vineri, 27 iunie 2025

$$$

 În orașul Cuzco din Peru multe clădiri coloniale spaniole sunt construite pe fundațiile inca originale - zidurile de piatră ale incașilor sunt atât de precise încât nu încape o lamă de cuțit între pietre, iar după 500 de ani rezistă perfect la cutremure.


La o altitudine de peste 3.400 de metri, în inima Anzilor peruani, se află orașul Cuzco – capitala de odinioară a mărețului Imperiu Inca și una dintre cele mai fascinante destinații istorice ale lumii. Înscris în patrimoniul mondial UNESCO, Cuzco nu este doar o așezare urbană cu un trecut glorios, ci o capsulă vie a timpului, unde trecutul incaș și influența colonială spaniolă se împletesc literalmente, piatră peste piatră.


Ce face acest oraș cu adevărat unic este faptul că multe dintre clădirile coloniale construite după cucerirea spaniolă în secolul al XVI-lea au fost ridicate direct pe fundațiile originale ale templelor și palatelor incașe. Conchistadorii, impresionați de măiestria inginerească a poporului pe care l-au învins, nu au dărâmat complet construcțiile precolumbiene. Dimpotrivă, au păstrat și folosit ceea ce incașii lăsaseră în urmă – ziduri din piatră masivă, perfect lucrate, mai solide decât orice tehnică europeană cunoscută la acea vreme.


Zidurile incașe sunt celebre în întreaga lume pentru precizia lor incredibilă. Fiecare piatră este tăiată manual și șlefuită cu atâta acuratețe încât între blocurile de granit și andezit nu încape nici măcar o lamă de cuțit. Nu s-a folosit mortar între ele, iar totuși, structura a rezistat peste cinci secole de cutremure, ploi torențiale, invazii și transformări. Această tehnică, cunoscută sub numele de ashlar, permite zidurilor să “danseze” în timpul unui seism, fără să se prăbușească – o formă de inginerie antisismică sofisticată, cu mult înainte ca termenul să fi fost inventat.


Un exemplu celebru este Qorikancha, fostul Templu al Soarelui – cel mai sacru loc din Imperiul Inca. Aici, blocurile masive de piatră fin lustruite formează pereți drepți și colțuri perfecte. După cucerirea Cuzcului, spaniolii au construit pe acești pereți mănăstirea Santo Domingo, care a fost avariată de mai multe ori de cutremure, în timp ce structura incașă de dedesubt a rămas intactă.


De-a lungul străzilor pietruite ale Cuzcului, ochiul atent poate vedea cum etajele inferioare ale clădirilor sunt din piatră cenușie masivă, perfect îmbinată – incașe, iar cele superioare, din cărămidă roșie și stuc – coloniale. Este o împletire arhitecturală care spune, în tăcere, povestea unei civilizații cucerite cu armele, dar niciodată cu totul învinsă.


Strada Hatun Rumiyoc, una dintre cele mai vizitate din oraș, adăpostește celebrul “bloc cu douăsprezece unghiuri”, o piatră uriașă, tăiată cu o precizie uluitoare, care se potrivește perfect cu cele din jurul său – fără niciun liant. Acest nivel de precizie, obținut cu unelte simple, fără fier, fără roți și fără scris, i-a uluit pe arheologi și continuă să fascineze milioane de turiști.


Dar Cuzco nu este doar un muzeu în aer liber. Este un oraș vibrant, cu piețe aglomerate, festivaluri colorate, artă stradală și oameni care păstrează viu spiritul andin. Pe măsură ce soarele apune peste dealurile înconjurătoare, zidurile din piatră strălucesc în nuanțe de aur antic, amintindu-ne că adevărata durabilitate nu vine din putere, ci din armonia cu pământul și respectul pentru elemente.


Astăzi, Cuzco rămâne un testament viu al geniului incaș, al rezilienței în fața distrugerii și al felului în care pietrele pot povesti, peste veacuri, despre un popor care a ridicat imperii fără mortar, dar cu o viziune care a traversat timpul și cutremurele. În fiecare colț al orașului, trecutul și prezentul se ating – la propriu – iar fiecare pas este un pas prin istorie.

$$$

 Oamenii tăcuți au creierele care lucrează în mod diferit - ei procesează informațiile mai profund înainte de a vorbi, cortexul prefrontal le este mai activ, iar când vorbesc, cuvintele lor au impact mai mare pentru că sunt cântărite cu grijă.


Oamenii tăcuți nu sunt lipsiți de cuvinte — ci doar aleg să le folosească atunci când contează cu adevărat. Creierul lor funcționează diferit față de cel al persoanelor mai extrovertite sau spontane. Studiile neurologice arată că acești indivizi tind să aibă o activitate mai intensă în cortexul prefrontal – zona responsabilă cu analiza, planificarea și autoreflecția. În loc să reacționeze impulsiv, ei filtrează cu atenție fiecare idee, fiecare emoție, lăsând tăcerea să le fie aliată în înțelegerea profundă a lumii din jur.


Pentru acești oameni, comunicarea nu este un reflex, ci un proces. Înainte de a răspunde, ei reflectează. Înainte de a oferi o opinie, cântăresc consecințele. Aparența rezervată nu trădează nesiguranță, ci o inteligență introspectivă care valorizează claritatea și sensul. De aceea, când în sfârșit vorbesc, cuvintele lor au greutate. Nu pentru că sunt rostite cu voce tare, ci pentru că sunt alese cu grijă, izvorâte din tăceri pline de sens.


Această profunzime a gândirii le permite să perceapă detalii pe care alții le trec cu vederea. Ei observă, analizează, simt dincolo de suprafață. În conversații, pot părea retrași, dar adesea sunt cei care înțeleg cel mai bine nuanțele, ezitările și subtextul. În grupuri, nu sunt primii care iau cuvântul, dar adesea sunt cei care rostesc cu cea mai mare înțelepciune ceea ce ceilalți doar bănuiau.


Într-o lume în care suntem încurajați să vorbim mult și repede, oamenii tăcuți ne reamintesc valoarea răbdării și a gândirii profunde. Ne arată că tăcerea nu înseamnă absență, ci prezență în forma ei cea mai conștientă. Iar atunci când aleg să se exprime, vocea lor nu este doar auzită — este ascultată.


Adevărata forță a acestor oameni nu stă în volumul vocii, ci în semnificația pe care o dau fiecărui cuvânt. Cuvinte care nu sunt doar sunete, ci concluzii ale unor procese mentale bogate, elaborate, așezate în timp. Tăcerea lor nu este un gol — ci un spațiu fertil unde ideile prind rădăcini, cresc și înfloresc.


Poate de aceea, în prezența lor, simțim uneori că trebuie să vorbim mai puțin și să ascultăm mai mult. Pentru că fiecare frază rostită de un om tăcut poartă cu sine o lecție de profunzime, un dar de reflecție și o invitație la a vedea lumea cu alți ochi — mai calmi, mai limpezi, mai lucizi.

$$$

În inima Romei, acolo unde istoria antică se împletește cu spiritualitatea milenară, se află un stat minuscul ca întindere, dar uriaș ca influență religioasă, culturală și simbolică: Statul Cetății Vaticanului, cunoscut simplu drept Vaticanul. Cu o suprafață de doar aproximativ 44 de hectare – mai mic decât un cartier urban – și o populație de circa 800 de persoane, Vaticanul este, oficial, cel mai mic stat independent din lume, atât din punct de vedere geografic, cât și demografic.

Această enclavă suverană se află complet în interiorul orașului Roma, Italia, și este sediul central al Bisericii Catolice, al reședinței papale și al celor mai înalte instituții religioase și administrative ale acestei confesiuni. Deși este înconjurat complet de Italia, Vaticanul funcționează ca un stat de sine stătător, cu propria guvernare, armată, sistem poștal, monedă (emisiuni simbolice de euro), pașapoarte, număr de înmatriculare și cod internațional de internet (.va).

Conducătorul suprem al Vaticanului este Papa, Suveranul Pontif al Bisericii Catolice, care deține atât rolul de șef spiritual al catolicilor din întreaga lume, cât și de conducător politic al statului. Papa este ales pe viață de către Colegiul Cardinalilor, într-un proces cunoscut sub numele de Conclav, desfășurat în mare taină în Capela Sixtină. În prezent, Vaticanul este condus de noul Suveran Pontif, succesorul Papei Francisc, care a fost un simbol al modestiei, al reformei și al dialogului interreligios. După moartea sa, Biserica Catolică a trecut printr-un nou moment de reflecție și continuitate, alegând un nou papă care să ducă mai departe misiunea spirituală a Vaticanului.

Deși mărunt ca teritoriu, Vaticanul adăpostește unele dintre cele mai valoroase comori ale civilizației umane. Aici se află Bazilica Sfântul Petru, cea mai mare biserică creștină din lume, construită pe presupusul loc al martiriului și înmormântării apostolului Petru. Catedrala impresionează prin cupola sa monumentală, proiectată de Michelangelo, prin baldachinul de bronz creat de Bernini și prin mulțimea de opere de artă care îi împodobesc interiorul.

Tot în Vatican se află Capela Sixtină, celebră în întreaga lume pentru frescele lui Michelangelo, mai ales Judecata de Apoi și Crearea lui Adam – capodopere care atrag anual milioane de vizitatori. Capela este nu doar un monument artistic, ci și un spațiu sacru, unde se desfășoară cele mai importante ritualuri ale Bisericii Catolice, inclusiv alegerea noului papă.

O altă comoară inestimabilă este ansamblul Muzeelor Vaticane, care cuprind zeci de galerii, săli și colecții impresionante de artă, arheologie, manuscrise și obiecte religioase, adunate de-a lungul secolelor. Aceste muzee găzduiesc opere ale unor maeștri precum Rafael, Caravaggio, Leonardo da Vinci și Giotto, dar și artefacte egiptene, etrusce și romane de o valoare inestimabilă.

În ciuda dimensiunilor sale reduse, Vaticanul are o influență globală profundă, atât religioasă, cât și diplomatică. Este recunoscut ca stat suveran de majoritatea țărilor lumii și întreține relații diplomatice cu peste 180 de națiuni. De asemenea, Vaticanul se implică activ în promovarea păcii, a justiției sociale și a dialogului interreligios.

Pe lângă rolul său spiritual, Vaticanul este și un centru de arhivare și cercetare, găzduind Arhivele Secrete Vaticanice (acum redenumite “Arhivele Apostolice”), care conțin documente istorice rare, unele vechi de peste o mie de ani. Biblioteca Vaticanului, una dintre cele mai vechi din lume, adăpostește peste un milion de cărți, manuscrise și incunabule.

În concluzie, Vaticanul nu este doar cel mai mic stat de pe glob, ci un gigant al spiritualității, culturii și istoriei. Este locul unde trecutul și prezentul se împletesc în fiecare piatră, frescă sau slujbă religioasă, iar ecoul unei tradiții milenare continuă să vibreze în inimile a peste un miliard de credincioși din întreaga lume. Un loc unde fiecare metru pătrat spune o poveste, iar fiecare zi aduce o nouă reflexie despre credință, artă și umanitate.

$$$

 Tunelul Gotthard din Elveția este cel mai lung tunel feroviar din lume, având 57 km. Trenurile traversează acest tunel în aproximativ 17 minute prin inima Alpilor elvețieni. Construcția a durat 20 de ani, iar echipele de muncitori au săpat din 5 puncte diferite, reușind să se întâlnească cu o precizie milimetrică.


În inima Elveției, ascuns sub piscurile dramatice ale Alpilor, se întinde unul dintre cele mai ambițioase și spectaculoase proiecte de infrastructură realizate vreodată: Tunelul de bază Gotthard. Cu o lungime de 57,1 kilometri, acest tunel feroviar este în prezent cel mai lung din lume, devansând tuneluri faimoase din Japonia și Marea Britanie. El străbate masivul Gotthard la o adâncime de până la 2.300 de metri sub munte, unind partea nordică și sudică a Elveției printr-o cale subterană dreaptă și eficientă. Este un simbol al preciziei elvețiene și al voinței de a depăși limitele naturale prin inovație și perseverență.


Construcția acestui gigant al ingineriei a început în 1996 și s-a întins pe o perioadă de 20 de ani, fiind finalizată oficial în 2016. Lucrările au fost desfășurate cu o complexitate logistică impresionantă: s-a săpat simultan din cinci puncte diferite, aflate în zone opuse ale muntelui. Pentru ca galeriile să se întâlnească perfect, inginerii au utilizat sisteme de orientare și cartografiere de o precizie incredibilă, reușind să sincronizeze traiectoriile cu o abatere de doar câțiva milimetri. Această reușită este cu atât mai impresionantă cu cât terenul străbătut era extrem de variat: granit dur, roci fragile, ape subterane și presiuni uriașe.


Tunelul este format, de fapt, din două galerii paralele, fiecare cu o singură linie de cale ferată, legate între ele prin pasaje de siguranță la fiecare 325 de metri. Această structură permite o circulație sigură și fluentă, fără riscuri de coliziune sau blocaj. Călătoria cu trenul prin tunel durează doar 17 minute, o performanță remarcabilă având în vedere că traversarea munților pe drumurile tradiționale durează mult mai mult și implică serpentine, pasuri montane și condiții meteorologice dificile.


Pe lângă viteza de deplasare, tunelul Gotthard are și un impact pozitiv asupra mediului. Prin devierea unei mari părți din transportul de marfă de pe șosea pe cale ferată, el reduce considerabil poluarea aerului și zgomotul în regiunile montane sensibile. Zeci de trenuri de marfă circulă zilnic prin tunel, ușurând traficul rutier și protejând ecosistemele alpine. De asemenea, trenurile de pasageri de mare viteză conectează mai rapid orașe importante din nordul și sudul Europei, făcând din Elveția un nod esențial în rețeaua continentală de transport.


Proiectul a presupus un efort financiar uriaș, cu un buget de peste 12 miliarde de franci elvețieni. Dar pentru Elveția, investiția nu a fost doar în beton și oțel, ci într-un viitor sustenabil. Tunelul Gotthard face parte dintr-o strategie națională de a muta transportul greu de pe șosele pe calea ferată, reducând astfel impactul asupra mediului și îmbunătățind calitatea vieții pentru generațiile următoare. Este o viziune pe termen lung care dovedește că dezvoltarea economică poate merge mână în mână cu protejarea naturii.


De-a lungul celor două decenii de construcție, mii de muncitori, ingineri, geologi și specialiști din zeci de domenii au lucrat neîntrerupt, zi și noapte, în condiții dificile. Temperaturi ridicate în subteran, presiune, umiditate și izolare – toate au fost parte din realitatea celor care au dat formă acestui vis. În semn de recunoștință, Elveția a ridicat monumente în cinstea celor care au participat la construcție, amintind că în spatele fiecărei mari reușite stă munca discretă și dedicată a unor oameni curajoși.


Astăzi, tunelul Gotthard este mai mult decât o rută feroviară – este o punte între lumi, între nord și sud, între tehnologie și natură, între prezent și viitor. Este dovada că, atunci când o națiune își propune să unească eficiența cu responsabilitatea, rezultatul nu este doar util, ci și profund inspirator. Sub muntele tăcut, trenurile glisează fără zgomot prin întuneric, purtând cu ele nu doar pasageri și mărfuri, ci și visul unei Europe mai conectate, mai curate și mai unite.

$$$

 Păsările colibri sunt printre cele mai fascinante și neobișnuite ființe din lumea înaripatelor. Deși sunt extrem de mici – unele specii având o lungime de doar 5 centimetri și cântărind cât o monedă –, ele posedă capacități aerodinamice incredibile care le deosebesc net de orice altă pasăre cunoscută. Ceea ce le face cu adevărat unice este faptul că sunt singurele păsări din lume capabile să zboare înapoi, dar și să planeze pe loc, rămânând suspendate în aer asemenea unui elicopter în miniatură.


Această performanță uimitoare este posibilă datorită mișcării de “8” pe care o descriu aripile lor în timpul zborului. Nu bat doar în sus și în jos, ci se rotesc într-un arc complet, creând o forță de susținere constantă atât în bătaia descendentă, cât și în cea ascendentă. În timpul unei singure secunde, aripile colibriului pot bate de 50 până la 80 de ori, în funcție de specie și de intensitatea efortului. Uneori, în timpul unui zbor agresiv sau al unei parade nupțiale, aceste bătăi pot atinge chiar și 100 de mișcări pe secundă.


Această mișcare rapidă are un cost metabolic uriaș. Colibrii au unul dintre cele mai rapide ritmuri metabolice din regnul animal, fiind nevoiți să consume cantități imense de energie într-un timp scurt. Se hrănesc aproape continuu cu nectar din flori, pe care îl extrag cu o limbă lungă și bifurcată, acoperită cu filamente care adună zaharurile din adâncul florilor. Pe lângă nectar, consumă și insecte mici pentru aportul de proteine necesar.


Pentru a-și menține funcțiile vitale, colibrii pot vizita peste o mie de flori într-o singură zi, într-un maraton de zboruri scurte, rapide și precise. Viteza lor poate atinge și peste 50 km/h, iar în timpul coborârilor bruște, în timpul unui zbor de curtare, accelerația este comparabilă cu cea a unui avion de vânătoare.


Creierul și vederea colibriilor sunt la fel de impresionante: aceste păsări au o memorie vizuală remarcabilă, reținând exact ce flori au vizitat deja și care oferă nectar. În plus, văd culori din spectrul ultraviolet, invizibile pentru ochiul uman, ceea ce le ajută să localizeze florile cele mai bogate în hrană.


În cultura populară, păsările colibri sunt simboluri ale grației, perseverenței și bucuriei. În mitologia aztecă, colibriul era considerat mesagerul zeilor, un spirit al energiei vitale care nu obosește niciodată. Micile păsări zburătoare ne reamintesc că, deși firave în aparență, natura poate concentra o forță uimitoare în cele mai mici forme de viață.

$$$

 Podul Akashi Kaikyo din Japonia este cel mai lung pod suspendat din lume: Cu o deschidere centrală de 1.991 de metri, Podul Akashi Kaikyo conectează orașul Kobe de insula Awaji. Este o minune inginerească, proiectat să reziste la cutremure, taifunuri și curenți marini puternici. Inițial, trebuia să fie mai scurt, dar un cutremur în timpul construcției i-a mărit lungimea.


Podul Akashi Kaikyo, cunoscut și sub numele de „Pearl Bridge”, este una dintre cele mai impresionante realizări inginerești ale lumii moderne. Situat în Japonia, acest pod suspendat deține titlul de cel mai lung pod suspendat din lume, datorită deschiderii sale centrale impresionante de 1.991 de metri – o distanță colosală între cei doi piloni principali. Construcția sa nu este doar o demonstrație de forță și precizie inginerească, ci și un simbol al curajului Japoniei de a înfrunta natura neîmblânzită cu soluții spectaculoase și durabile.


Situat deasupra strâmtorii Akashi, podul leagă orașul Kobe, aflat pe insula Honshu, de insula Awaji, deschizând o rută importantă de transport care continuă apoi către insula Shikoku. Strâmtoarea Akashi este cunoscută pentru curenții săi puternici, vânturile violente și pentru instabilitatea tectonică a zonei – ceea ce a făcut ca proiectarea și construirea acestui pod să fie o provocare fără precedent. Lucrările au început în anul 1988 și s-au încheiat zece ani mai târziu, în 1998, iar rezultatul este un pod care îmbină armonios tehnologia de vârf, siguranța și estetica.


Proiectat să reziste la cutremure devastatoare, taifunuri și curenți marini extrem de puternici, podul Akashi Kaikyo este o minune inginerească de aproape 4 kilometri lungime totală. Pilonii săi principali au o înălțime de peste 280 de metri, iar întreaga structură este susținută de cabluri uriașe fabricate din peste 300.000 de fire de oțel, care s-ar întinde pe o distanță de peste 150.000 de kilometri dacă ar fi desfășurate.


Un episod remarcabil din istoria construcției acestui pod îl reprezintă marele cutremur Hanshin (Kobe) din 1995, cu magnitudinea de 7,2. Cutremurul a avut epicentrul chiar în apropierea podului aflat în construcție și a provocat deplasarea celor doi piloni principali cu aproximativ un metru. În mod incredibil, structura deja construită nu a suferit daune majore – o dovadă a calității proiectului. În loc să refacă lucrările, inginerii au adaptat planurile, iar deschiderea centrală a fost modificată de la 1.990 la 1.991 de metri, făcând din acest pod nu doar un exemplu de precizie, ci și de flexibilitate inginerească.


Astăzi, Podul Akashi Kaikyo este o arteră vitală pentru transportul rutier între regiunile Honshu și Shikoku, fiind traversat zilnic de mii de autovehicule. Totodată, a devenit și o atracție turistică de prim rang, datorită panoramelor sale spectaculoase, iluminării arhitecturale din timpul nopții și a reputației de „pod imposibil” făcut realitate. Structura este monitorizată permanent prin sisteme inteligente care detectează mișcări seismice, variații de temperatură și sarcini dinamice, asigurând astfel un nivel de siguranță excepțional.


În concluzie, Podul Akashi Kaikyo nu este doar cel mai lung pod suspendat din lume, ci și o mărturie vie a ingeniozității și determinării umane în fața celor mai mari provocări ale naturii. Construit pe o linie de falie activă, într-o zonă expusă fenomenelor extreme, acest pod este un simbol al echilibrului între ambiția umană și respectul pentru forțele pământului, dovedind că limitele pot fi depășite atunci când știința, voința și precizia lucrează împreună.

$$$

 Regiunea de Gheață din Antarctica este o zonă unde vânturile extrem de puternice și temperaturile sub zero grade Celsius transformă formațiunile stâncoase și zăpada în sculpturi de gheață, creând un peisaj de basm, dar extrem de aspru.


Regiunea de Gheață din Antarctica este una dintre cele mai fascinante, dar și mai neiertătoare zone de pe planeta noastră. Aflat în inima celui mai sudic continent, acest teritoriu înghețat se remarcă printr-un contrast uimitor: este în același timp un tărâm al frumuseții nepământene și al unei asprimi de neconceput. Aici, natura acționează cu o forță brută, nemiloasă, iar elementele se întrec în a modela, eroda și sculp­ta tot ce ating.


Vânturile catabaticce, care coboară cu viteză amețitoare de pe platourile înalte ale Antarcticii, pot atinge frecvent viteze de peste 200 km/h. Aceste curente reci și dense de aer înghețat brăzdează necontenit suprafața acoperită de gheață, lovind cu putere stâncile și zăpada. Eroziunea provocată de aceste vânturi, în combinație cu temperaturile extrem de scăzute – care pot coborî chiar și sub -60°C – transformă totul într-un spectacol natural de o frumusețe glacială. Fiecare colț de rocă, fiecare strat de zăpadă bătut de vânt, prinde forme neașteptate: creste ascuțite, turnuri înghețate, reliefuri bizare care par desprinse dintr-o altă lume.


Acest proces de „sculptare” naturală este unul continuu și imprevizibil. Din cauza temperaturilor oscilante, uneori cu diferențe bruste de zeci de grade între zi și noapte, apa provenită din topirea superficială a gheții îngheață din nou rapid, creând straturi suprapuse și forme ciudate, asemănătoare unor stalagmite de cristal. Gheața devine o materie vie în acest peisaj, modelată neîncetat de vânt, îngheț și zăpadă, reflectând lumina solară cu sclipiri albastre, argintii și uneori rozalii, în funcție de poziția soarelui și puritatea aerului.


Regiunea este atât de izolată și de puțin influențată de prezența umană, încât tot ceea ce se întâmplă aici pare suspendat în timp. Sunetele sunt aproape inexistente – doar vuietul vântului rupe tăcerea albă. Absența vegetației și a oricărei forme de viață vizibile la suprafață adaugă un sentiment de altă lume, aproape extraterestru. Doar câteva specii de bacterii, alge și licheni reușesc să supraviețuiască ascunse sub gheață sau în crăpături microscopice ale rocilor.


Cu toate acestea, din punct de vedere vizual, regiunea este o comoară pentru ochiul uman și pentru lentila aparatului de fotografiat. Fiecare structură de gheață, fiecare joc de lumină și umbră, fiecare nor de praf înghețat dus de vânt compun un tablou în perpetuă transformare. În zori sau la apus, când soarele polar colorează cerul în nuanțe aprinse, întreaga regiune capătă o strălucire ireală, ca și cum Pământul ar purta pentru câteva momente o coroană de gheață scânteietoare.


Este important de menționat că, deși spectaculoasă, această regiune este una dintre cele mai inospitaliere din lume. Fără echipamente specializate și protecție adecvată, omul nu poate supraviețui în astfel de condiții. Totuși, pentru cercetători, exploratori și fotografi aventuroși, Regiunea de Gheață din Antarctica rămâne un simbol al rezistenței naturii și al frumuseții în stare pură – un peisaj de basm înghețat, în care fiecare suflare a vântului creează artă, iar fiecare fulg devine parte dintr-o simfonie albă a lumii tăcute.


Într-o eră în care planeta este din ce în ce mai afectată de intervenția umană, aceste locuri rămân martori ai unei lumi aproape neatinsă, unde natura domnește cu o forță magnifică și suverană, amintindu-ne că adevărata frumusețe nu se supune niciodată omului – ci se revelează doar acelora care știu să o respecte și să o contemple.

$$$

 Lacul Roșu, situat în inima Munților Hășmaș, în apropierea Cheilor Bicazului, este un loc cu totul special în peisajul geografic al României. Este unicul lac de baraj natural din țară, format nu prin intervenția omului, ci printr-o forță spectaculoasă și totodată înspăimântătoare a naturii. În vara anului 1838, o ploaie torențială neobișnuit de intensă a provocat o masivă alunecare de teren pe versantul muntelui Ghilcoș. Bucăți uriașe de rocă, pământ și trunchiuri de copaci s-au desprins și au blocat complet valea râului Bicaz.


Apa, neavând unde să se scurgă, a început să se adune în spatele acestei baricade naturale, formând treptat un lac. Într-un fel ironic, o tragedie naturală a dat naștere unui miracol geologic – un peisaj de o frumusețe rară, unde pădurea înecată a rămas parțial în picioare, iar trunchiurile copacilor ieșite din apă creează și astăzi o imagine supranaturală, aproape fantomatică.


De-a lungul vremii, lacul a primit numele de „Lacul Roșu” – o denumire poetică și misterioasă, inspirată, se pare, de culoarea roșiatică a solului din zonă, bogat în oxizi de fier, dar și de poveștile locale care leagă locul de legende cu final tragic. O altă variantă sugerează că numele vine de la râul Roșu, care se varsă în lac.


Apa lacului are o nuanță aparte, uneori de un verde smarald profund, alteori de un albastru întunecat, în funcție de anotimp, vreme și poziția soarelui. Însă elementul cel mai distinctiv rămâne pădurea de molizi „înghețată” în timp – cu trunchiuri goale, gri, care ies ca niște degete uscate din apă, oferind vizitatorilor o priveliște spectaculoasă, stranie și memorabilă.


Fenomenul care a dus la formarea lacului este extrem de rar în Europa, ceea ce face din Lacul Roșu un obiectiv de importanță nu doar turistică, ci și științifică. Specialiștii în geomorfologie îl studiază pentru modul în care s-a format, s-a stabilizat și a influențat ecosistemul local. Flora și fauna din jurul lacului s-au adaptat în timp la noile condiții, iar zona este acum parte a unei arii protejate, cu o biodiversitate bogată.


Lacul Roșu atrage an de an mii de turiști români și străini, impresionați nu doar de frumusețea lacului în sine, ci și de peisajul grandios al munților înconjurători. Este locul unde natura își arată forța, dar și delicatețea – un colț de lume unde liniștea este tulburată doar de păsările ce planează deasupra apei și de clipocitul bărcilor închiriate de vizitatori.


O plimbare pe marginea lacului sau o excursie cu barca printre trunchiurile scufundate este o experiență aproape mistică, care îți dă senzația că pășești printr-un tărâm uitat de timp. Iar iarna, când lacul îngheață parțial și copacii împietriți par sculptați în gheață, totul capătă o frumusețe severă și tăcută.


Lacul Roșu nu este doar o atracție naturală, ci și un simbol – al puterii regeneratoare a naturii, al transformării dezastrului în frumusețe, al echilibrului fragil dintre om și pământ.

$$$

 Panteonul din Roma are cel mai mare dom de beton nesprijinit din lume, construit acum aproape 2.000 de ani. O deschidere circulară în tavan, numită oculus, este singura sursă de lumină și permite chiar și ploii să intre. Există un sistem de drenaj subtil în podea pentru a colecta apa.


În inima Romei, acolo unde străzile înguste se deschid brusc către piețe vechi de milenii, se ridică o clădire care continuă să uimească generații întregi: Panteonul. Deși au trecut aproape două milenii de la construcția sa, rămâne unul dintre cele mai impresionante monumente arhitecturale ale lumii. Ridicat în forma actuală în jurul anului 126 după Hr., în timpul domniei împăratului Hadrian, Panteonul este cel mai bine păstrat edificiu roman și unul dintre cele mai mari mistere inginerești ale Antichității.


Elementul său cel mai spectaculos este, fără îndoială, domul uriaș din beton, cu un diametru perfect de 43,3 metri – egal cu înălțimea clădirii de la podea până la vârful cupolei. Este considerat și astăzi cel mai mare dom de beton nesprijinit din lume, o realizare cu atât mai uimitoare cu cât a fost realizată fără mijloacele moderne de armare sau de calcul structural. Meșterii romani au folosit o combinație inovatoare de materiale – de la piatră vulcanică ușoară (pumice) în partea superioară până la agregate mai grele la bază – pentru a reduce greutatea structurii și a o face stabilă în timp.


În centrul perfect al cupolei se află o deschidere circulară cu diametrul de aproximativ 9 metri, cunoscută sub numele de oculus. Acesta nu este doar un element arhitectural spectaculos, ci și singura sursă de lumină naturală care pătrunde în interiorul masivului edificiu. Pe timpul zilei, razele soarelui se strecoară prin această deschidere, formând un fascicul de lumină care se plimbă lent de-a lungul pereților, creând o atmosferă mistică și solemnă. În zilele ploioase, oculusul permite apei să cadă direct în interior – un detaliu pe cât de inedit, pe atât de elegant integrat în arhitectură.


Pentru a gestiona eficient această pătrundere a apei, podeaua Panteonului este ușor înclinată spre centru și prevăzută cu un sistem subtil de drenaj, format din mici orificii aproape invizibile. Acestea conduc apa spre canale subterane, menținând interiorul uscat și funcțional, indiferent de vreme. Este o demonstrație rafinată a modului în care inginerii romani reușeau să îmbine frumusețea cu funcționalitatea, fără a compromite echilibrul estetic.


Din punct de vedere simbolic, domul și oculusul reflectă viziunea romanilor asupra cosmosului. Cupola reprezintă cerul, iar deschiderea din mijloc este ca o poartă către divinitate, către lumina supremă. Panteonul a fost inițial conceput ca un templu dedicat tuturor zeilor, iar forma sa circulară, perfectă, sugerează ideea de armonie universală, de echilibru între om, pământ și cer.


Astăzi, Panteonul este folosit ca lăcaș creștin – Bazilica Sfânta Maria a Martirilor – și este, în același timp, loc de odihnă pentru figuri istorice importante, precum pictorul Raffaello sau regii Italiei. Cu toate acestea, indiferent de funcția sa religioasă sau istorică, clădirea continuă să inspire arhitecți, ingineri, artiști și turiști din toate colțurile lumii.


Este greu să pășești în interiorul Panteonului fără să simți o formă de respect profund față de oamenii care, cu mijloace limitate, au reușit să creeze ceva atât de durabil, proporționat și grandios. Nu este doar o clădire, ci o lecție vie despre ingeniozitate, echilibru și viziune.

$$$

 Pupăza este una dintre cele mai ingenioase păsări din România – își face cuibul în scorburi și își apără puii cu un miros respingător, ca un scut natural împotriva prădătorilor. Cu penaj pestriț și creastă portocalie, este ușor de recunoscut și rar de uitat.


Printre cele mai spectaculoase și fascinante păsări ale României se numără pupăza, o creatură ingenioasă, cu un aspect de neuitat și un comportament care stârnește uimire și curiozitate deopotrivă. Este una dintre acele păsări care, odată ce ai văzut-o, nu o mai poți confunda – cu penajul său pestriț, în nuanțe de brun, bej și alb, și mai ales cu creasta portocalie cu vârfuri negre, pe care o ridică precum un evantai, pupăza pare desprinsă dintr-o poveste exotică.


În ciuda aspectului său colorat, pupăza nu este o pasăre de spectacol, ci una cu o viață discretă, adaptată cu inteligență la realitățile naturii. Trăiește în zone deschise, calde și uscate – pajiști, livezi, margini de păduri și sate liniștite, unde găsește suficiente surse de hrană: insecte, larve, viermi și gândaci. Se deplasează mai ales la sol, ciugulind cu precizie prada din pământ, iar zborul ei, lent și ușor ondulat, adaugă un plus de grație și mister.


Unul dintre cele mai uimitoare aspecte legate de pupăză este modul în care își crește și își protejează puii. Cuibul său nu este nici în copaci, nici în tufișuri, ci în scorburi vechi, crăpături din ziduri, pământ sau alte locuri retrase, pe care le folosește de la an la an. În interiorul acestui cuib ascuns se întâmplă însă ceva cu totul ieșit din comun: pentru a-și feri puii de prădători, femela dezvoltă o strategie de apărare chimică unică în lumea păsărilor.


În timpul clocitului și al creșterii puilor, glandele uropigiene ale femelei secretă un lichid cu miros foarte puternic și neplăcut, asemănător cu mirosul de mucegai sau carne alterată. Acest lichid acoperă penajul păsării, iar mai târziu este produs și de pui, care devin astfel neatractivi pentru eventualii prădători. Într-un mod uimitor, natura a înzestrat această pasăre cu o formă subtilă și eficientă de apărare – un adevărat „parfum de supraviețuire”.


Această adaptare, deși neobișnuită, este extrem de eficientă. Prădătorii care se apropie de cuib sunt întâmpinați de mirosul înțepător, ceea ce îi determină să se retragă. Astfel, în ciuda mărimii reduse și a lipsei unor arme de apărare fizice, pupăza reușește să-și crească puii în siguranță, demonstrând o strategie evolutivă deosebită și o legătură maternă remarcabilă.


Pupăza nu este doar o maestră a supraviețuirii, ci și o încântare pentru observatorii pasionați de natură. Apariția ei în zbor, cu aripile larg desfăcute, cu nuanțe alternate de alb și negru, este un spectacol în sine. Când se așază și își ridică creasta ca un evantai, pupăza devine una dintre cele mai fotogenice și carismatice păsări ale faunei românești. De asemenea, sunetul ei specific – o serie de „pu-pu-pu” repetate – i-a adus și numele, fiind ușor de recunoscut în peisajul sonor al verii rurale.


În cultura populară românească, pupăza a fost adesea menționată în povești și expresii, uneori ca simbol al agitației sau al veșnicei întoarceri, dar și ca personaj simpatic și isteț. Această percepție reflectă realitatea: o pasăre care știe să se descurce, să se apere și să-și păstreze locul în natură fără să deranjeze, dar și fără să se lase ușor intimidată.


Astăzi, pupăza este o specie protejată, iar apariția ei este tot mai rară în anumite zone. Aprecierea și conservarea habitatului ei sunt esențiale pentru a păstra această prezență unică în peisajul nostru natural. Acolo unde pupăza încă mai cântă dimineața și își face cuibul în scorburile tăcute ale pomilor bătrâni, știm că natura încă mai are spațiu să respire.

$$$

 27 iunie


ZIUA INTERNATIONALA A PESCUITULUI


MARSUL PESCARULUI AMATOR 


                                Trio GRIGORIU


De dimineaţă lânga lac pescarul amator

Îşi cântă numai pentru el un cântecel uşor.

Pe lacul mare şi adânc va pescui cu spor

Şi peşte mult va ridica, pescarul amator.

Şi cântecul când il aud tri-li-lu-li-lu-li

De el toţi peştişorii fug tri-li-lu-li-lu-li.


De vrei să prinzi cu undiţa, ştii, peşte cât mai mult,

Am o metodă straşnică,

Hai spune că te-ascult.

Eu de cârligul undiţii atârn mulţi viermişori.

Şi ce faci de nu ispiteşti pe peşti cu viermişori?

Atârn atuncea un gândac ca să le fiu pe plac.

Dar peştelui poate că nu-i prieşte la stomac.


Îi dau atuncea bani şi-i spun: Na, ţine 4 lei!

Şi du-te-n piaţă şi-ţi alege hrana care-o vrei!

Ha-haha, ha-haha, ha-haha, ha-haha …

Sistemul meu e şi mai bun ca să prinzi peşte mult.


Hai zi, te rog, mai repede, sunt gata să te-ascult.

Nu-ţi trebuie nici undiţă, nici sfoară, nici gândac,

Cu-n simplu ceas şi-un făcăleţ la peşti le vin de hac!

Ce faci cu ceasul, poţi să-mi spui, cred c-ai înebunit?

Asa sistem de pescuit eu n-am mai auzit!

Iei ceasul şi-l aşezi pe ţărm, când peştii vor veni

Să vadă cât e ora-n cap cu băţu-i voi pocni!

Ha-haha, ha-haha, ha-haha, ha-haha …


Dar într-o zi ghinion avu pescarul amator

C-a pescuit fără permis şi-l prinse-un păzitor.

Ce faci aicea, pescuieşti?

Eu nu, cine ţi-a zis?

Păi n-ai în mână un cârlig, de el un vierme prins?


Da, ai dreptate, i-am răspuns, am un carlig şi-un băţ,

De el am prins un vierme şi să-noate îl învăţ.

Ha-haha, ha-haha, ha-haha, ha-haha …


La încheiere, dacă vreţi mult peşte să mâncaţi,

Cu toată-ncrederea, vă rog, la noi să v-adresaţi.

Peşte mare, uite-aşa, un somn sau un crapcean

Vi-l pescuim cu undiţa în maximum un an.


Un peşte mare uite-aşa la masă vi-l servim,

Cu undiţa vi-l pescuim direct din magazin.

Ha-haha, ha-haha, ha-haha, ha-haha …

$$$

 Ce toamnă mi-e, în plin delir de vară


  Adrian Păunescu


Încet-încet, puterile mă lasă

Și focul verii mă transformă-n scrum,

E timpul să mă sting și eu acum

Și să mă-ntorc sub iarba de acasă.


Mi-ngălbenește ceasul de la mână,

Deodată cu declinul frunzei verzi,

Lumina mea, e timpul să mă pierzi,

Și gustul vieții mele să-ți rămână.


Acum părea c-am să le am pe toate

De-atâta vară câtă mă chema

Și, vai, ce scurt răstimp, lumina mea,

Și ce grăbit e vântul care bate!


La desfrunzire rodul mă condamnă

Și cucul a cântat de bun rămas,

Ce artificii prin livezi s-au tras

Și-n plină vară ce miros de toamnă!


Mai ies pe dealuri oile să pască,

Dar nu mai este iarbă de ajuns,

E o-ntrebare fără de raspuns

Gutuia dinspre casa părintească.


Mă strigă parcă iarba de acasă,

Port în sprâncene rădăcina ei,

Lumina mea, că vrei sau că nu vrei,

Încet-încet, puterile mă lasă.


E vară plină, roadele sunt coapte

Și ziua-i lungă să ajung la cer

Și-n plin coșmar obștesc mă simt stinger

Și, vai, ce toamnă mi-e și, vai, ce noapte!


Prin flacăra ce zilnic mă omoară,

Abia schiez pe-o pârtie de scrum

Și, totuși, iarna am s-o gust oricum,

Ce toamnă mi-e, în plin delir de vară!

$$$

 Povestea omului care a inventat TVA


 Se spune că era o zi gri în Paris, anul 1954. Într-un birou rece de la Ministerul Finanțelor, un bărbat cu ochelari groși și față obosită s-a ridicat de la masă, a aruncat hârtiile pe podea și a spus: — Am găsit-o! O taxă pe care n-o pot evita… Nici bogații, nici săracii. O taxă care se aplică mereu, la orice. O taxă pe aerul ambalat. O numesc… TVA! Numele lui era Maurice Lauré. Un funcționar francez, uitat de istorie, dar devenit tatăl unei idei pe care n-o iubește nimeni. ⸻ Așa a început totul. La început, colegii l-au privit cu milă. „Încă un teoretician cu idei absurde”, spuneau. Dar statul… a înțeles. Rapid. — Stai puțin… o taxă care se aplică la fiecare pas? La producție, distribuție și vânzare? — Și cine o plătește? — Consumatorul. Adică omul simplu. — Genial! În doar câțiva ani, TVA-ul a fost copiat de toată Europa. Guvernele erau în extaz. Contabilii jubilau. Populația… habar n-avea ce i se întâmplă. ⸻ Cum funcționează? Tu faci pâine. Statul îți ia o parte. Tu vinzi pâinea. Statul mai ia o parte. Omul o cumpără. Statul ia și de la el. Și când tu, brutăria, aduni facturile: — TVA colectat: 500 € — TVA plătit: 400 € — Diferența? Statului. Dar statul nu a produs nimic. N-a frământat, n-a copt, n-a livrat. Doar a cerut. Și a luat. ⸻ Și nimeni nu s-a mai opus. Pentru că TVA-ul nu doare brusc. Nu e o lovitură. E o scurgere lentă. E picătura care face o apă plată… să coste 3 euro. E diferența dintre „ieftin” și „nu-mi permit”. E motivul pentru care un laptop de 1.000 €… îți aduce 200 € înapoi statului. ⸻ Și Maurice? A murit liniștit, fără statuie. Dar în fiecare bon fiscal, în fiecare factură, în fiecare 20% din banii noștri… trăiește TVA-ul. Invenția lui. ⸻ Concluzie? TVA-ul n-a fost creat pentru economie. A fost creat pentru control. Și de atunci… lumea plătește fără să întrebe.

$$$

 .DESPRE CANEPA SAU CUM A FOST INTERZISA CĂNEPA


           Anul 1914. Anii Primului Război Mondial când fermierii care cultivau „cânepă” în schimbul dolarilor americani...

Ține cont de asta și continuă să citești.

Cânepa industrială nu este doar o plantă agricolă.

Este antidotul împotriva petrolului și a dolarului.


CUM A FOST INTERZISĂ CĂNEPA?


1. Un acru de cânepă produce la fel de mult oxigen cât 25 de acri de pădure.


2. Un acru de cânepă poate produce la fel de multă hârtie cât 4 acri de copaci.


3. În timp ce cânepa poate fi transformată în hârtie de 8 ori, lemnul poate fi transformat în hârtie doar de 3 ori.


4. Cânepa crește în 4 luni, lemnul în 20-50 de ani.


5. Canabisul este o adevărată capcană de radiații.


6. Canabisul poate fi cultivat oriunde în lume și necesită foarte puțină apă. În plus, deoarece poate vâna insecte, nu are nevoie de pesticide.


7. Dacă textilele din cânepă se răspândesc, industria pesticidelor ar putea dispărea complet.


8. Primii blugi au fost confectionati din canepa; chiar și cuvântul „KANVAS” este numele dat produselor din cânepă.

Cânepa este, de asemenea, o plantă ideală pentru a face frânghii, șireturi, genți de mână, pantofi și pălării.


9. Reduce efectele chimioterapiei și radiațiilor asupra tratamentului canabisului, SIDA și cancerului; este utilizat în cel puțin 250 de boli precum reumatism, inimă, epilepsie, astm, stomac, insomnie, psihologie și boli ale coloanei vertebrale.


10. Valoarea proteică a semințelor de cânepă este foarte mare și cei doi acizi grași pe care îi conține nu se găsesc nicăieri în natură.


11. Cânepa este chiar mai ieftin de produs decât soia.


12. Animalele de companie hrănite cu canabis nu au nevoie de suplimente hormonale.


13. Toate produsele din plastic pot fi realizate din cânepă, iar plasticul din cânepă se întoarce foarte ușor în natură, este biodegradabil.


14. Dacă caroseria unei mașini este făcută din cânepă, aceasta va fi de 10 ori mai rezistentă decât oțelul.


15. Poate fi folosit si pentru izolarea cladirilor; este durabil, ieftin și flexibil.


16. Săpunurile și produsele cosmetice din cânepă nu poluează apa și, prin urmare, sunt complet ecologice.

În America secolului al XVIII-lea, producția lor era obligatorie, iar țăranii care nu produceau erau închiși.

Dar acum situația s-a inversat.

De ce ?

- W.P. Hearst a deținut ziare, reviste și mass-media în Statele Unite în anii 1900. Avea păduri și producea hârtie. Dacă hârtia ar fi fost făcută cu cânepă, ar fi putut pierde milioane.

- Rockefeller a fost cel mai bogat om din lume. Avea o companie petrolieră. Biocombustibilul, uleiul de cânepă, a fost, desigur, cel mai mare dușman al său.

- Mellon era unul dintre principalii acționari ai companiei Dupont și deținea un brevet pentru fabricarea de plastic din produse petroliere. Industria canabisului le amenința piața.

Mai târziu, Mellon a devenit secretar al Trezoreriei președintelui Hoover...

Aceste nume mari au decis în întâlnirile lor că canabisul este inamicul și l-au eliminat...


(Text preluat dintr-un articol)

$$$

 DECONTUL FINAL


Adrian PĂUNESCU 


Pentru tot ce-ai pierdut în iubire cândva,

Îţi dau toţi aceşti ani, îţi dau viaţa mea.


Să mai vii într-o zi, să mai vii pe la noi,

C-am găsit nişte ani, să ţi-i dau înapoi,

Anii noştri frumoşi, anii noştri nebuni,

Am să-ţi dau săptămâni, anotimpuri şi luni.


Să mai treci pe la noi, cât nu e prea târziu,

Şi eu încă sunt viu,

Să mai treci să-ţi mai dau câtă jale am strâns

Pentru-o oră de plâns.


Să mai treci pe la noi, care sunt numai eu,

Anii vechi să ţi-i dau că m-apasă prea greu,

Să mai treci peste mări, să mai treci peste munţi,

Să-ţi aduc amintiri ca să poţi să mă-nfrunţi.


Să mai treci prin vreun loc unde-am stat şi-am visat,

Fără pic de păcat.

Să-mi mai iei cât de cât umilinţa tacând

Şi spitalul din gând.


Să mai schimbi drumul tău, că şi-aşa n-are rost,

Nişte cioburi să-ţi las din iubirea ce-a fost,

Să te-ntorci, auzind că mai sunt printre vii

Şi de dragă ce-mi eşti mai trăiesc până vii.


Nici dovezi nu-ţi pretind, nici chitanţe nu-ţi cer,

Te aştept sus în cer,

Şapte ani te-am închis în iubirea ce-ţi port,

Să mă ierţi ca pe-un mort.


Să mai cazi dinspre cer, când sunt strugurii copţi,

C-am să-ţi dau nişte ani, strânşi în zile şi nopţi,

Să mai vii prin trecut, prin grădina de foc,

Unde-a fost să te văd şi să-ţi fiu nenoroc.


Dar te rog să mai vii într-o zi pe la noi,

Să-ţi dau anii-napoi,

Ca pe tot ce-ai pierdut pentru că m-ai iubit,

Eu să mor, să fim chit.

$¢$

 PAMFLETUL MITOCANILOR


CORNELIU VADIM TUDOR


Mă piş pe banii voştri, mitocani

De unde aveţi, mă, atîţia bani? 


Ce aţi muncit? Ce dracu-aţi inventat?

Şi cîte Premii Nobel aţi luat?


Din muncă şi din cinste nu se poate

Să strîngi aşa averi nemăsurate.


Un om normal nu face în trei vieţi

Comorile pe care voi le-aveţi.


Şi-atunci, cum încropiţi grămezi de bani

În ţara tot mai plină de sărmani?


E clar că din afaceri necurate

Pentru că voi furaţi pe deşelate.


Furaţi la şase mîini, cum are Budha

Nu ştie nici vecinul, şi nici ruda.


Ce minte rea aveţi, şi inventivă!

Furaţi orice, şi grîul din colivă.


Şi zahărul din ceai, chiar şi acidul

Din borviz, dacă asta vrea partidul.


Partidul... Paravan pentru Mafie...

Ce dreaptă? Care stîngă? Bani să fie!


Partidele-s o gaşcă interlopă

Care-a speriat întreaga Europă.


E plină fiecare puşcărie

De hoţi ce-au şterpelit o butelie


Ori două pîini, un cablu, o carcasă

N-aveau ce da copiilor la masă.


Iar voi? Întreaga ţară aţi furat-o

Pe buze tot cu UE şi cu NATO.


Aţi dat „tainul" la toţi veneticii

Prostindu-ne cu foc de artificii.


Paragina-i regină. Jaf total.

Parc-a trecut războiul mondial.


Şi ca un animal înfometat

Aţi stat la pîndă, aţi adulmecat


Şi colţii i-aţi înfipt în beregată

Nu aţi avut nici mamă, şi nici tată.


Iar prada aţi tîrît-o în bîrlog

Făcînd mişcări de şarpe, sau hîrciog.


Pămînturi, codrii, şcoli, chiar şi spitale

Retrocedări vizibil ilegale


Neruşinaţi şi lacomi aţi furat

Cu acte false şi complici la stat.


Invazia lăcustelor e-o glumă

Faţă de blestemata voastră ciumă.


Voi n-aveţi idealuri, nici nobleţe

Doar portofel şi maţe hrăpăreţe.


Mă uit la voi cu scîrbă şi sictir

Ce tare mirosiţi a cimitir!


La cea dintîi revoltă mai nasoală

Voi veţi fi primii tăvăliţi prin smoală


Scuipaţi în ochi, la stîlpul infamiei

Şi azvîrliţi în fundul puşcăriei.


Aşa că fie-mi, dar, îngăduit

Să vă dispreţuiesc la infinit.


Nu sînteţi oameni - sînteţi mărunţiş

Pe banii voştri şi pe voi: mă piş!


31 decembrie 2013, Bran

***

 Pacient la final de veac 


Adrian Păunescu


Şi află, doctore, c-aici mă doare,

Acolo unde geme-un colţ de ţară,

Acolo unde plînge fiecare

Ca naţiunea noastră să nu moară.


Iar dacă e de completat o fişă,

Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,

Începătura bolii este grijă,

Am tricolorul ciuruit pe sînge.


Farmacopeea stă să se răstoarne

Asupra mea cu toate ale sale,

Dar eu port rana veacului în carne

Şi am în splină ţărăneasca jale.


Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul

Şi dumneata şi ceilalţi doctori, încă,

Apoi să-mi iscăliţi certificatul

Că nu ştiţi boala care mă mănîncă.


O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii

Mi-e capul greu de fiecare veste

Şi nici un minister al sănătăţii

De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.


Sînt numai un creion care îşi scrie

Problema ţării lui, încă o dată,

Şi-şi copiază pe curat, tîrzie,

Această dulce ţară zbuciumată.


Deci, doctore, acestea se întîmplă,

Acestea să le afle telegraful

Mă trage mîlul veacului de tîmplă

Din care nu vreau să se-aleagă praful.


Mai am în mine bucurie multă,

Mai am în mine dorul de-a vă spune

Că nu doar voi, ci alţii mă ascultă,

Să vadă dacă am cuvinte bune.


De nici de sanatoriu nu m-apropii

Că n-aveţi voi rezervă pentru mine

Eu sînt bolnav de soarta Europei

Şi Pacea doarme-n inimă la mine.


Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă,

Dureri de şale, şoc de şapte arte,

Artrită la picior şi la aripă

Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte.

$$$

 27 iunie 1812: 


LUCIA STAN


S-a născut, la Budapesta, ANDREI MOCIONI (deseori ortografiat și Mocsony), jurist şi om politic; a militat pentru emanciparea românilor din Imperiul Habsburgic; membru fondator (1866) şi apoi membru de onoare, din 1870, al Societăţii Academice Române. Andrei Mocioni (d.23 aprilie/5 mai 1880, Foeni, judeţul Timiş) a fost o personalitate marcantă a românilor bănăţeni, membru al ramurii de Foeni a familiei Mocioni. Membru al delegaţiei Naţionale de la Viena, membru al Senatului Imperial Lărgit de la Viena, deputat în Dieta de la Pesta, adept al înfiinţării unui Mare Ducat al românilor din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina. L-a sprijinit pe Şaguna pentru înfiinţarea Mitropoliei Române Ortodoxe şi emanciparea ei de sub Patriarhia Sârbă în 1864.Membru fondator al Academiei Române.

El s-a născut la Budapesta la 27 iunie 1812, fiind al treilea din cei nouă copii ai lui Ioan Mocioni şi a Iulianei Panaiot. Familia sa, în interiorul căreia încă se mai vorbea dialectul macedo-român, i-a asigurat o educaţie aleasă, românească, el fiind influenţat şi de curentul naţional care se născuse în capitala Ungariei. A absolvit liceul, iar apoi universitatea la Pesta, acolo unde și-a luat licenţa în drept în 1832, la vârsta de 20 de ani. După aceea a ocupat mai multe funcţii, începând cu cea de vicenotar în administraţia comitatului Torontal, apoi proto-jude districtual. În 1848, împreună cu fraţii săi s-a alăturat curentului naţional şi dinastic, în opoziţie cu curentul ce domina marea adunare a Românilor bănăţeni în frunte cu Eftimie Murgu, sprijiniţi de kossuthiştii revoluţionari. Rezultatul primelor sale bătălii politice a fost că a trebuit să se refugieze din calea trupelor revoluţionare care, printre altele, au devastat moşia de la Foeni în mai 1849. Reîntors în Banat, din anul1849 a fost comisar districtual. A demisionat, apoi în 1856 și s-a retras la moşia sa de la Foeni, nemulţumit de faptul că nu poate îmbunătăţi soarta românilor. S-a căsătorit în 1859 cu Laura Cernovici (Csernovics).

În 1860, se declară autonomia Ardealului iar împăratul dispune o hotărâre prin care să se analizeze posibilitatea autonomiei Banatului Timişan şi a Voivodinei sârbeşti. Deputatul Andrei Mocioni convoacă în data de 18-19 noiembrie la Timişoara o adunare naţională a românilor. La această adunare, se formulează cerinţele de autonomie faţă de Ungaria, formarea unui „Căpitanat” român care să cuprindă teritoriile locuite de români şi drepturi confesionale, lingvistice şi naţionale pentru români. În alternativă la autonomie se cere unirea la Transilvania. Proiectul de autonomie este torpilat de susţinătorii statu-quo-ului maghiar şi în fine este îngropat de hotărârea împăratului de a alipi Banatul la Ungaria. Mocioni protestează pe toate căile, caută să adune pe toţi românii din monarhie într-un singur corp politic, dar se izbeşte de piedici de netrecut. Tot în această perioadă se conturează ideea Daco-României, care provoacă nelinişti în cercurile conducătoare din imperiu. Prin urmare prim-ministrul Schemerling încearcă să-l convingă pe Mocioni să renunţe la idealul său şi să se mulţumească cu autonomia Transilvaniei, oferindu-i chiar postul de guvernator al acesteia Neîncrezător, Andrei Mocioni refuză.

Mult mai dificilă se va dovedi lipsa de unitate din cadrul fruntaşilor români. Mulţi dintre aceştia stăruiau în supunerea oarbă faţă de Împărat şi credinţa că acesta va avea grijă de supuşii săi credincioşi. Mocioni caută să îi convingă pe fruntaşii ardeleni că numai împreună pot românii din monarhie să aibă câştig de cauză. Dar între timp apar sciziuni în rândul ardelenilor, alimentate de propaganda şi comploturilor cercurilor maghiare. În plus, prim-ministrul Schmerling se angajează să admită cerinţele de autonomie ale ardelenilor, cu condiţia să renunţe la ideea organizării tuturor românilor din monarhie într-un corp politic unic şi să lase cauza bănăţenilor să fie tratată separat. Astfel, pe principiul „divide et impera”, ardelenii pornesc pe drumul înfundat al politicii regionaliste. Este deosebit de supărat de această atitudine, şi, cu toate că este ales deputat de Lugoj, Andrei Mocioni renunţă la mandat, convins că sub controlul Budapestei nu va putea obţine nimic. Demersul său nu avea sorţi de izbândă, dar ideile sale politice aveau să se manifeste concret mai târziu.În perioada următoare se va concentra mai mult pe câştigarea dreptului românilor bănăţeni la autonomia religioasă. Cu toate că depune mari eforturi, planurile de despărţire ierarhică de sârbi vor eşua. Colaborarea cu Andrei Şaguna va aduce cel puţin la reînvierea Mitropoliei românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria.

În 1861, el a propus convocarea unui mare congres naţional al românilor prin care să reunească politic pe toţi românii şi să constituie o ţară bazată pe majoritatea românească. În 1866, cu ocazia unui mare sfat de oameni notabili care urma să decidă asupra noilor baze ale monarhiei austro-ungare, el a fost convocat în acest senat imperial ca reprezentant al Banatului. A lucrat în comisia financiară bugetară, care avea sarcina să asaneze finanţele falimentare ale monarhiei. S-a constituit drept promotor al monarhiei bazate pe principii naţionale. Susţine autonomia Bucovinei, egala îndreptăţire politică, naţională şi confesională a popoarelor din Imperiul Habsburgic. Această atitudine nu a fost deloc pe placul cercurilor feudale maghiare. La întoarcerea din Viena scapă pentru puţin dintr-un atentat în gara din Seghedin, datorită prezenţei de spirit a soţiei. Pe de altă parte, aceeaşi atitudine politică i-a adus un puternic val de simpatie din rândul popoarelor lipsite de drepturi din Monarhie: cehii, rutenii, slovacii şi românii din Bucovina salută demersurile sale.Mai târziu a trimis un memoriu împăratului, semnat de 12.000 de persoane, prin care cerea ca Banatul să fie declarat provincie separată sau să fie alipit la Transilvania.Tot în 1866, el a participat la fondarea Societăţii Academice Române (Academia Română).Nu a participat de la început la lucrările Academiei, întrucât nu se considera suficient de pregătit ştiinţific pentru acest lucru. Abia după ce Societatea Academică se va transforma în Academia Română, el va fi ales membru onorific şi va începe colaborarea cu Academia.În acelaşi an a înfiinţat la Viena ziarul „Albina”, avându-l ca director pe Vincenţiu Babeş. Împreună cu familia a acordat numeroase burse de studii pentru studenţii români merituoşi. A făcut numeroase acte de binefacere, cu ocazia secetei şi foametei din Banat din 1863.În 1869 se declară pentru pasivitatea politică şi se retrage definitiv din viaţa politică. A decedat la 5 mai 1880 la moşia sa din Foeni....

$$$

 CARTEA ISTORIEI VEȘNIC DESCHISĂ – 27 IUNIE 


Lucia Stan 


La 27 iunie 1943, în Parcul Cișmigiu din București a fost inaugurat ansamblul de statui „Rondul Român”, reprezentând busturile unor scriitori de seamă ai literaturii române.

Acest ansamblu mai este numit Rotonda scriitorilor. El a fost inițiat de ministrul educației naționale de atunci, Ion Petrovici. Rondul român este o platformă circulară, creată după model englezesc. Ansamblul constă dintr-o alee circulară cu raza de aproximativ 30 de metri, în mijloc, se află un rond de gazon, al cărui centru e marcat de un vas ornamental de lut. Sunt așezate în jurul cercului 12 busturi de marmură la distanțe egale, pe postamente identice, paralelipipedice, de 2,40 metri înălțime tăiate în piatră de Muscel, reprezentând 12 scriitori și oameni de cultură români. Fiecare nume de scriitor e însoțit de numele sculptorului, inscripționat discret în lateralul busturilor. Aceștia sunt Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Ion Luca Caragiale, George Coșbuc, Ion Creangă, Bogdan-Petriceicu Hașdeu, Ștefan Augustin Iosif, Alexandru Odobescu, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Mihai Eminescu și Titu Maiorescu.

La inaugurare, pe locul ocupat acum de Ion Creangă se afla bustul lui Octavian Goga, dăltuit de Ion Jalea. După 1944, prezența în spațiul public a unui bust al lui Goga devenise inoportună (Goga a fost prim-ministru între decembrie 1937 și februarie 1938), astfel că, după ce într-o noapte a fost mutilat cu ciocanul, bustul a fost înlăturat, soclul rămânând gol mult timp, până când, în anii 60, a fost instalat pe el bustul lui Ion Creangă.

Mai toți scriitorii sunt înfățișați frontal și simetric, într-o manieră realist-convențională. O unică tentativă, nu foarte accentuată, de idealizare simbolică prezintă bustul lui Eminescu.

Vom menționa că în Canada, la Hamilton, Ontario, există „Ronda scriitorilor români în exil”, cu busturile lui Aron Cotruș, George Donev, Mircea Eliade, Vintilă Horia și Vasile Posteucă (bucovineanul nostru). Busturile au fost realizate de sculptorul Nicăpetre.

Grădina Cişmigiu reprezintă una dintre atracţiile turistice principale ale Bucureştilor şi, totodată, un loc de refugiu şi de relaxare pentru bucureşteni. Istoria acestei grădini se întinde pe parcursul a mai bine de un veac şi jumătate, primele măsuri de amenajare a zonei cuprinse între strada Ştirbei Vodă şi Bulevardul Regina Elisabeta fiind iniţiate de către domnitorul Alexandru Ipsilanti. În anul 1799, acesta comandă construirea a două cişmele, una dintre ele fiind construită în nordul actualei grădini. Numele de „cişmigiu” provine, astfel, de la funcţia de „Mare Cişmigiu”, reprezentând cel însărcinat de Domn cu supravegherea curgerii şi scurgerii apelor.

Printre elementele decorative care pot fi admirate în Grădina Cişmigiu, merită amintit aşa-numitul „Izvor Sissi”, care înfăţişează o tânără femeie ce ţine cu ambele braţe un vas. Statuia se sprijină pe un piedestal scund, iar un jgheab de ciment printre firul de apă ce se scurge din vas. Fântâna afişează o inscripţie înduioşătoare: ea a fost construită de către o mamă în amintirea fiicei sale, Sissi Stefanidi, decedată la vârsta de 21 de ani. Monumentul este cioplit în piatră de Baschicoi, fiind dezvăluit în anul 1927. În statuarul Grădinii Cişmigiu, există două monumente închinate unor bucureştence celebre în prima jumătate a secolului trecut: Elena Pherekyde (1851-1919) şi Smaranda Gheorghiu (1859-1944). Provenind dintr-o familiei renumită şi înstărită, Elena Pherekyde a fost o ocrotitoare a mamelor şi a copiilor. Smaranda Gheorghiu (cunoscută în epocă drept „Maica Smaranda”) a militat pentru reformarea sistemului de învăţământ românesc, fiind autoare de manuale şcolare şi de literatură pentru copii. Ambele statui sunt împodobite cu imagini de copii. La picioarele Maicii Smaranda, într-un basorelief de bronz, se află un băiat şi o fată care citesc dintr-o carte. Soclul statuii Elenei Pherekyde conţine trei figuri de piatră: mama şi copilul care privesc spre binefăcătoarea lor. Portretul Elenei a fost cioplit în marmură de către sculptorul Oscar Spaethe, iar cel al Maicii Smaranda de către Mihai Onofrei.

***

 Vă rog să distribuiti!

___________


NOI, CA ,,PROȘTII"


Acum vreo trei decenii și jumate,

Când El și Ea erau plouați cu gloanțe,

Nu știu de ce, cu mâinile la spate, 

Tot neamul românesc torcea speranțe!


Și eu m-am bucurat la începuturi,

Dar laptele și mierea se-amânară,

Pădurile sunt cimitir de buturi,

Comorile au început să piară!


S-a dus mândria noastră infinită!

Curg legi semnate-n grabă pe genunchii

Cârmacilor de tablă ruginită,

Alături de mătușile și unchii!


Nu neg că a fost rău și înainte, 

Că am mâncat magiun și marmeladă,

”Made în România!” Țineți minte?

Azi, Țara, de pe hartă, stă să cadă!


Samsarii Lăcomiei își fac treaba!

Nu noi i-am cocoțat în vârful oștii?

Să nu cumva să crezi că stau degeaba;

Vând Țara la bucată! Noi, ca „proștii!”


Așa ne cred cei ce tocesc fotoliu,

Lovindu-ne cu palma peste gură,

În timp ce România e în doliu,

Căci, totul ni se vinde sau, se fură!


* Rog, fără comentarii răutăcioase! E doar un punct de vedere.


27 iunie 2025

$$$

 Dumnezeu să-l ierte pe oricine – Cronica unei compasiuni automate Cum a devenit „Dumnezeu să-l ierte!” cea mai folosită reacție pe Facebook...