vineri, 27 iunie 2025

$$$

 Regiunea de Gheață din Antarctica este o zonă unde vânturile extrem de puternice și temperaturile sub zero grade Celsius transformă formațiunile stâncoase și zăpada în sculpturi de gheață, creând un peisaj de basm, dar extrem de aspru.


Regiunea de Gheață din Antarctica este una dintre cele mai fascinante, dar și mai neiertătoare zone de pe planeta noastră. Aflat în inima celui mai sudic continent, acest teritoriu înghețat se remarcă printr-un contrast uimitor: este în același timp un tărâm al frumuseții nepământene și al unei asprimi de neconceput. Aici, natura acționează cu o forță brută, nemiloasă, iar elementele se întrec în a modela, eroda și sculp­ta tot ce ating.


Vânturile catabaticce, care coboară cu viteză amețitoare de pe platourile înalte ale Antarcticii, pot atinge frecvent viteze de peste 200 km/h. Aceste curente reci și dense de aer înghețat brăzdează necontenit suprafața acoperită de gheață, lovind cu putere stâncile și zăpada. Eroziunea provocată de aceste vânturi, în combinație cu temperaturile extrem de scăzute – care pot coborî chiar și sub -60°C – transformă totul într-un spectacol natural de o frumusețe glacială. Fiecare colț de rocă, fiecare strat de zăpadă bătut de vânt, prinde forme neașteptate: creste ascuțite, turnuri înghețate, reliefuri bizare care par desprinse dintr-o altă lume.


Acest proces de „sculptare” naturală este unul continuu și imprevizibil. Din cauza temperaturilor oscilante, uneori cu diferențe bruste de zeci de grade între zi și noapte, apa provenită din topirea superficială a gheții îngheață din nou rapid, creând straturi suprapuse și forme ciudate, asemănătoare unor stalagmite de cristal. Gheața devine o materie vie în acest peisaj, modelată neîncetat de vânt, îngheț și zăpadă, reflectând lumina solară cu sclipiri albastre, argintii și uneori rozalii, în funcție de poziția soarelui și puritatea aerului.


Regiunea este atât de izolată și de puțin influențată de prezența umană, încât tot ceea ce se întâmplă aici pare suspendat în timp. Sunetele sunt aproape inexistente – doar vuietul vântului rupe tăcerea albă. Absența vegetației și a oricărei forme de viață vizibile la suprafață adaugă un sentiment de altă lume, aproape extraterestru. Doar câteva specii de bacterii, alge și licheni reușesc să supraviețuiască ascunse sub gheață sau în crăpături microscopice ale rocilor.


Cu toate acestea, din punct de vedere vizual, regiunea este o comoară pentru ochiul uman și pentru lentila aparatului de fotografiat. Fiecare structură de gheață, fiecare joc de lumină și umbră, fiecare nor de praf înghețat dus de vânt compun un tablou în perpetuă transformare. În zori sau la apus, când soarele polar colorează cerul în nuanțe aprinse, întreaga regiune capătă o strălucire ireală, ca și cum Pământul ar purta pentru câteva momente o coroană de gheață scânteietoare.


Este important de menționat că, deși spectaculoasă, această regiune este una dintre cele mai inospitaliere din lume. Fără echipamente specializate și protecție adecvată, omul nu poate supraviețui în astfel de condiții. Totuși, pentru cercetători, exploratori și fotografi aventuroși, Regiunea de Gheață din Antarctica rămâne un simbol al rezistenței naturii și al frumuseții în stare pură – un peisaj de basm înghețat, în care fiecare suflare a vântului creează artă, iar fiecare fulg devine parte dintr-o simfonie albă a lumii tăcute.


Într-o eră în care planeta este din ce în ce mai afectată de intervenția umană, aceste locuri rămân martori ai unei lumi aproape neatinsă, unde natura domnește cu o forță magnifică și suverană, amintindu-ne că adevărata frumusețe nu se supune niciodată omului – ci se revelează doar acelora care știu să o respecte și să o contemple.

$$$

 Lacul Roșu, situat în inima Munților Hășmaș, în apropierea Cheilor Bicazului, este un loc cu totul special în peisajul geografic al României. Este unicul lac de baraj natural din țară, format nu prin intervenția omului, ci printr-o forță spectaculoasă și totodată înspăimântătoare a naturii. În vara anului 1838, o ploaie torențială neobișnuit de intensă a provocat o masivă alunecare de teren pe versantul muntelui Ghilcoș. Bucăți uriașe de rocă, pământ și trunchiuri de copaci s-au desprins și au blocat complet valea râului Bicaz.


Apa, neavând unde să se scurgă, a început să se adune în spatele acestei baricade naturale, formând treptat un lac. Într-un fel ironic, o tragedie naturală a dat naștere unui miracol geologic – un peisaj de o frumusețe rară, unde pădurea înecată a rămas parțial în picioare, iar trunchiurile copacilor ieșite din apă creează și astăzi o imagine supranaturală, aproape fantomatică.


De-a lungul vremii, lacul a primit numele de „Lacul Roșu” – o denumire poetică și misterioasă, inspirată, se pare, de culoarea roșiatică a solului din zonă, bogat în oxizi de fier, dar și de poveștile locale care leagă locul de legende cu final tragic. O altă variantă sugerează că numele vine de la râul Roșu, care se varsă în lac.


Apa lacului are o nuanță aparte, uneori de un verde smarald profund, alteori de un albastru întunecat, în funcție de anotimp, vreme și poziția soarelui. Însă elementul cel mai distinctiv rămâne pădurea de molizi „înghețată” în timp – cu trunchiuri goale, gri, care ies ca niște degete uscate din apă, oferind vizitatorilor o priveliște spectaculoasă, stranie și memorabilă.


Fenomenul care a dus la formarea lacului este extrem de rar în Europa, ceea ce face din Lacul Roșu un obiectiv de importanță nu doar turistică, ci și științifică. Specialiștii în geomorfologie îl studiază pentru modul în care s-a format, s-a stabilizat și a influențat ecosistemul local. Flora și fauna din jurul lacului s-au adaptat în timp la noile condiții, iar zona este acum parte a unei arii protejate, cu o biodiversitate bogată.


Lacul Roșu atrage an de an mii de turiști români și străini, impresionați nu doar de frumusețea lacului în sine, ci și de peisajul grandios al munților înconjurători. Este locul unde natura își arată forța, dar și delicatețea – un colț de lume unde liniștea este tulburată doar de păsările ce planează deasupra apei și de clipocitul bărcilor închiriate de vizitatori.


O plimbare pe marginea lacului sau o excursie cu barca printre trunchiurile scufundate este o experiență aproape mistică, care îți dă senzația că pășești printr-un tărâm uitat de timp. Iar iarna, când lacul îngheață parțial și copacii împietriți par sculptați în gheață, totul capătă o frumusețe severă și tăcută.


Lacul Roșu nu este doar o atracție naturală, ci și un simbol – al puterii regeneratoare a naturii, al transformării dezastrului în frumusețe, al echilibrului fragil dintre om și pământ.

$$$

 Panteonul din Roma are cel mai mare dom de beton nesprijinit din lume, construit acum aproape 2.000 de ani. O deschidere circulară în tavan, numită oculus, este singura sursă de lumină și permite chiar și ploii să intre. Există un sistem de drenaj subtil în podea pentru a colecta apa.


În inima Romei, acolo unde străzile înguste se deschid brusc către piețe vechi de milenii, se ridică o clădire care continuă să uimească generații întregi: Panteonul. Deși au trecut aproape două milenii de la construcția sa, rămâne unul dintre cele mai impresionante monumente arhitecturale ale lumii. Ridicat în forma actuală în jurul anului 126 după Hr., în timpul domniei împăratului Hadrian, Panteonul este cel mai bine păstrat edificiu roman și unul dintre cele mai mari mistere inginerești ale Antichității.


Elementul său cel mai spectaculos este, fără îndoială, domul uriaș din beton, cu un diametru perfect de 43,3 metri – egal cu înălțimea clădirii de la podea până la vârful cupolei. Este considerat și astăzi cel mai mare dom de beton nesprijinit din lume, o realizare cu atât mai uimitoare cu cât a fost realizată fără mijloacele moderne de armare sau de calcul structural. Meșterii romani au folosit o combinație inovatoare de materiale – de la piatră vulcanică ușoară (pumice) în partea superioară până la agregate mai grele la bază – pentru a reduce greutatea structurii și a o face stabilă în timp.


În centrul perfect al cupolei se află o deschidere circulară cu diametrul de aproximativ 9 metri, cunoscută sub numele de oculus. Acesta nu este doar un element arhitectural spectaculos, ci și singura sursă de lumină naturală care pătrunde în interiorul masivului edificiu. Pe timpul zilei, razele soarelui se strecoară prin această deschidere, formând un fascicul de lumină care se plimbă lent de-a lungul pereților, creând o atmosferă mistică și solemnă. În zilele ploioase, oculusul permite apei să cadă direct în interior – un detaliu pe cât de inedit, pe atât de elegant integrat în arhitectură.


Pentru a gestiona eficient această pătrundere a apei, podeaua Panteonului este ușor înclinată spre centru și prevăzută cu un sistem subtil de drenaj, format din mici orificii aproape invizibile. Acestea conduc apa spre canale subterane, menținând interiorul uscat și funcțional, indiferent de vreme. Este o demonstrație rafinată a modului în care inginerii romani reușeau să îmbine frumusețea cu funcționalitatea, fără a compromite echilibrul estetic.


Din punct de vedere simbolic, domul și oculusul reflectă viziunea romanilor asupra cosmosului. Cupola reprezintă cerul, iar deschiderea din mijloc este ca o poartă către divinitate, către lumina supremă. Panteonul a fost inițial conceput ca un templu dedicat tuturor zeilor, iar forma sa circulară, perfectă, sugerează ideea de armonie universală, de echilibru între om, pământ și cer.


Astăzi, Panteonul este folosit ca lăcaș creștin – Bazilica Sfânta Maria a Martirilor – și este, în același timp, loc de odihnă pentru figuri istorice importante, precum pictorul Raffaello sau regii Italiei. Cu toate acestea, indiferent de funcția sa religioasă sau istorică, clădirea continuă să inspire arhitecți, ingineri, artiști și turiști din toate colțurile lumii.


Este greu să pășești în interiorul Panteonului fără să simți o formă de respect profund față de oamenii care, cu mijloace limitate, au reușit să creeze ceva atât de durabil, proporționat și grandios. Nu este doar o clădire, ci o lecție vie despre ingeniozitate, echilibru și viziune.

$$$

 Pupăza este una dintre cele mai ingenioase păsări din România – își face cuibul în scorburi și își apără puii cu un miros respingător, ca un scut natural împotriva prădătorilor. Cu penaj pestriț și creastă portocalie, este ușor de recunoscut și rar de uitat.


Printre cele mai spectaculoase și fascinante păsări ale României se numără pupăza, o creatură ingenioasă, cu un aspect de neuitat și un comportament care stârnește uimire și curiozitate deopotrivă. Este una dintre acele păsări care, odată ce ai văzut-o, nu o mai poți confunda – cu penajul său pestriț, în nuanțe de brun, bej și alb, și mai ales cu creasta portocalie cu vârfuri negre, pe care o ridică precum un evantai, pupăza pare desprinsă dintr-o poveste exotică.


În ciuda aspectului său colorat, pupăza nu este o pasăre de spectacol, ci una cu o viață discretă, adaptată cu inteligență la realitățile naturii. Trăiește în zone deschise, calde și uscate – pajiști, livezi, margini de păduri și sate liniștite, unde găsește suficiente surse de hrană: insecte, larve, viermi și gândaci. Se deplasează mai ales la sol, ciugulind cu precizie prada din pământ, iar zborul ei, lent și ușor ondulat, adaugă un plus de grație și mister.


Unul dintre cele mai uimitoare aspecte legate de pupăză este modul în care își crește și își protejează puii. Cuibul său nu este nici în copaci, nici în tufișuri, ci în scorburi vechi, crăpături din ziduri, pământ sau alte locuri retrase, pe care le folosește de la an la an. În interiorul acestui cuib ascuns se întâmplă însă ceva cu totul ieșit din comun: pentru a-și feri puii de prădători, femela dezvoltă o strategie de apărare chimică unică în lumea păsărilor.


În timpul clocitului și al creșterii puilor, glandele uropigiene ale femelei secretă un lichid cu miros foarte puternic și neplăcut, asemănător cu mirosul de mucegai sau carne alterată. Acest lichid acoperă penajul păsării, iar mai târziu este produs și de pui, care devin astfel neatractivi pentru eventualii prădători. Într-un mod uimitor, natura a înzestrat această pasăre cu o formă subtilă și eficientă de apărare – un adevărat „parfum de supraviețuire”.


Această adaptare, deși neobișnuită, este extrem de eficientă. Prădătorii care se apropie de cuib sunt întâmpinați de mirosul înțepător, ceea ce îi determină să se retragă. Astfel, în ciuda mărimii reduse și a lipsei unor arme de apărare fizice, pupăza reușește să-și crească puii în siguranță, demonstrând o strategie evolutivă deosebită și o legătură maternă remarcabilă.


Pupăza nu este doar o maestră a supraviețuirii, ci și o încântare pentru observatorii pasionați de natură. Apariția ei în zbor, cu aripile larg desfăcute, cu nuanțe alternate de alb și negru, este un spectacol în sine. Când se așază și își ridică creasta ca un evantai, pupăza devine una dintre cele mai fotogenice și carismatice păsări ale faunei românești. De asemenea, sunetul ei specific – o serie de „pu-pu-pu” repetate – i-a adus și numele, fiind ușor de recunoscut în peisajul sonor al verii rurale.


În cultura populară românească, pupăza a fost adesea menționată în povești și expresii, uneori ca simbol al agitației sau al veșnicei întoarceri, dar și ca personaj simpatic și isteț. Această percepție reflectă realitatea: o pasăre care știe să se descurce, să se apere și să-și păstreze locul în natură fără să deranjeze, dar și fără să se lase ușor intimidată.


Astăzi, pupăza este o specie protejată, iar apariția ei este tot mai rară în anumite zone. Aprecierea și conservarea habitatului ei sunt esențiale pentru a păstra această prezență unică în peisajul nostru natural. Acolo unde pupăza încă mai cântă dimineața și își face cuibul în scorburile tăcute ale pomilor bătrâni, știm că natura încă mai are spațiu să respire.

$$$

 27 iunie


ZIUA INTERNATIONALA A PESCUITULUI


MARSUL PESCARULUI AMATOR 


                                Trio GRIGORIU


De dimineaţă lânga lac pescarul amator

Îşi cântă numai pentru el un cântecel uşor.

Pe lacul mare şi adânc va pescui cu spor

Şi peşte mult va ridica, pescarul amator.

Şi cântecul când il aud tri-li-lu-li-lu-li

De el toţi peştişorii fug tri-li-lu-li-lu-li.


De vrei să prinzi cu undiţa, ştii, peşte cât mai mult,

Am o metodă straşnică,

Hai spune că te-ascult.

Eu de cârligul undiţii atârn mulţi viermişori.

Şi ce faci de nu ispiteşti pe peşti cu viermişori?

Atârn atuncea un gândac ca să le fiu pe plac.

Dar peştelui poate că nu-i prieşte la stomac.


Îi dau atuncea bani şi-i spun: Na, ţine 4 lei!

Şi du-te-n piaţă şi-ţi alege hrana care-o vrei!

Ha-haha, ha-haha, ha-haha, ha-haha …

Sistemul meu e şi mai bun ca să prinzi peşte mult.


Hai zi, te rog, mai repede, sunt gata să te-ascult.

Nu-ţi trebuie nici undiţă, nici sfoară, nici gândac,

Cu-n simplu ceas şi-un făcăleţ la peşti le vin de hac!

Ce faci cu ceasul, poţi să-mi spui, cred c-ai înebunit?

Asa sistem de pescuit eu n-am mai auzit!

Iei ceasul şi-l aşezi pe ţărm, când peştii vor veni

Să vadă cât e ora-n cap cu băţu-i voi pocni!

Ha-haha, ha-haha, ha-haha, ha-haha …


Dar într-o zi ghinion avu pescarul amator

C-a pescuit fără permis şi-l prinse-un păzitor.

Ce faci aicea, pescuieşti?

Eu nu, cine ţi-a zis?

Păi n-ai în mână un cârlig, de el un vierme prins?


Da, ai dreptate, i-am răspuns, am un carlig şi-un băţ,

De el am prins un vierme şi să-noate îl învăţ.

Ha-haha, ha-haha, ha-haha, ha-haha …


La încheiere, dacă vreţi mult peşte să mâncaţi,

Cu toată-ncrederea, vă rog, la noi să v-adresaţi.

Peşte mare, uite-aşa, un somn sau un crapcean

Vi-l pescuim cu undiţa în maximum un an.


Un peşte mare uite-aşa la masă vi-l servim,

Cu undiţa vi-l pescuim direct din magazin.

Ha-haha, ha-haha, ha-haha, ha-haha …

$$$

 Ce toamnă mi-e, în plin delir de vară


  Adrian Păunescu


Încet-încet, puterile mă lasă

Și focul verii mă transformă-n scrum,

E timpul să mă sting și eu acum

Și să mă-ntorc sub iarba de acasă.


Mi-ngălbenește ceasul de la mână,

Deodată cu declinul frunzei verzi,

Lumina mea, e timpul să mă pierzi,

Și gustul vieții mele să-ți rămână.


Acum părea c-am să le am pe toate

De-atâta vară câtă mă chema

Și, vai, ce scurt răstimp, lumina mea,

Și ce grăbit e vântul care bate!


La desfrunzire rodul mă condamnă

Și cucul a cântat de bun rămas,

Ce artificii prin livezi s-au tras

Și-n plină vară ce miros de toamnă!


Mai ies pe dealuri oile să pască,

Dar nu mai este iarbă de ajuns,

E o-ntrebare fără de raspuns

Gutuia dinspre casa părintească.


Mă strigă parcă iarba de acasă,

Port în sprâncene rădăcina ei,

Lumina mea, că vrei sau că nu vrei,

Încet-încet, puterile mă lasă.


E vară plină, roadele sunt coapte

Și ziua-i lungă să ajung la cer

Și-n plin coșmar obștesc mă simt stinger

Și, vai, ce toamnă mi-e și, vai, ce noapte!


Prin flacăra ce zilnic mă omoară,

Abia schiez pe-o pârtie de scrum

Și, totuși, iarna am s-o gust oricum,

Ce toamnă mi-e, în plin delir de vară!

$$$

 Povestea omului care a inventat TVA


 Se spune că era o zi gri în Paris, anul 1954. Într-un birou rece de la Ministerul Finanțelor, un bărbat cu ochelari groși și față obosită s-a ridicat de la masă, a aruncat hârtiile pe podea și a spus: — Am găsit-o! O taxă pe care n-o pot evita… Nici bogații, nici săracii. O taxă care se aplică mereu, la orice. O taxă pe aerul ambalat. O numesc… TVA! Numele lui era Maurice Lauré. Un funcționar francez, uitat de istorie, dar devenit tatăl unei idei pe care n-o iubește nimeni. ⸻ Așa a început totul. La început, colegii l-au privit cu milă. „Încă un teoretician cu idei absurde”, spuneau. Dar statul… a înțeles. Rapid. — Stai puțin… o taxă care se aplică la fiecare pas? La producție, distribuție și vânzare? — Și cine o plătește? — Consumatorul. Adică omul simplu. — Genial! În doar câțiva ani, TVA-ul a fost copiat de toată Europa. Guvernele erau în extaz. Contabilii jubilau. Populația… habar n-avea ce i se întâmplă. ⸻ Cum funcționează? Tu faci pâine. Statul îți ia o parte. Tu vinzi pâinea. Statul mai ia o parte. Omul o cumpără. Statul ia și de la el. Și când tu, brutăria, aduni facturile: — TVA colectat: 500 € — TVA plătit: 400 € — Diferența? Statului. Dar statul nu a produs nimic. N-a frământat, n-a copt, n-a livrat. Doar a cerut. Și a luat. ⸻ Și nimeni nu s-a mai opus. Pentru că TVA-ul nu doare brusc. Nu e o lovitură. E o scurgere lentă. E picătura care face o apă plată… să coste 3 euro. E diferența dintre „ieftin” și „nu-mi permit”. E motivul pentru care un laptop de 1.000 €… îți aduce 200 € înapoi statului. ⸻ Și Maurice? A murit liniștit, fără statuie. Dar în fiecare bon fiscal, în fiecare factură, în fiecare 20% din banii noștri… trăiește TVA-ul. Invenția lui. ⸻ Concluzie? TVA-ul n-a fost creat pentru economie. A fost creat pentru control. Și de atunci… lumea plătește fără să întrebe.

$$$

 .DESPRE CANEPA SAU CUM A FOST INTERZISA CĂNEPA


           Anul 1914. Anii Primului Război Mondial când fermierii care cultivau „cânepă” în schimbul dolarilor americani...

Ține cont de asta și continuă să citești.

Cânepa industrială nu este doar o plantă agricolă.

Este antidotul împotriva petrolului și a dolarului.


CUM A FOST INTERZISĂ CĂNEPA?


1. Un acru de cânepă produce la fel de mult oxigen cât 25 de acri de pădure.


2. Un acru de cânepă poate produce la fel de multă hârtie cât 4 acri de copaci.


3. În timp ce cânepa poate fi transformată în hârtie de 8 ori, lemnul poate fi transformat în hârtie doar de 3 ori.


4. Cânepa crește în 4 luni, lemnul în 20-50 de ani.


5. Canabisul este o adevărată capcană de radiații.


6. Canabisul poate fi cultivat oriunde în lume și necesită foarte puțină apă. În plus, deoarece poate vâna insecte, nu are nevoie de pesticide.


7. Dacă textilele din cânepă se răspândesc, industria pesticidelor ar putea dispărea complet.


8. Primii blugi au fost confectionati din canepa; chiar și cuvântul „KANVAS” este numele dat produselor din cânepă.

Cânepa este, de asemenea, o plantă ideală pentru a face frânghii, șireturi, genți de mână, pantofi și pălării.


9. Reduce efectele chimioterapiei și radiațiilor asupra tratamentului canabisului, SIDA și cancerului; este utilizat în cel puțin 250 de boli precum reumatism, inimă, epilepsie, astm, stomac, insomnie, psihologie și boli ale coloanei vertebrale.


10. Valoarea proteică a semințelor de cânepă este foarte mare și cei doi acizi grași pe care îi conține nu se găsesc nicăieri în natură.


11. Cânepa este chiar mai ieftin de produs decât soia.


12. Animalele de companie hrănite cu canabis nu au nevoie de suplimente hormonale.


13. Toate produsele din plastic pot fi realizate din cânepă, iar plasticul din cânepă se întoarce foarte ușor în natură, este biodegradabil.


14. Dacă caroseria unei mașini este făcută din cânepă, aceasta va fi de 10 ori mai rezistentă decât oțelul.


15. Poate fi folosit si pentru izolarea cladirilor; este durabil, ieftin și flexibil.


16. Săpunurile și produsele cosmetice din cânepă nu poluează apa și, prin urmare, sunt complet ecologice.

În America secolului al XVIII-lea, producția lor era obligatorie, iar țăranii care nu produceau erau închiși.

Dar acum situația s-a inversat.

De ce ?

- W.P. Hearst a deținut ziare, reviste și mass-media în Statele Unite în anii 1900. Avea păduri și producea hârtie. Dacă hârtia ar fi fost făcută cu cânepă, ar fi putut pierde milioane.

- Rockefeller a fost cel mai bogat om din lume. Avea o companie petrolieră. Biocombustibilul, uleiul de cânepă, a fost, desigur, cel mai mare dușman al său.

- Mellon era unul dintre principalii acționari ai companiei Dupont și deținea un brevet pentru fabricarea de plastic din produse petroliere. Industria canabisului le amenința piața.

Mai târziu, Mellon a devenit secretar al Trezoreriei președintelui Hoover...

Aceste nume mari au decis în întâlnirile lor că canabisul este inamicul și l-au eliminat...


(Text preluat dintr-un articol)

$$$

 DECONTUL FINAL


Adrian PĂUNESCU 


Pentru tot ce-ai pierdut în iubire cândva,

Îţi dau toţi aceşti ani, îţi dau viaţa mea.


Să mai vii într-o zi, să mai vii pe la noi,

C-am găsit nişte ani, să ţi-i dau înapoi,

Anii noştri frumoşi, anii noştri nebuni,

Am să-ţi dau săptămâni, anotimpuri şi luni.


Să mai treci pe la noi, cât nu e prea târziu,

Şi eu încă sunt viu,

Să mai treci să-ţi mai dau câtă jale am strâns

Pentru-o oră de plâns.


Să mai treci pe la noi, care sunt numai eu,

Anii vechi să ţi-i dau că m-apasă prea greu,

Să mai treci peste mări, să mai treci peste munţi,

Să-ţi aduc amintiri ca să poţi să mă-nfrunţi.


Să mai treci prin vreun loc unde-am stat şi-am visat,

Fără pic de păcat.

Să-mi mai iei cât de cât umilinţa tacând

Şi spitalul din gând.


Să mai schimbi drumul tău, că şi-aşa n-are rost,

Nişte cioburi să-ţi las din iubirea ce-a fost,

Să te-ntorci, auzind că mai sunt printre vii

Şi de dragă ce-mi eşti mai trăiesc până vii.


Nici dovezi nu-ţi pretind, nici chitanţe nu-ţi cer,

Te aştept sus în cer,

Şapte ani te-am închis în iubirea ce-ţi port,

Să mă ierţi ca pe-un mort.


Să mai cazi dinspre cer, când sunt strugurii copţi,

C-am să-ţi dau nişte ani, strânşi în zile şi nopţi,

Să mai vii prin trecut, prin grădina de foc,

Unde-a fost să te văd şi să-ţi fiu nenoroc.


Dar te rog să mai vii într-o zi pe la noi,

Să-ţi dau anii-napoi,

Ca pe tot ce-ai pierdut pentru că m-ai iubit,

Eu să mor, să fim chit.

$¢$

 PAMFLETUL MITOCANILOR


CORNELIU VADIM TUDOR


Mă piş pe banii voştri, mitocani

De unde aveţi, mă, atîţia bani? 


Ce aţi muncit? Ce dracu-aţi inventat?

Şi cîte Premii Nobel aţi luat?


Din muncă şi din cinste nu se poate

Să strîngi aşa averi nemăsurate.


Un om normal nu face în trei vieţi

Comorile pe care voi le-aveţi.


Şi-atunci, cum încropiţi grămezi de bani

În ţara tot mai plină de sărmani?


E clar că din afaceri necurate

Pentru că voi furaţi pe deşelate.


Furaţi la şase mîini, cum are Budha

Nu ştie nici vecinul, şi nici ruda.


Ce minte rea aveţi, şi inventivă!

Furaţi orice, şi grîul din colivă.


Şi zahărul din ceai, chiar şi acidul

Din borviz, dacă asta vrea partidul.


Partidul... Paravan pentru Mafie...

Ce dreaptă? Care stîngă? Bani să fie!


Partidele-s o gaşcă interlopă

Care-a speriat întreaga Europă.


E plină fiecare puşcărie

De hoţi ce-au şterpelit o butelie


Ori două pîini, un cablu, o carcasă

N-aveau ce da copiilor la masă.


Iar voi? Întreaga ţară aţi furat-o

Pe buze tot cu UE şi cu NATO.


Aţi dat „tainul" la toţi veneticii

Prostindu-ne cu foc de artificii.


Paragina-i regină. Jaf total.

Parc-a trecut războiul mondial.


Şi ca un animal înfometat

Aţi stat la pîndă, aţi adulmecat


Şi colţii i-aţi înfipt în beregată

Nu aţi avut nici mamă, şi nici tată.


Iar prada aţi tîrît-o în bîrlog

Făcînd mişcări de şarpe, sau hîrciog.


Pămînturi, codrii, şcoli, chiar şi spitale

Retrocedări vizibil ilegale


Neruşinaţi şi lacomi aţi furat

Cu acte false şi complici la stat.


Invazia lăcustelor e-o glumă

Faţă de blestemata voastră ciumă.


Voi n-aveţi idealuri, nici nobleţe

Doar portofel şi maţe hrăpăreţe.


Mă uit la voi cu scîrbă şi sictir

Ce tare mirosiţi a cimitir!


La cea dintîi revoltă mai nasoală

Voi veţi fi primii tăvăliţi prin smoală


Scuipaţi în ochi, la stîlpul infamiei

Şi azvîrliţi în fundul puşcăriei.


Aşa că fie-mi, dar, îngăduit

Să vă dispreţuiesc la infinit.


Nu sînteţi oameni - sînteţi mărunţiş

Pe banii voştri şi pe voi: mă piş!


31 decembrie 2013, Bran

***

 Pacient la final de veac 


Adrian Păunescu


Şi află, doctore, c-aici mă doare,

Acolo unde geme-un colţ de ţară,

Acolo unde plînge fiecare

Ca naţiunea noastră să nu moară.


Iar dacă e de completat o fişă,

Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,

Începătura bolii este grijă,

Am tricolorul ciuruit pe sînge.


Farmacopeea stă să se răstoarne

Asupra mea cu toate ale sale,

Dar eu port rana veacului în carne

Şi am în splină ţărăneasca jale.


Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul

Şi dumneata şi ceilalţi doctori, încă,

Apoi să-mi iscăliţi certificatul

Că nu ştiţi boala care mă mănîncă.


O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii

Mi-e capul greu de fiecare veste

Şi nici un minister al sănătăţii

De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.


Sînt numai un creion care îşi scrie

Problema ţării lui, încă o dată,

Şi-şi copiază pe curat, tîrzie,

Această dulce ţară zbuciumată.


Deci, doctore, acestea se întîmplă,

Acestea să le afle telegraful

Mă trage mîlul veacului de tîmplă

Din care nu vreau să se-aleagă praful.


Mai am în mine bucurie multă,

Mai am în mine dorul de-a vă spune

Că nu doar voi, ci alţii mă ascultă,

Să vadă dacă am cuvinte bune.


De nici de sanatoriu nu m-apropii

Că n-aveţi voi rezervă pentru mine

Eu sînt bolnav de soarta Europei

Şi Pacea doarme-n inimă la mine.


Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă,

Dureri de şale, şoc de şapte arte,

Artrită la picior şi la aripă

Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte.

$$$

 27 iunie 1812: 


LUCIA STAN


S-a născut, la Budapesta, ANDREI MOCIONI (deseori ortografiat și Mocsony), jurist şi om politic; a militat pentru emanciparea românilor din Imperiul Habsburgic; membru fondator (1866) şi apoi membru de onoare, din 1870, al Societăţii Academice Române. Andrei Mocioni (d.23 aprilie/5 mai 1880, Foeni, judeţul Timiş) a fost o personalitate marcantă a românilor bănăţeni, membru al ramurii de Foeni a familiei Mocioni. Membru al delegaţiei Naţionale de la Viena, membru al Senatului Imperial Lărgit de la Viena, deputat în Dieta de la Pesta, adept al înfiinţării unui Mare Ducat al românilor din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina. L-a sprijinit pe Şaguna pentru înfiinţarea Mitropoliei Române Ortodoxe şi emanciparea ei de sub Patriarhia Sârbă în 1864.Membru fondator al Academiei Române.

El s-a născut la Budapesta la 27 iunie 1812, fiind al treilea din cei nouă copii ai lui Ioan Mocioni şi a Iulianei Panaiot. Familia sa, în interiorul căreia încă se mai vorbea dialectul macedo-român, i-a asigurat o educaţie aleasă, românească, el fiind influenţat şi de curentul naţional care se născuse în capitala Ungariei. A absolvit liceul, iar apoi universitatea la Pesta, acolo unde și-a luat licenţa în drept în 1832, la vârsta de 20 de ani. După aceea a ocupat mai multe funcţii, începând cu cea de vicenotar în administraţia comitatului Torontal, apoi proto-jude districtual. În 1848, împreună cu fraţii săi s-a alăturat curentului naţional şi dinastic, în opoziţie cu curentul ce domina marea adunare a Românilor bănăţeni în frunte cu Eftimie Murgu, sprijiniţi de kossuthiştii revoluţionari. Rezultatul primelor sale bătălii politice a fost că a trebuit să se refugieze din calea trupelor revoluţionare care, printre altele, au devastat moşia de la Foeni în mai 1849. Reîntors în Banat, din anul1849 a fost comisar districtual. A demisionat, apoi în 1856 și s-a retras la moşia sa de la Foeni, nemulţumit de faptul că nu poate îmbunătăţi soarta românilor. S-a căsătorit în 1859 cu Laura Cernovici (Csernovics).

În 1860, se declară autonomia Ardealului iar împăratul dispune o hotărâre prin care să se analizeze posibilitatea autonomiei Banatului Timişan şi a Voivodinei sârbeşti. Deputatul Andrei Mocioni convoacă în data de 18-19 noiembrie la Timişoara o adunare naţională a românilor. La această adunare, se formulează cerinţele de autonomie faţă de Ungaria, formarea unui „Căpitanat” român care să cuprindă teritoriile locuite de români şi drepturi confesionale, lingvistice şi naţionale pentru români. În alternativă la autonomie se cere unirea la Transilvania. Proiectul de autonomie este torpilat de susţinătorii statu-quo-ului maghiar şi în fine este îngropat de hotărârea împăratului de a alipi Banatul la Ungaria. Mocioni protestează pe toate căile, caută să adune pe toţi românii din monarhie într-un singur corp politic, dar se izbeşte de piedici de netrecut. Tot în această perioadă se conturează ideea Daco-României, care provoacă nelinişti în cercurile conducătoare din imperiu. Prin urmare prim-ministrul Schemerling încearcă să-l convingă pe Mocioni să renunţe la idealul său şi să se mulţumească cu autonomia Transilvaniei, oferindu-i chiar postul de guvernator al acesteia Neîncrezător, Andrei Mocioni refuză.

Mult mai dificilă se va dovedi lipsa de unitate din cadrul fruntaşilor români. Mulţi dintre aceştia stăruiau în supunerea oarbă faţă de Împărat şi credinţa că acesta va avea grijă de supuşii săi credincioşi. Mocioni caută să îi convingă pe fruntaşii ardeleni că numai împreună pot românii din monarhie să aibă câştig de cauză. Dar între timp apar sciziuni în rândul ardelenilor, alimentate de propaganda şi comploturilor cercurilor maghiare. În plus, prim-ministrul Schmerling se angajează să admită cerinţele de autonomie ale ardelenilor, cu condiţia să renunţe la ideea organizării tuturor românilor din monarhie într-un corp politic unic şi să lase cauza bănăţenilor să fie tratată separat. Astfel, pe principiul „divide et impera”, ardelenii pornesc pe drumul înfundat al politicii regionaliste. Este deosebit de supărat de această atitudine, şi, cu toate că este ales deputat de Lugoj, Andrei Mocioni renunţă la mandat, convins că sub controlul Budapestei nu va putea obţine nimic. Demersul său nu avea sorţi de izbândă, dar ideile sale politice aveau să se manifeste concret mai târziu.În perioada următoare se va concentra mai mult pe câştigarea dreptului românilor bănăţeni la autonomia religioasă. Cu toate că depune mari eforturi, planurile de despărţire ierarhică de sârbi vor eşua. Colaborarea cu Andrei Şaguna va aduce cel puţin la reînvierea Mitropoliei românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria.

În 1861, el a propus convocarea unui mare congres naţional al românilor prin care să reunească politic pe toţi românii şi să constituie o ţară bazată pe majoritatea românească. În 1866, cu ocazia unui mare sfat de oameni notabili care urma să decidă asupra noilor baze ale monarhiei austro-ungare, el a fost convocat în acest senat imperial ca reprezentant al Banatului. A lucrat în comisia financiară bugetară, care avea sarcina să asaneze finanţele falimentare ale monarhiei. S-a constituit drept promotor al monarhiei bazate pe principii naţionale. Susţine autonomia Bucovinei, egala îndreptăţire politică, naţională şi confesională a popoarelor din Imperiul Habsburgic. Această atitudine nu a fost deloc pe placul cercurilor feudale maghiare. La întoarcerea din Viena scapă pentru puţin dintr-un atentat în gara din Seghedin, datorită prezenţei de spirit a soţiei. Pe de altă parte, aceeaşi atitudine politică i-a adus un puternic val de simpatie din rândul popoarelor lipsite de drepturi din Monarhie: cehii, rutenii, slovacii şi românii din Bucovina salută demersurile sale.Mai târziu a trimis un memoriu împăratului, semnat de 12.000 de persoane, prin care cerea ca Banatul să fie declarat provincie separată sau să fie alipit la Transilvania.Tot în 1866, el a participat la fondarea Societăţii Academice Române (Academia Română).Nu a participat de la început la lucrările Academiei, întrucât nu se considera suficient de pregătit ştiinţific pentru acest lucru. Abia după ce Societatea Academică se va transforma în Academia Română, el va fi ales membru onorific şi va începe colaborarea cu Academia.În acelaşi an a înfiinţat la Viena ziarul „Albina”, avându-l ca director pe Vincenţiu Babeş. Împreună cu familia a acordat numeroase burse de studii pentru studenţii români merituoşi. A făcut numeroase acte de binefacere, cu ocazia secetei şi foametei din Banat din 1863.În 1869 se declară pentru pasivitatea politică şi se retrage definitiv din viaţa politică. A decedat la 5 mai 1880 la moşia sa din Foeni....

$$$

 CARTEA ISTORIEI VEȘNIC DESCHISĂ – 27 IUNIE 


Lucia Stan 


La 27 iunie 1943, în Parcul Cișmigiu din București a fost inaugurat ansamblul de statui „Rondul Român”, reprezentând busturile unor scriitori de seamă ai literaturii române.

Acest ansamblu mai este numit Rotonda scriitorilor. El a fost inițiat de ministrul educației naționale de atunci, Ion Petrovici. Rondul român este o platformă circulară, creată după model englezesc. Ansamblul constă dintr-o alee circulară cu raza de aproximativ 30 de metri, în mijloc, se află un rond de gazon, al cărui centru e marcat de un vas ornamental de lut. Sunt așezate în jurul cercului 12 busturi de marmură la distanțe egale, pe postamente identice, paralelipipedice, de 2,40 metri înălțime tăiate în piatră de Muscel, reprezentând 12 scriitori și oameni de cultură români. Fiecare nume de scriitor e însoțit de numele sculptorului, inscripționat discret în lateralul busturilor. Aceștia sunt Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Ion Luca Caragiale, George Coșbuc, Ion Creangă, Bogdan-Petriceicu Hașdeu, Ștefan Augustin Iosif, Alexandru Odobescu, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Mihai Eminescu și Titu Maiorescu.

La inaugurare, pe locul ocupat acum de Ion Creangă se afla bustul lui Octavian Goga, dăltuit de Ion Jalea. După 1944, prezența în spațiul public a unui bust al lui Goga devenise inoportună (Goga a fost prim-ministru între decembrie 1937 și februarie 1938), astfel că, după ce într-o noapte a fost mutilat cu ciocanul, bustul a fost înlăturat, soclul rămânând gol mult timp, până când, în anii 60, a fost instalat pe el bustul lui Ion Creangă.

Mai toți scriitorii sunt înfățișați frontal și simetric, într-o manieră realist-convențională. O unică tentativă, nu foarte accentuată, de idealizare simbolică prezintă bustul lui Eminescu.

Vom menționa că în Canada, la Hamilton, Ontario, există „Ronda scriitorilor români în exil”, cu busturile lui Aron Cotruș, George Donev, Mircea Eliade, Vintilă Horia și Vasile Posteucă (bucovineanul nostru). Busturile au fost realizate de sculptorul Nicăpetre.

Grădina Cişmigiu reprezintă una dintre atracţiile turistice principale ale Bucureştilor şi, totodată, un loc de refugiu şi de relaxare pentru bucureşteni. Istoria acestei grădini se întinde pe parcursul a mai bine de un veac şi jumătate, primele măsuri de amenajare a zonei cuprinse între strada Ştirbei Vodă şi Bulevardul Regina Elisabeta fiind iniţiate de către domnitorul Alexandru Ipsilanti. În anul 1799, acesta comandă construirea a două cişmele, una dintre ele fiind construită în nordul actualei grădini. Numele de „cişmigiu” provine, astfel, de la funcţia de „Mare Cişmigiu”, reprezentând cel însărcinat de Domn cu supravegherea curgerii şi scurgerii apelor.

Printre elementele decorative care pot fi admirate în Grădina Cişmigiu, merită amintit aşa-numitul „Izvor Sissi”, care înfăţişează o tânără femeie ce ţine cu ambele braţe un vas. Statuia se sprijină pe un piedestal scund, iar un jgheab de ciment printre firul de apă ce se scurge din vas. Fântâna afişează o inscripţie înduioşătoare: ea a fost construită de către o mamă în amintirea fiicei sale, Sissi Stefanidi, decedată la vârsta de 21 de ani. Monumentul este cioplit în piatră de Baschicoi, fiind dezvăluit în anul 1927. În statuarul Grădinii Cişmigiu, există două monumente închinate unor bucureştence celebre în prima jumătate a secolului trecut: Elena Pherekyde (1851-1919) şi Smaranda Gheorghiu (1859-1944). Provenind dintr-o familiei renumită şi înstărită, Elena Pherekyde a fost o ocrotitoare a mamelor şi a copiilor. Smaranda Gheorghiu (cunoscută în epocă drept „Maica Smaranda”) a militat pentru reformarea sistemului de învăţământ românesc, fiind autoare de manuale şcolare şi de literatură pentru copii. Ambele statui sunt împodobite cu imagini de copii. La picioarele Maicii Smaranda, într-un basorelief de bronz, se află un băiat şi o fată care citesc dintr-o carte. Soclul statuii Elenei Pherekyde conţine trei figuri de piatră: mama şi copilul care privesc spre binefăcătoarea lor. Portretul Elenei a fost cioplit în marmură de către sculptorul Oscar Spaethe, iar cel al Maicii Smaranda de către Mihai Onofrei.

***

 Vă rog să distribuiti!

___________


NOI, CA ,,PROȘTII"


Acum vreo trei decenii și jumate,

Când El și Ea erau plouați cu gloanțe,

Nu știu de ce, cu mâinile la spate, 

Tot neamul românesc torcea speranțe!


Și eu m-am bucurat la începuturi,

Dar laptele și mierea se-amânară,

Pădurile sunt cimitir de buturi,

Comorile au început să piară!


S-a dus mândria noastră infinită!

Curg legi semnate-n grabă pe genunchii

Cârmacilor de tablă ruginită,

Alături de mătușile și unchii!


Nu neg că a fost rău și înainte, 

Că am mâncat magiun și marmeladă,

”Made în România!” Țineți minte?

Azi, Țara, de pe hartă, stă să cadă!


Samsarii Lăcomiei își fac treaba!

Nu noi i-am cocoțat în vârful oștii?

Să nu cumva să crezi că stau degeaba;

Vând Țara la bucată! Noi, ca „proștii!”


Așa ne cred cei ce tocesc fotoliu,

Lovindu-ne cu palma peste gură,

În timp ce România e în doliu,

Căci, totul ni se vinde sau, se fură!


* Rog, fără comentarii răutăcioase! E doar un punct de vedere.


27 iunie 2025

$$$

 DACĂ NU CER PREA MULT 


                Marin SORESCU 


- Ce-ai lua cu tine,

Dacă s-ar pune problema

Să faci zilnic naveta între Rai şi Iad,

Ca să ţii nişte cursuri?

- O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,

Dacă nu-ţi cer prea mult.


- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,

Te-ar ţine de vorbă,

Ţi-ar împuia capul cu fleacuri

Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.


- Te implor, taie-mi cartea,

O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine

O sticlă de vin şi-o femeie.

Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.


- Ceri prea mult.

Ce-ai dori să iei cu tine,

Dacă s-ar pune problema

Să faci zilnic naveta între rai şi iad,

Ca să ţii nişte cursuri?


- O sticlă de vin şi-o femeie,

Dacă nu cer prea mult.

- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,

E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.


- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?

Mai bine tăiaţi-mi vinul,

Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,

Înspirându-mă din ochii iubitei.


Tăcere, minute lungi,

Poate chiar veşnicii,

Lăsându-mi-se timp pentru uitare.

- Ce-ai dori să iei cu tine,

Dacă s-ar pune problema

Să faci zilnic naveta între rai şi iad,

Ca să ţii nişte cursuri?


- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.

- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.

- Atunci taie-mi mai bine cursurile,

Taie-mi iadul şi raiul,

Ori totul, ori nimic.

Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.


Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din Iad,

Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?

Cum să-i înalţ pe drepţii din Rai,

Daca n-am cartea să le-o tălmăcesc?

Cum să suport eu drumul şi diferenţele

De temperatură, luminozitate şi presiune

Dintre Rai şi Iad,

Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?

$$$

 27 iunie, 1940 


Dupa răspunsul Guvernului României la prima notă ultimativă sovietică din 26 iunie, Guvernul U.R.S.S. trimite cea de-a doua notă ultimativă Guvernului României.


 ”Guvernul U.R.S.S. a adresat Guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, seara, de către Excelența Sa domnul Molotov, Președintele Comisarilor Poporului ai Uniunii Sovietice și Comisar al Poporului pentru Afacerile Străine, Excelenței Sale domnul Davidescu, Ministrul României la Moscova.


Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și Guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, Guvernul Regal declară că este gata să procedeze imediat, și în sprijinul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor propunerilor emanînd de la Guvernul sovietic.


În consecință, Guvernul român cere Guvernului sovietic să binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest scop. De îndată ce va fi primit un răspuns din partea Guvernului sovietic, Guvernul român iși va desemna delegații și nădăjduiește ca conversațiile cu reprezentanții Guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România.“


Este evident faptul că Guvernul României nu a răspuns punctual la propunerile sovietice, încercînd să cîștige timp. 


Din această cauză, Guvernul sovietic trimite Guvernului României o a doua NOTĂ ULTIMATIVĂ din noaptea de 27/28 iunie 1940:

”Guvernul U.R.S.S. consideră răspunsul Guvernului Regal al României din 27 iunie ca imprecis, deoarece în răspuns nu se spune direct că el primește propunerea Guvernului sovietic de a-i restitui neîntîrziat Basarabia și partea de Nord a Bucovinei. Însă cum Ministrul României la Moscova, domnul Davidescu, a explicat că răspunsul menționat al Guvernului Regal al României înseamnă accedarea la propunerea Guvernului sovietic, Guvernul sovietic, primind această explicație a domnului Davidescu, propune: 

În decurs de 4 zile, începînd de la ora 14:00, după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupele românești.

Trupele sovietice în același timp să ocupe teritoriul Basarabiei și partea de Nord a Bucovinei.

În decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinau, Cetatea Albă.

Guvernul Regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce privește păstrarea și nedeteriorarea căilor ferate, a parcurilor de locomotive și vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului.

Să numească o comisie alcătuită din reprezentanți ai Guvernelor român și al U.R.S.S., cîte doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea armatei române și instituțiilor din Basarabia și partea de Nord a Bucovinei.

Guvernul sovietic insistă ca Guvernul Regal al României să răspundă la propunerea sus-menționată nu mai tîrziu de 28 iunie, ora 12:00 ziua (ora Moscovei).“


În această notă nu se mai discuta de frontierele dintre cele două țări, ci numai despre evacuarea teritoriilor Basarabiei și Bucovinei de către armata română.


Prins într-un clește și abandonat de aliații tradiționali, Guvernul României ia una din cele mai discutabile decizii, care va avea consecințe nefaste pentru milioane de români și va pecetlui soarta țării pentru următoarea jumătate de secol.

$$$

 „M-A FĂCUT MAMA OLTEAN “ 


Fascinanta istorie a cântecului inspirat de haiducul Iancu Jianu - „olteanul de Jiuleţ, mititel şi iubăreţ”


VIRGILIU POPESCU


 “M-a făcut mama oltean“ este cântecul de suflet al tuturor oltenilor. Versul a devenit iconic, fiind des folosit în muzică populară oltenească şi în numeroase filme istorice. De altfel, se pare că originile sale se ascund tot în istorie, deşi nu se menţionează niciunde în mod oficial acest lucru. A rămas încetăţenit în rândul oamenilor faptul că melodia ar fi fost dedicată haiducului Iancu Jianu de către un lăutar celebru din Craiova

 Nu există locuitor al spaţiului Olteniei care să nu fii fredonat măcar o dată versul-refren al cântecului. Sunt însă puţini cei care cunosc povestea din spatele melodiei, poveste care nu se regăseşte în documente oficiale, dar care s-a perpetuat în popor de-a lungul anilor. Astfel, legenda spune că acest cântec ar fi fost scris de către un celebru lăutar din Işalniţa, de lângă Craiova, pe nume Niţă Băloi. Acesta nu era orice lăutar, ci unul dintre cei mai cunoscuţi la vremea lui, despre care se ştie că Vodă dăduse ordin, în anul 1802, ca să i se taie degetele de la mâna dreaptă pentru a nu mai putea cânta la scripcă şi, astfel, să nu mai îndemne la răscoale norodul prin cântecele sale. Olteanul nu a renunţat însă la cântec, ci a continuat să cânte.

 Lăutarul craiovean a reuşit să rămână în istorie printr-un cântec care a plăcut norodului şi a reuşit să învingă timpul – “M-a făcut mama oltean”. Versurile se pare că nu au fost însă compuse la întâmplare, la vreun chef sau vreo petrecere de boieri, ci ar fi fost special compus de Niţă Băloi în cinstea curajului haiducului Iancu Jianu (1787-1842) din Caracal-Olt, care obişnuia să-şi facă veacul des şi prin Craiova. Astfel, cântecul ar fi fost scris cu şapt ani înainte ca lăutarul să rămână fără degetele de la mâna dreaptă şi care, dealtfel, ar fi reprezentat unul dintre motivele pentru care a fost dat ordinul de a i se tăia degetele. O întâmplare l-ar fi determinat pe lăutar să scrie şi să-i dedice cântecul menţionat haiducului din Caracal. Este vorba despre victoria lui Iancu Jianu asupra unui înalt oficial al Imperiului Otoman de la acea vreme, paşa Pazvant Oglu de la Vidin, pe care haiducul l-a învins într-o luptă; câţiva ani mai târziu, Iancu chiar îl va ucide pe oficialul turc tot într-o luptă.

 Victoria lui Iancu Jiancu asupra unui turc, la baza cântecului Tradiţia populară spune că, prin victoria asupra oastei turcului, Iancu (care a trăit o perioadă din copilărie în Craiova, pe una din moşiile familiei, n.r.) se va răzbuna pentru ororile făcute de acesta oraşului Craiova între anii 1799-1800, perioadă în care mai multe case şi moşii de pe teritoriul Craiovei ar fi fost incendiate şi distruse. Dealtfel, se mai spune că, în focul luptei de la Vidin, Iancu l-ar fi rănit serios pe Pazvante Oglu lăsându-l fără un ochi; după acest incident, Pazvant va intra în tradiţia populară cu numele de Pazvante chioru . La întoarcerea de la Vidin, Iancu Jianu a fost primit ca un erou de către locuitorii din Craiova pentru că îi scăpase de un personaj temut al acelor vremuri care le pricinuise mult rău. De altfel, şi din conţinutul textului îndrăgitului cântec se observă că personajul descris este văzut ca purtând “căciulă de astrahan, cojocel de miel bârsan şi cămaşă de tulpan”, straie care îl caracterizau în întregime pe haiducul originar din Caracal. De asemenea, un alt motiv ce duce cu ideea la faptul că melodia este dedicată lui Iancu Jianu se referă la faptul că se ştie foarte bine faptul că acesta era scund de statură şi foarte isteţ, de unde şi versurile - “Sunt oltean de Jiuleţ, mititel şi iubăreţ”, dar şi foarte îndemânatic cu armele, îndrăzneţ, energic, având, totodată, un farmec personal deosebit.

 Memorialistul Ion Ghica notează că Iancu Jianu “ajunsese de o dibăcie vestită în călărie şi în vânătoare; încăleca fără a pune piciorul în scară, nici mâna pe coama calului şi băga glonţul prin verigă de inel”. Mai mult: deşi a trăit ca fiu de boier, Iancu Jianu a cunoscut îndeaproape necazurile oamenilor de rând deoarece îi plăcea să trăiască cu cei simpli şi nu căuta compania celor de acelaşi rang cu el, adică boier de rangul III. Astfel, Iancu Jianu era perceput ca fiind un personaj extrem de sufletist cu cei nevoiaşi, dar foarte dur cu cei care îndrăzneau să-l înfurie. Oficial, nu există nimic despre cântecul oltenilor În ciuda tuturor lucrurilor păstrate în istoria populară, documentele oficiale se pare că nu menţionează niciunde amănunte despre vrei legătură între cântecul menţionat şi haiducul Iancu Jianu. “Din informaţiile mele şi nu doar ale mele, nu există referiri istorice certe care să ateste o legătură între Iancu Jianu şi cântectul că ar fi fost scris şi dedicate haiducului din Caracal. Există însă o baladă a lui Iancu Jianu menţionată în istorie, culeasă deasemenea şi ea tot din popor de undeva din satele din zona Romanaţiului”, declară doctor în istorie Dana Roxana Nicula, coordonatorul Muzeului Romanaţiului din Caracal.

 Cântecul a fost preluat de-a lungul anilor de către mai mulţi interpreţi de muzică populară oltenească, printre care şi de către “regina muzicii populare olteneşti”, Maria Lătăreţu. Se pare însă că cea mai duioasă interpretare a cântecului aparţine lui Ion Luican, un bucureştean, care şi-a petrecut foarte mult timp în Oltenia.


M--A FĂCUT MAMA OLTEAN


”M-a făcut mama oltean, 

Foaie verde maghiran, măi,

 M-a făcut mama oltean, măi,

 Port căciulă de-astrahan 

Şi cămaşă de tulpan 

Cojocel de miel bârsan, măi Leano! 


Oltean sunt, oltean îmi zice, 

Oltean sunt oriun’m-oi duce, 

Sunt oltean de Jiuleţ, mititel şi iubăreţ, 

M-a făcut mama isteţ, măi Leano! 


Foaie verde maghiran, măi,

 M-a făcut mama oltean, măi,

 Port condeiul de tufan 

Unde scriu nu şterg un an 

Că mi-s pui de craiovean, măi Leano!


 Cin’ se ia cu mine bine, 

Îi dau haina de pe mine, 

Cin’ se ia cu mine rău, 

Să-l păzească Dumnezeu

 Că sunt şarpe de dudău,

 Dă-l galbin şi muşcă rău, măi Leano!”.

#$$$

 ȘTIAȚI că Pisicile....🐈❤️

- 95% dintre proprietarii de pisici recunosc că vorbesc cu ele?

-🐈 Pisicile pot fi și ele, ca și oamenii, dreptace sau stângace.

- 🐈O pisică poate sări de șapte ori înălțimea ei.

-🐈 Pisica nu poate vedea imediat sub nasul ei, de aceea bunătățile pe care i le aruncați pe podea vor rămâne neatinse dacă nu este atentă când le aruncați.

- 🐈Corpul pisicii conține 230 de oase, în timp ce al omului are doar 206.

- 🐈Pisicile au patru rânduri de mustăți.

- Sprintul pisicii poate atinge 49 km/h.

- 🐈Pisicile pot vedea în întuneric de 6 ori mai bine decât oamenii, datorită unui strat de celule cu proprietăți extra-reflectoare ce absorb lumina și care se numeștetapetum lucidum.

- 🐈Pisicile își folosesc mustățile pentru a-și da seama dacă un loc este suficient de larg să se poată strecura în interiorul lui. Astfel, mustățile îi servesc ca un fel de antene ce o ajută să măsoare lărgimea corectă a unui pasaj.

-🐈 Rar o pisică miaună la o altă pisică, acest sunet fiind folosit pentru comunicarea cu oamenii.

- 🐈Pisica se curăță cu ajutorul limbii și al lăbuței atunci când a trecut printr-un pericol sau după ce s-a bătut cu o altă pisică. Acest gest se presupune că are rolul de a calma animalul, prin realizarea unei activități naturale și instinctive 

- 🐈Pisica nu transpiră niciodată, deoarece nu are glande sudoripare.

- 🐈O pisică își petrece aproximativ 30% din viață îngrijindu-se de aspectul său.

- 🐈Spatele arcuit al pisicii face parte dintr-un sistem complex de limbaj corporal, de obicei asociat cu amenințarea. Arcul este atât de ascuțit deoarece șira spinării pisicii are cca 60 de vertebre, în timp ce omul nu are decât 34.

- 🐈Creierul pisicii este mult mai asemănător cu cel uman decât cu cel de câine.

- 🐈Urechea pisicii pivotează pe un arc de 180°.

- 🐈Auzul pisicii este unul dintre cele mai fine din lumea animală. În timp ce ele pot auzi sunete aflate pe o frecvență de 65 kHz, auzul uman se oprește la doar 20 kHz.

- 🐈Inima pisicii înregistrează între 110 și 140 de bătăi pe minut, respectiv de două ori mai multe decât inima umană.

- 🐈Maxilarul pisicii nu se poate mișca într-o parte și-n alta.

- 🐈Temperatura normală a corpului pisicii este de 38,6° C. 

- 🐈Coada pisicii, respectiv poziția ei, comunică foarte multe despre sentimentele și intențiile ei. Astfel, coada ridicată înseamnă fericire, zvârcolirea ei reprezintă un semn de amenințare, iar când pisica își ține coada în jos și aproape de corp, înseamnă că se simte nesigură.

- 🐈Coada pisicii joacă un rol vital în păstrarea echilibrului și a „reflexului de îndreptare”, care îi permite să aterizeze întotdeauna în picioare, chiar și de la înălțimi foarte mari.

- 🐈Limba pisicii este foarte aspră, deoarece este acoperită de papile ca niște cârlige, îndreptate înapoi, ce o ajută să-și apuce mai bine prada și să o țină în gură.

- 🐈Pisica femelă se poate împerechea când ajunge la vârsta de 5 luni, în timp ce un motan se poate împerechea când vârsta lui este cuprinsă între 7 și 10 luni.

- 🐈Pisicile trebuie să mănânce grăsimi, deoarece corpul lor nu le poate produce. Nu hrăniți niciodată pisicile cu mâncare pentru câini, deoarece acestea au nevoie de o cantitate de proteine de 5 ori mai mare decât câinii.

-🐈 Pisicile adoră să-și audă numele și să audă vocea stăpânului cât mai des, așa că este indicat să li se vorbească.

-🐈 Pisicile nu au o structura osoasă în jurul gâtului și de aceea își pot strecura corpul prin orice orificiu prin care ar intra cu capul.

- 🐈Pisicile au o memorie mai bună decât câinii. Teste efectuate de UNIVERSITATEA din MICHIGAN au dus la concluzia că, în timp ce memoria câinelui nu durează mai mult de 5 minute, a pisicilor se poate menține până la 16 ore, depășind din acest punct de vedere maimuțele și urangutanii.

- 🐈Pisicile au un auz extrem de bine dezvoltat. Urechile lor au 30 de mușchi ce controlează urechea externă (prin comparație, urechea umană are doar 6). Acești mușchi se rotesc la 180° și de aceea pisicile aud la fel în toate direcțiile, fără să fie nevoite să-și întoarcă capul.

- 🐈Pisicile pot vocaliza aproximativ 100 de sunete diferite, comparativ cu câinii, ale căror coarde vocale nu pot emite decât 10 sunete.

- 🐈Pisicile au grupa sanguină AB, la fel ca și oamenii.

- 🐈Pisicile au o a treia pleoapă, care este foarte rar vizibilă. În cazul în care se vede, acest lucru poate fi semnul unei probleme de sănătate.

-🐈 Pisicile au abilitatea de a folosi ceasul biologic, unghiul soarelui și câmpul magnetic al TERREI.

- 🐈O pisică ajunsă la vârsta de 15 ani și-a petrecut probabil 10 ani din viață dormind.

- 🐈O pisică înspăimântată poate fugi cu o viteză de 31 mile/h, mai repede decât un sprinter de performanță.

- 🐈Majoritatea pisicilor albe cu ochi albaștri sunt surde. Pisicile albe care au doar un singur ochi albastru sunt surde doar de urechea ce corespunde acestuia.

- 🐈ABRAHAM LINCOLN era un mare iubitor de pisici. Cât timp a locuit la CASA ALBĂ, el a avut patru. TABBY, cum era numită una dintre ele, a fost prima pisică ce a călcat pragul CASEI ALBE.

-🐈 Pisicile adulte fără probleme de sănătate dorm profund 15% din viața lor și se află în stare de veghe 50% din timp.

- 🐈După ce sunt luate în brațe, pisicile își ling blănița, pentru a și-o face din nou mătăsoasă și pentru a scăpa de mirosul „uman”. Se spune de asemenea că linsul are drept efect calmarea animalului.

- Felinofobia reprezintă teama de pisici. JULIUS CAESAR, HENRY al II-lea, CHARLES al XI-lea și NAPOLEON sufereau cu toții de aceasta boală și aproape leșinau de teamă în prezența unei pisici.

- 🐈Toate pisicile se nasc cu ochi albaștri.

-🐈 Pisicile fac parte din categoria felinelor. Ele s-au desprins de celelalte mamifere cel puțin acum 40.000.000 de ani, ceea ce le plasează printre cele mai vechi familii de mamifere.

- Americanii cheltuiesc mai mulți bani pe mâncarea pentru 🐈pisici decât pe cea pentru bebeluși.🤔

- 🐈O pisică adult are 30 de dinți și aproximativ 12 mustăți.

- Egiptenii din antichitate credeau că BAST era mama tuturor🐈 pisicilor de pe pământ și că pisicile erau animale sacre.

- 🐈În timpul nopții, pisica poate aduna în corneea ei mărită de șase ori mai multă lumină decât oamenii. Deoarece vede mai bine decât oamenii în timpul nopții și se concentrează mult mai bine pe obiecte sau animale aflate la distanță, pisicile sunt niște vânători de noapte extrem de eficienți.

- 🐈Superstiția legată de pisica neagră este originară din AMERICA. În ASIA și în ANGLIA, se consideră că aduce noroc.  

- 🐈Atât oamenii, cât și pisicile au regiuni identice din creier responsabile cu emoțiile.

- Cardinalul RICHELIEU iubea atât de mult 🐈pisicile, încât ținea în casă 14. Avea un personal angajat special pentru ele, iar la moartea sa, le-a lăsat lor întreaga avere.

- 🐈Familiile de pisici sunt cele mai fericite atunci când sunt formate dintr-un număr par de membri. Pisicile sau puii de pisică ar trebui achiziționați în perechi, dacă acest lucru este posibil.

- 🐈Boala zgârieturii de pisică, o boală curabilă, însă uneori extrem de dureroasă, este provocată de un bacil. În ciuda numelui ei, aceasta poate fi provocată de o serie de alte zgârieturi, nu numai de cele provenite de la pisici.

- 🐈Urina de pisică strălucește în întuneric.

- 🐈Unele pisici se nasc cu degete în plus la lăbuțe. Această anomalie se numește polidactilie.

- 🐈Când pisicile zgârie mobila, acest lucru nu reprezintă un act de maliție; ele își ascut ghearele.

- 🐈Pisicile dorm în medie 16 ore pe zi, mai mult decât orice alt mamifer.

- 🐈Pisicile își îngroapă materiile fecale pentru a-și ascunde urma de prădători.

-🐈 Pisicile pot dona sânge altor pisici.

-🐈 Pisicile pot căpăta „pete de bătrânețe” de culoare neagră, care apar de regulă în jurul boticului și al ochilor, când pisica a ajuns la o vârstă cuprinsă între 3 și 5 ani.

- 🐈Pisicile se pot plictisi. Acest lucru este vizibil în momentul în care se ling excesiv, mestecă sau mușcă.

- 🐈Pisicile disting culorile. Studiile au demonstrat faptul că ele disting între roșu și verde, roșu și albastru, roșu și gri, verde și albastru, albastru și gri, galben și albastru și galben și gri.

-🐈 Pisicile văd cu exactitate până la cca 36 de metri distanță, iar unghiul lor vizual este de 285° (comparativ cu al omului, care este de cca 200°).

- 🐈 Pisicile au 13 coaste.

- 🐈Pisicile au nevoie de o șesime din cantitatea de lumină de care au nevoie oamenii pentru a vedea. Cu toate acestea, vederea lor din timpul zilei nu poate fi comparată cu cea a oamenilor.

- 🐈Pisicile torc cu o frecvență de 26 de sunete pe secundă, aceeași frecvență ca a unui motor diesel la turație normală.

- 🐈Pisicile pășesc cu ambele lăbuțe stângi și apoi cu ambele drepte, indiferent dacă merg sau aleargă. Singurele animale care mai fac acest lucru sunt girafele și cămilele.  

- 🐈Pisicile își pun în mișcare 500 de mușchi pentru a sări și a sprinta.

- 🐈În ciuda reputației de mofturoase pe care o au, pisicile consumă cca 127.750 de calorii pe an, aproape de 28 de ori mai mult decât cântărește corpul lor și aceeași cantitate de lichide. În caz că vă întrebați, pisicile nu pot supraviețui cu o dietă vegetariană.

- 🐈Contrar așteptărilor, pisicile și nu câinii sunt cele mai răspândite animale de casă din SUA. Există cca 66 de milioane de pisici și 58 de milioane de câini, în timp ce papagalii ocupa locul al treilea, cu un număr de 14 milioane.

- În fiecare zi, în adăposturile pentru animale din SUA se ucid în medie 30.000 de câini și pisici.😢

- Scriitorul american ERNEST HEMINGWAY avea la un moment dat 30 de pisici 🐈în casa lui din HAVANA.

- 🐈Motanul FELIX este primul personaj de desen animat după care a fost construit un balon în cadrul unei parade.


articol editat:E.B.Pichiu

$$$

 .DESPRE CANEPA SAU CUM A FOST INTERZISA CĂNEPA


           Anul 1914. Anii Primului Război Mondial când fermierii care cultivau „cânepă” în schimbul dolarilor americani...

Ține cont de asta și continuă să citești.

Cânepa industrială nu este doar o plantă agricolă.

Este antidotul împotriva petrolului și a dolarului.


CUM A FOST INTERZISĂ CĂNEPA?


1. Un acru de cânepă produce la fel de mult oxigen cât 25 de acri de pădure.


2. Un acru de cânepă poate produce la fel de multă hârtie cât 4 acri de copaci.


3. În timp ce cânepa poate fi transformată în hârtie de 8 ori, lemnul poate fi transformat în hârtie doar de 3 ori.


4. Cânepa crește în 4 luni, lemnul în 20-50 de ani.


5. Canabisul este o adevărată capcană de radiații.


6. Canabisul poate fi cultivat oriunde în lume și necesită foarte puțină apă. În plus, deoarece poate vâna insecte, nu are nevoie de pesticide.


7. Dacă textilele din cânepă se răspândesc, industria pesticidelor ar putea dispărea complet.


8. Primii blugi au fost confectionati din canepa; chiar și cuvântul „KANVAS” este numele dat produselor din cânepă.

Cânepa este, de asemenea, o plantă ideală pentru a face frânghii, șireturi, genți de mână, pantofi și pălării.


9. Reduce efectele chimioterapiei și radiațiilor asupra tratamentului canabisului, SIDA și cancerului; este utilizat în cel puțin 250 de boli precum reumatism, inimă, epilepsie, astm, stomac, insomnie, psihologie și boli ale coloanei vertebrale.


10. Valoarea proteică a semințelor de cânepă este foarte mare și cei doi acizi grași pe care îi conține nu se găsesc nicăieri în natură.


11. Cânepa este chiar mai ieftin de produs decât soia.


12. Animalele de companie hrănite cu canabis nu au nevoie de suplimente hormonale.


13. Toate produsele din plastic pot fi realizate din cânepă, iar plasticul din cânepă se întoarce foarte ușor în natură, este biodegradabil.


14. Dacă caroseria unei mașini este făcută din cânepă, aceasta va fi de 10 ori mai rezistentă decât oțelul.


15. Poate fi folosit si pentru izolarea cladirilor; este durabil, ieftin și flexibil.


16. Săpunurile și produsele cosmetice din cânepă nu poluează apa și, prin urmare, sunt complet ecologice.

În America secolului al XVIII-lea, producția lor era obligatorie, iar țăranii care nu produceau erau închiși.

Dar acum situația s-a inversat.

De ce ?

- W.P. Hearst a deținut ziare, reviste și mass-media în Statele Unite în anii 1900. Avea păduri și producea hârtie. Dacă hârtia ar fi fost făcută cu cânepă, ar fi putut pierde milioane.

- Rockefeller a fost cel mai bogat om din lume. Avea o companie petrolieră. Biocombustibilul, uleiul de cânepă, a fost, desigur, cel mai mare dușman al său.

- Mellon era unul dintre principalii acționari ai companiei Dupont și deținea un brevet pentru fabricarea de plastic din produse petroliere. Industria canabisului le amenința piața.

Mai târziu, Mellon a devenit secretar al Trezoreriei președintelui Hoover...

Aceste nume mari au decis în întâlnirile lor că canabisul este inamicul și l-au eliminat...


(Text preluat dintr-un articol)

$$$

 Din cenușă spre nemurire!


Charles Dickens, omul care a transformat suferinţa în literatură nemuritoare.


CHARLES DICKENS - SCRIITORUL CARE A PLÂNS ÎNAINTE SĂ NE FACĂ SĂ PLÂNGEM


S-a născut într-o zi de iarnă, pe 7 februarie 1812, într-o Anglie murdară, nedreaptă, în care săracii nu aveau alt viitor decât munca, foamea și închisoarea. 


Charles John Huffam Dickens a fost al doilea din opt copii. 

Tatăl său, un funcţionar public visător şi cheltuitor,s-a scufundat treptat în datorii. 

Mama, o femeie cultă,dar naivă,visa să-și vadă fiul avocat.


Dar copilăria lui Charles a fost orice, numai vis nu.


Când avea doar 12 ani, iadul s-a deschis: tatăl său a fost arestat pentru datorii și aruncat în închisoarea Marshalsea, o temniţă necruțătoare pentru neplătitorii de taxe. 


Iar Charles, copil cu obrajii slabi și ochii triști, a fost trimis să lucreze într-o fabrică sordidă de cremă de ghete, în condiții inumane 10 ore pe zi, şoareci, mucegai, miros de otravă, mâncare putredă. 

A avut o copilărie furată,fără joacă, fără lumină, fără iubire.


„Nimeni n-ar trebui să treacă vreodată prin ce am trăit eu... Nici un copil."


A trăit ruşinea. A trăit abandonul. Când tatăl a fost eliberat, Charles credea că totul se va schimba. 

Dar mama a insistat să rămână la fabrică. 

Atunci s-a rupt ceva în el. 

Nu a iertat-o niciodată.


Acea perioadă l-a marcat pentru totdeauna și a devenit izvorul suferințelor descrise în romanele sale: copii orfani, foamea, lagărele de muncă, nedreptatea, lăcomia bogaţilor, disprețul sistemului pentru cei slabi.


După ani de luptă, de studiu pe brânci și nopți nedormite, Dickens a început să scrie pentru ziare. 


Apoi a venit explozia. Cu „The Pickwick Papers" a cucerit lumea,dar nu și-a uitat niciodată rădăcinile. Fiecare carte era o oglindă a durerii din copilăria lui.


„Oliver Twist", „David Copperfield", „Marile Speranțe", „Poveste de Crăciun" toate sunt scrise nu din imaginație, ci din suferintă reală 


Fiecare pagină este o rană suferință reală. 

Fiecare pagină este o rană vindecată doar prin cuvânt.


Dar tragediile nu s-au oprit.


S-a căsătorit cu Catherine Hogarth, cu care a avut zece copii. 

Zece! 

Dar dragostea s-a stins repede și în final, Charles și-a alungat soția, păstrându-și copiii. 

A fost aspru judecat. 

A început o relație secretă cu o actriță tânără, Ellen Ternan, cu care a rămas până la moarte.

Dar n-a fost niciodată cu adevărat fericit. 

Se ascundea, era obosit, sfârşit sufleteşte.


În 1865, Dickens supraviețuiește unui teribil accident de tren, în care moare o parte din sufletul lui. 

A fost unul dintre puţinii pasageri din vagonul care a rămas suspendat deasupra râpei, în timp ce restul garniturii s-a prăbușit. 

A tras răniți afară, a acordat ajutor, dar şocul i-a zdruncinat inima şi mintea. 


Nu şi-a revenit niciodată complet.


În 1870, în casa lui din Kent,moare la biroul său, cu pana în mână.

Lucra la „Misterul lui Edwin Drood",o carte care a rămas neterminată. 


A fost îngropat în Poets' Corner, în Westminster Abbey, alături de Shakespeare și alți titani. 


...încă un om care a ieşit din mizerie și a ajuns nemuritor...


CUVINTE CARE RĂMÂN


„Inima omului se frânge de multe ori înainte să înceteze să bată."


Charles Dickens nu a fost doar un scriitor.


A fost vocea celor fără glas, sufletul celor abandonaţi şi speranța celor uitaţi.


În spatele fiecărui cuvânt scris de Charles Dickens a fost o lacrimă nespusă.


În spatele fiecărei povești, o copilărie pierdută, o rană deschisă, o mamă care I-a uitat,un tată înlănțuit,o fabrică rece în care visele se topeau în oțel și mizerie.


Dickens n-a fost doar un autor.


A fost ecoul celor flămânzi,umbrele copiilor pierduți pe străzile Londrei, strigătul celor ce munceau până cădeau,dragostea netrăită a unei inimi care s-a sacrificat pentru lume.


Când a murit, n-a plecat cu totul....


A lăsat în urmă nu doar cărți, ci o moștenire de umanitate, o lecție: că cei uitaţi, cei mici, cei care suferă în tăcere, pot schimba lumea daca ar avea curajul să spună ce au trăit..


Sursa rezumatului internet

$$$

 ÎMBRĂȚIȘAREA...ar trebui prescrisă de medici pentru că există o putere vindecătoare în îmbrăţişarea pe care încă nu o cunoaştem.  Îmbrățișa...