Nottara, unde a jucat din 1979, la un an după ce a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, specializarea Actorie, la clasa profesorilor Octavian Cotescu și Ovidiu Schumacher.

Un spirit liber, care mergea dincolo de clișee și constructe – Senzația de libertate, nimic altceva. Să te simți liber să te prezinți lumii așa cum te-a lăsat Dumnezeu –, Anca Bejenaru era mereu interesată de omul din spatele poveștii și se apropia de personajele sale fie atât prin contopirea cu lumea acestora, fie printr-o detașare brechtiană de emoții, care ducea, în final, la un tip special de asimilare a caracterului. Știa să transmită lumile interioare ale personajelor sale, dar și să reflecte cu discreție toate frământările exterioare. A creat eroine blânde, inocente, dar și figuri puternice, ce catalizau întreaga energie a acțiunii în jurul lor. Și întotdeauna se apropia de ele cu tandrețe, afecțiune și cu spirit ludic.  

Printre spectacolele care au marcat istoria Teatrului Nottara și în care Anca Bejenaru a excelat se numără Mizerie și noblețe de Eduardo Scarpetta, regia: Mihai Berechet (1981); Copiii soarelui de Maxim Gorki, regia: Anca Ovanez Doroșenco (1982), Trăsura la scară de Mihai Ispirescu, regia: Dan Micu (1983), Cum vă place de W. Shakespeare, în regia aceluiaşi Dan Micu (1985); Concurs de împrejurări de Adrian Dohotaru, regia: Nicolae Scarlat (1986); Într-o dimineaţă de Mihai Ispirescu, regia: Dan Micu (1988); Henric al IV-lea de Luigi Pirandello, regia: Dominic Dembinski (1990); Ospăţul lui Balthazar de Benjamin Fundoianu, regia: Alexandru Dabija (1991); Revizorul de N.V. Gogol, regia: Mircea Cornişteanu (1995); Orfanul Zhao de Ji Jun Xiang, regia: Alexandru Dabija (1998); Sărbători fericite de Jean Poiret, regia: Petre Bokor (2002); Hangița de Carlo Goldoni, regia: Tino Geirun (2004); Cabinierul după Ronald Harwood, regia: Marcel Ţop (2011); Roman teatral după Mihail Bulgakov, regia: Vlad Massaci (2013); Mult zgomot pentru nimic de William Shakespeare, regia: Diana Lupescu (2013); Călătoria, după povestiri de Constantin Abăluță, regia: Gavriil Pinte (2015); Drumul spre Mecca, de Athol Fugard, regia: Geanina Hergheligiu (2015); Iubirea la oameni de Dmitri Bogoslavski, regia: Evghenia Berkovici (2017); Să-i îmbrăcăm pe cei goi de Luigi Pirandello, regia: Dan Lăcătușu (2017); Disputa de Pierre de Marivaux, regia: Vlad Massaci (2018); Cumetrele de Michel Tremblay, regia: Corina Dragomir (2019). Ultimul rol la Teatrul Nottara a fost cel al adorabilei bunici Aurora din Fetele Pelican de The Wardrobe Ensemble, în regia lui Horia Suru (2022).

A jucat și pe scena Teatrului Tineretului Piatra Neamț, în spectacole precum Cei trei muschetari de Pierre Jean Valentin, după Alexandre Dumas (1979), Dulcea ipocrizie a bărbatului matur de Tudor Popescu, regia: Edouard Cavoli (1980), Program special L.B. de Stephen Poliakoff, regia: Alexandru Tocilescu (1980), iar în cinematografie s-a remarcat prin rolurile din Plante perene, regia: Roxana Stroe (2013) și Nelu, regia: Ioana Bălțatu (2023).

Anul trecut, întrebată ce i-ar spune fetei de 16 ani care a fost, Anca Bejenaru a răspuns cu bine-cunoscutul său spirit jovial, temperat de o privire dulce-amară: O, câte aș avea sa-i spun... „Ușor! Nu e sfârșitul lumii! Viața e un exercițiu de uzură, păstrează-ți forțele!” Dar dacă aș fi înțeleaptă nu i-aș spune nimic... Știu sigur că nu m-ar asculta...

 A decedat astazi 27 iunie 2025.

$$$

 Mierea este alimentul complet care conține toate substanțele necesare vieții - enzime, vitamine, minerale, antioxidanți și apă în proporția perfectă, de aceea albinele pot trăi exclusiv din miere.

Mierea nu este doar un îndulcitor natural sau o simplă delicatesă – este, în esență, un aliment complet, capabil să susțină viața în cele mai exigente condiții. Alcătuită dintr-un amestec perfect echilibrat de enzime, vitamine, minerale, antioxidanți, aminoacizi și apă, mierea reprezintă una dintre cele mai uimitoare realizări ale lumii naturale. Procesul prin care se formează este la fel de fascinant precum compoziția ei: albinele culeg nectarul florilor, îl prelucrează în gușile lor speciale și îl transformă, prin fermentare și evaporare, într-o substanță densă, aurie și incredibil de hrănitoare.

În interiorul stupului, mierea este sursa principală de hrană – nu doar pentru perioadele în care florile lipsesc, cum ar fi iarna, ci și pentru dezvoltarea puietului și pentru întreaga comunitate de albine. Această substanță le asigură tot ce au nevoie pentru supraviețuire: carbohidrați rapizi pentru energie, enzime care susțin digestia, vitamine esențiale din complexul B, minerale precum calciu, magneziu, zinc sau potasiu, precum și fitonutrienți cu efecte antioxidante și antimicrobiene. Fără niciun alt aliment complementar, albinele pot trăi, lucra și chiar ierna exclusiv hrănindu-se cu miere.

Dar ceea ce este cu adevărat remarcabil e faptul că acest aliment este stabil, nu se alterează și nu necesită conservanți. Au fost descoperite vase cu miere în morminte egiptene de peste 3.000 de ani, care erau încă comestibile. Acest fenomen se datorează compoziției chimice unice a mierii – conținutul scăzut de apă, pH-ul acid și enzimele antibacteriene naturale inhibă dezvoltarea microorganismelor. Astfel, mierea rămâne nu doar hrană, ci și medicament, utilizată din Antichitate pentru tratarea rănilor, calmarea tusei, întărirea sistemului imunitar și menținerea sănătății generale.

În plus, proporția de apă pe care o conține – în jur de 17-20% – este ideală pentru metabolismul insectelor, dar și pentru digestia umană. Organismul nu este obligat să extragă sau să elimine apă în exces, iar absorția nutrienților din miere este rapidă, directă, fără procese digestive complicate. Acesta este și motivul pentru care mierea este recomandată în convalescență, efort fizic intens sau stări de epuizare – reface imediat rezervele energetice și aduce cu ea un cocktail de nutrienți esențiali.

Pentru om, mierea este un dar al naturii cu multiple utilizări: de la aliment valoros și supliment nutritiv, la ingredient în cosmetice, remedii naturiste sau ritualuri tradiționale. Însă pentru albine, mierea înseamnă viață pur și simplu – fiecare picătură este rezultatul unei munci intense și precise, cu mii de zboruri și milioane de flori vizitate. Din acest motiv, fiecare linguriță de miere ar trebui privită nu doar ca un aliment, ci ca o sinteză a lumii vegetale, a echilibrului natural și a inteligenței biologice în forma sa cea mai pură.

Astfel, mierea nu este doar completă din punct de vedere nutrițional – este o lecție despre interdependență, ordine și echilibru, despre cum o societate minusculă poate crea un aliment demn de admirația celor mai mari savanți. Este un produs care conține în sine puterea soarelui, suflul florilor, arta cooperării și misterul vieții.

$$$

 Cocoșul de munte din Carpați face parada de împerechere la răsărit, pe o stâncă înaltă – masculul dansează timp de aproape două ore, neîntrerupt, cu penele cozii desfăcute ca un evantai, într-un spectacol vizibil chiar și de la kilometri distanță.

În inima sălbatică a Carpaților, acolo unde pădurile de molid se împletesc cu luminișuri ascunse și stâncile răsar din cețuri ca niște străjeri tăcuți, are loc un ritual rar, aproape mitic. La fiecare început de primăvară, când zăpada începe să se topească iar pădurea își reia respirația, cocoșul de munte – una dintre cele mai spectaculoase și mândre păsări ale Europei – își face apariția în toată splendoarea sa.

La răsărit, înainte ca primele raze ale soarelui să atingă vârfurile brazilor, masculul se urcă pe o stâncă înaltă, loc ales cu grijă an de an, pentru vizibilitate și rezonanță. Acolo, își începe parada nupțială – un dans unic și impresionant, desfășurat în tăcerea solemnă a muntelui. Cu pieptul umflat, coada desfăcută în evantai și capul ridicat spre cer, cocoșul dansează neîntrerupt preț de două ore, scoțând sunete guturale, pocnituri și fluierături specifice, într-o combinație sonoră care poate fi auzită chiar și la câțiva kilometri distanță.

Spectacolul nu este doar o demonstrație de forță și frumusețe, ci o luptă tăcută pentru atenția femelelor, care privesc din umbră și aleg doar cel mai viguros și expresiv dintre toți. Este un moment de maximă vulnerabilitate pentru mascul, căci în acele ore se expune prădătorilor, dar riscul este parte din prețul acestei ceremonii ancestrale.

Cu penajul strălucitor de un verde metalic, albastru închis și negru profund, cu sprâncenele roșii aprinse deasupra ochilor și mișcările sale ample și ritmate, cocoșul de munte pare mai degrabă o ființă fantastică decât o pasăre. Puțini au privilegiul să-l vadă în acest dans tainic, căci ritualul are loc doar în cele mai liniștite colțuri ale pădurii, departe de oameni, iar apropierea îl oprește imediat.

Acolo, în lumina rece a zorilor, dansul său devine simbolul vieții care renaște, al curajului și al frumuseții ascunse ce continuă să pulseze în inima munților. Este, poate, cea mai spectaculoasă și mai puțin cunoscută scenă de dragost

#¢$$

 Căluțul de mare este singura specie animală la care puii sunt aduși pe lume de mascul. Femela depune ouăle în pungă bărbatului care le poartă 45 de zile, iar la naștere sute de pui minusculi țâșnesc ca niște rachete din trupul tatălui.

În adâncurile liniștite ale mărilor și oceanelor, există o creatură gingașă și misterioasă care pare desprinsă dintr-o poveste marină: căluțul de mare. Cu silueta lui delicată, capul asemănător cu cel al unui cal miniatural și modul elegant în care plutește printre alge, acest mic animal marin ascunde un secret uimitor care îl face unic în lumea viețuitoarelor: în familia căluțului de mare, rolul de purtător al vieții aparține masculului.

Ritualul care precede această minune este la fel de impresionant precum procesul în sine. Masculul și femela se apropie unul de celălalt într-un dans armonios, ca o formă de legătură și sincronizare. Timp de mai multe zile, aceștia plutesc împreună, își schimbă culorile și se mișcă în același ritm, într-o demonstrație de apropiere profundă.

După această etapă de legătură, femela depune ouăle sale într-o pungă specială aflată pe abdomenul masculului – o structură biologică remarcabilă, gândită de natură pentru a oferi protecție și siguranță viitoarei generații. În acea „pungă marsupială”, ouăle sunt fertilizate și încep să se dezvolte. Masculul nu este doar un purtător pasiv: el are grijă de ouă cu mare responsabilitate, menținând condiții optime pentru dezvoltare – reglează salinitatea, temperatura și circulația lichidului pentru a le oferi un mediu cât mai stabil și propice.

Timp de aproximativ 45 de zile, masculul poartă cu grijă această sarcină marină, iar la finalul acestei perioade are loc nașterea. Cu răbdare și efort, el eliberează puii pe rând din interiorul pungii – sute de mici căluți de mare, complet formați și independenți de la primele secunde de viață. Aceștia plutesc ușor în apă, începând o nouă călătorie, ghidați doar de instinct și de taina tăcută a mării.

Această inversare a rolurilor – în care masculul devine protectorul și purtătorul vieții – nu este doar o curiozitate biologică, ci o lecție tainică despre dedicare, echilibru și grijă. În tăcerea apelor, căluțul de mare ne învață că iubirea nu are reguli fixe, că sacrificiul poate veni din cele mai neașteptate locuri și că viața, atunci când este purtată cu blândețe, poate lua cele mai frumoase forme.

Astfel, acest mic locuitor al adâncurilor rămâne unul dintre cele mai emoționante simboluri ale grijii și al responsabilității, oferind o imagine rară și profundă despre miracolul vieții.

$$$

 Petra, orașul impresionant din Iordania, a fost sculptat direct în stânca roșie de nabateeni acum 2.000 de ani – fațadele monumentale ale templelor și mormintelor sunt săpate cu o precizie matematică perfectă în pereții muntelui, iar sistemul sofisticat de canale hidraulice funcționează și astăzi pentru a aduce apă în inima deșertului.

Petra, cunoscută drept „Orașul Roșu” sau „Orașul Trandafiriu”, este una dintre cele mai spectaculoase realizări ale civilizației antice, un loc unde piatra prinde viață și istoria capătă adâncime. Ascuns între munții accidentați ai sudului Iordaniei, acest oraș a fost sculptat direct în pereții abrupți de gresie roșie de către poporul nabateen, în urmă cu peste 2.000 de ani. Nu a fost construit în sensul clasic al cuvântului, ci a fost scobit în munte – fiecare coloană, fiecare arc, fiecare detaliu fiind cioplit cu o precizie incredibilă din trupul viu al pietrei.

Ceea ce uimește la Petra nu este doar frumusețea fațadelor sale, ci și dimensiunea impresionantă a întregului ansamblu urban. Celebrele sale monumente, precum Al-Khazneh („Trezoreria”), Mormintele Regale, sau Teatrul Roman, nu sunt simple decorațiuni, ci capodopere de arhitectură și inginerie. Fațadele templelor și ale mormintelor – unele înalte de peste 40 de metri – sunt săpate cu o simetrie perfectă, cu coloane, frontoane și basoreliefuri care dau impresia că au fost turnate, nu cioplite. Toate acestea au fost realizate fără ajutorul tehnologiei moderne, doar cu unelte simple, dar cu o viziune artistică și tehnică ieșită din comun.

Pe lângă frumusețea sa vizuală, Petra este și o dovadă impresionantă de adaptare la un mediu extrem. Situată într-o zonă aridă, unde ploaia este un lux rar, cetatea a supraviețuit și a prosperat datorită unui sistem ingenios de captare, direcționare și stocare a apei. Nabateenii au construit canale săpate în stâncă, acoperite cu capace de piatră pentru a preveni evaporarea, precum și cisterne uriașe și bazine colectoare, toate conectate într-o rețea bine planificată. Acest sistem hidraulic sofisticat funcționează și astăzi în unele părți, fiind considerat o minune inginerească a antichității. El nu doar că asigura supraviețuirea populației, ci le permitea să întrețină grădini, băi publice și o viață urbană organizată în mijlocul deșertului.

Petra nu era doar o așezare izolată, ci un veritabil nod comercial între Arabia, Egipt și Mediterană. Prin defileele sale treceau caravane încărcate cu mirodenii, tămâie, mătase și pietre prețioase, transformând orașul într-un centru înfloritor, bogat și cosmopolit. Tăcerea care domnește astăzi în valea sa pietrificată contrastează cu forfota negustorilor și a artizanilor de odinioară, ale căror urme se regăsesc încă în fiecare perete, scară și arcadă.

Azi, Petra rămâne un loc de pelerinaj nu doar pentru arheologi și istorici, ci pentru toți cei care caută să simtă măreția unei lumi pierdute. Lumina care cade pe pereții săi rozalii la răsărit sau apus creează un spectacol mistic, aproape sacru. Este un loc unde piatra povestește, unde fiecare formă cioplită este o mărturie despre inteligența, răbdarea și visurile unei civilizații uitate.

Petra nu este doar un sit arheologic – este o lecție despre ingeniozitate, frumusețe și armonie cu natura. Un oraș tăcut care a reușit, prin pietrele sale, să vorbească lumii peste milenii.