$$$

 

Gura leului — floarea copilăriei care se deschidea sub degetele noastre curioase.

O apăsam ușor pe laterale și petalele se desfăceau ca niște fălci de leu — jucăușe, blânde, dar cu un aer regal.

În grădina bunicii, părea o floare vie, cu personalitate.

Antirrhinum majus nu era doar frumoasă, ci și magică.

O clipă de joacă, o poveste vegetală care prindea viață în palma noastră.

Gura leului, cunoscută științific ca Antirrhinum majus, este una dintre acele flori care nu trec niciodată neobservate. Pentru cei care au crescut la țară sau au avut o grădină în care au alergat desculți, această floare nu era doar frumoasă — era interactivă, vie, misterioasă. Avea puterea de a transforma o clipă banală într-o joacă magică, în care natura devenea partener de distracție.

Petalele ei, delicate și colorate în nuanțe de roz, galben, alb sau roșu intens, aveau o formă specială: dacă le apăsai ușor pe lateral, floarea se deschidea ca o mică fălcuță de animal — de aici și numele popular de „gura leului”. Nu era greu să-ți imaginezi că ai în palmă un mic leu blând, gata să-ți spună o poveste. Era una dintre puținele flori care „răspundeau” la atingere, ca un mic miracol vegetal.

În grădina bunicii, gura leului nu era doar o plantă decorativă. Era o floare cu personalitate, pe care nu o rupeai oricum. O mângâiai, te jucai cu ea, îi testai fălcile, o puneai să „vorbească” și o introduceai în jocurile tale. Parcă avea suflet. Când înfloreau, rândurile de guri ale leului aduceau cu ele un aer de poveste, de spectacol floral, în care fiecare floare părea o mică marionetă colorată.

Dar dincolo de farmecul copilăriei, Antirrhinum majus are și o istorie botanică și simbolică bogată. În trecut, floarea era considerată un simbol al puterii și protecției. În anumite regiuni ale Europei, se credea că dacă porți o ghirlandă de guri ale leului, te ferești de spirite rele și aduci noroc în casă. Chiar și numele său latin – antirrhinum – vine din greacă și înseamnă „asemănător nasului”, trimițând la forma unică a florii, care seamănă și cu un bot de animal.

Această floare este și un exemplu uimitor de adaptare botanică. Forma sa specială nu e doar pentru frumusețe: florile sunt proiectate pentru a fi polenizate de insecte puternice, precum bondarii, care pot deschide fălcile pentru a ajunge la nectar. Este un dans între floare și polenizator, între formă și funcție, între joc și supraviețuire.

Gura leului este și o floare de durată, care poate înflori luni întregi, de la sfârșitul primăverii până toamna târziu. E rezistentă la secetă și iubită de grădinari pentru bogăția culorilor și forma inedită. În aranjamentele florale, aduce un aer de noblețe, de rafinament neostentativ — ca o regină care zâmbește discret.

Astăzi, când o vedem într-un ghiveci sau într-un rond de flori, ne smulge involuntar un zâmbet. Pentru că nu e doar o floare — e o amintire, o clipă din copilărie, o emoție conservată în formă vegetală. Ne amintește de mâinile mici care explorau lumea, de zilele de vară, de grădinile în care timpul curgea mai încet și totul părea viu.

Gura leului rămâne astfel o floare cu suflet de copil: curioasă, jucăușă, expresivă — și mereu pregătită să spună o poveste celor care știu să o asculte.

$$$

 

SMOCHINELE: NU SUNT FRUCTE

"Smochina nu e orice fruct, de fapt nici măcar nu e fruct.

Strict vorbind, smochinele sunt flori răsturnate.

Smochinii nu înfloresc la fel ca alți pomi fructiferi precum migdalii sau cireșii.

Smochinele au o poveste foarte interesantă.

În primul rând, nu sunt din punct de vedere tehnic un fruct, ci o infruitscență (un set de fructe).

Și în al doilea rând, au nevoie de o viespe sacrificată pentru a se reproduce, o insectă care moare în smochin.

Pe scurt, smochinele sunt un tip de flori inversate care înfloresc în interiorul acestui cocon mare, cu ton roșiatic pe care îl știm sub numele de smochine.

Fiecare floare produce o singură nucă și o singură sămânță numită "aquenio".

Smochina este formată din câteva achenii, care îi conferă acea textură caracteristică crocantă.

Prin urmare, când mâncăm o smochină, mâncăm sute de fructe.

Dar cel mai uimitor lucru este procesul special de polenizare pe care florile de smochin trebuie să-l reproducă.

Nu pot depinde dacă vântul sau albinele aduc polen ca alte fructe, așa că au nevoie de o specie cunoscută sub numele de viespi de smochin.

Aceste insecte își transportă materialul genetic și îi permit să se reproducă.

La rândul lor, viespile nu ar putea trăi fără smochine, deoarece își depun larvele în fructe.

Această relație este cunoscută sub numele de simbioză sau mutualism.

În prezent, marea majoritate a producătorilor acestui fruct nu mai au nevoie de munca viespilor.

Majoritatea soiurilor de smochine pentru consumul uman sunt parțial non-genetice.

Asta înseamnă că rodesc întotdeauna în lipsa unui polenizator."

_$$$

 CLAUDIUS ÎMPĂRAT

Împăratul roman Claudius a urcat pe tron aproape accidental în 41 D.Hr., ca urmare a asasinării lui Caligula. El își va petrece cea mai mare parte a domniei sale de 13 ani ferindu-se de multe conspirații menite să-l ucidă. Chiar dacă se glumea pe seama faptului că suferea de un handicap fizic, acesta s-a dovedit a fi un administrator capabil.

Claudius s-a luptat cu diverse afecțiuni fizice, inclusiv tremur al capului și mâinilor, șchiopătat și spume la gură. Istoricii au speculat că acesta ar fi suferit de paralizie cerebrală sau sindromul Tourette. Pentru familia lui, această stare reprezenta un semn de slăbiciune și o sursă de jenă. El s-a confruntat cu o umilire constantă la mâna nepotului său, împăratul roman Caligula. Caligula obișnuia să-și bată joc de infirmitățile unchiului său, iar când acesta adormea în timpul unor adunări, invitații erau încurajați să arunce cu măsline în el.

Aceste handicapuri fizice au făcut ca Claudius să fie trecut cu vederea de multe ori pentru poziții publice importante. Pe parcursul copilăriei și tinereții a fost ținut departe de ochii lumii iar rudele sale au făcut tot posibilul de a-l ține departe de linia succesiunii. Unchiul său, împăratul Tiberius, a respins în repetate rânduri cererile sale de a începe o carieră politică.

Toate aceste respingeri l-au făcut să renunțe la aspirațiile politice și să-și umple zilele cu băutură, jocuri de noroc și femei. Acest stil de viață avea să înceteze în 37 D.Hr., când nepotul său Caligula urca pe tron. Caligula era lipsit de experiență și vulnerabil, iar pentru ajutor a apelat la Claudius, numindu-l consilier.

Când nu era distras de băutură și jocuri de noroc, Claudius petrecea ore lungi cufundat în cărți și studii academice. Istoricul Titus Livius, impresionat de inteligența acestuia, l-a determinat să se apuce de scris. Claudius produce mai multe volume despre istoria Cartaginei, a etruscilor și a Republicii Romane. Chiar dacă toate lucrările sale s-au pierdut între timp, ele par să fi fost respectate, iar istoricul roman Tacit a folosit lucrările lui Claudius pentru scrierile sale personale.

În anul 41, împăratul Caligula, soția și copilul său sunt asasinați de către Garda Pretoriană. Povestea spune că în acel moment Claudius se afla în palatul imperial și auzind agitația, se duce să vadă ce se întâmplă. În loc să-l omoare și pe el, pretorienii îl salută ca noul împărat al Romei.

Handicapurile lui Claudius au creat pretorienilor impresia că acesta avea să fie ușor de manipulat odată ajuns la putere. Dar noul împărat s-a dovedit mai deștept decât toți ar fi crezut. El a reușit să evite o confruntare cu Senatul asigurându-și loialitatea Gărzii Pretoriene, pe care a cumpărat-o pe mulți bani.

Odată ajuns pe tron, maladiile sale începuseră să nu-i mai facă așa mari probleme, acesta afirmând mai târziu că a pretins a avea handicap doar pentru a se proteja.

Venirea sa la putere s-a confruntat cu o opoziție înverșunată din partea senatorilor romani, aceștia considerându-l slab și un reclamant ilegitim la tron. Pentru a-și afirma poziția de lider, a lansat o campanie de cucerire a Britaniei. Romanii au avut succes și la întoarcerea la Roma, Claudius a fost primit ca un erou. În onoarea reușitei sale a fost ridicat un arc de triumf pe Via Flaminia.

Împăratul era un împătimit al jocurilor romane, el organizând și participând la curse cu carul și lupte între gladiatori. Atât de mare era plăcerea sa, încât se spune că obișnuia să stea lipit de scaun cu orele ca nu cumva să piardă o clipă din vărsarea de sânge. De multe ori se alătura publicului în numărarea cu voce tare a monedelor plătite câștigătorilor.

Până să ajungă să se căsătorească cu Agrippina, Claudius mai fusese căsătorit de 3 ori și mai avusese încă alte două încercări de căsătorie eșuate. Prima logodnă fusese anulată, a doua mireasă moare în ziua nunții, de prima soție divorțează din cauza suspiciunilor de adulter, de cea de-a doua divorțează din motive politice. Pe cea de-a treia soție, Messalina, o execută pentru adulter și posibilă încercare de asasinat. Chiar dacă jură să nu se mai căsătorească, la un an de la moartea Messalinei, se căsătorește cu nepoata sa, Agrippina.

Dar Agrippina s-a dovedit a fi mai perfidă decât Messalina, aceasta manipulându-l pe Claudius în adopţia fiului ei, Nero și orchestrând succesiunea acestuia la tron. Pentru prima dată în istoria Romei, soția împăratului avea la fel de multă putere ca și acesta și nu se sfia să o arate public. Pentru prima dată, pe o monedă apărea atât fața împăratului, cât și cea a soției sale.

Agrippina s-a folosit de Claudius suficient de mult timp cât să-și consolideze influența și cât să-i asigure succesiunea lui Nero, după care aceasta l-a omorât.

Chiar dacă toți cronicarii antici sunt de părere că Agrippina l-a omorât servindu-i o ciupercă otrăvitoare, detaliile nu se cunosc, existând mai multe variante despre cum a decurs asasinatul.

$$$

 CAZUL CONQUISTADORULUI GIL PEREZ

La 25 octombrie 1593, un soldat spaniol care făcea de gardă la palatul guvernatorului din Manila (oraş fondat în 1571, când trupele lui López de Legazpi cuceriseră Insula Luzon, cea mai importantă din ar­hi­pe­lagul filipinez), se apropia de jumătatea rondului său. Era noapte şi, ajungând în zona întunecată dintre două bastioane, omul a avut o ezitare, căci localnicii erau ostili invadatorilor chiar şi după două decenii de ocu­paţie. A grăbit pasul şi, dând ocol ultimului contrafort s-a pomenit, brusc, într-o stradă necunoscută, a unui oraş necunoscut. În spatele său nu mai era palatul-fortăreaţă, ci un şir de case din piatră, cu o arhitectură cum nu văzuse vreodată, în Europa sau în Asia. Soldatul a luat-o la fugă pe străzi, îngrozit, prin oraşul cufundat într-o noapte asemănătoare şi totuşi altfel decât cea lăsată în urmă – mai toridă, mai uscată, lipsită de umezeala sufocantă a arhipelagului filipinez în sezonul secetos.

După un timp s-a oprit în faţa unui palat cu aspect familiar, ridicat pe o fundaţie piramidală, din dale imense de piatră. Deasupra flutura un steag neclar în întune­ric, însă la intrare erau oameni purtând, liniştitor, unifor­mele şi culorile Spaniei. Soldatul s-a prăbuşit înaintea lor, extenuat. Tremura tot şi, când i-a întrebat unde se află, cei din gardă au izbucnit în râs: cât vin băuse în seara aceea? Era în Mexico… capitala fostului imperiu aztec, cucerit în 1519-1521 de Hernando Cortez, şi a Viceregatului Noii Spanii, înfiinţat în 1535 pentru a uni Mexicul şi America Centrală sub autoritatea coroanei spa­niole! Iar acela era palatul viceregelui…

Apoi, treptat, comandantul companiei care păzea poarta a început să vadă că… nimic nu era cum ar fi trebuit să fie la străinul apărut din noapte. Vorbea spa­niola, purta coif şi archebuză spaniolă, dar în loc de pla­toşă avea o tunică groasă, făcută din straturi succesive de postav prinse între ele cu bumbi de alamă (uniformă tipică pentru conquistadorii care luptau în junglele tro­picale, însă părând de-a dreptul stranie celor staţio­naţi în platourile, munţii sau marile oraşe mexicane). Iar omul nu era beat, ci se afla într-o stare de surescitare vecină cu nebunia şi povestea cum se pome­nise dintr-un continent într-altul, parcurgând… câţiva metri de spaţiu întunecat. Mai mult, le-a strigat că Excelenţa Sa, gu­vernatorul Filipinelor, Don Gomez Perez das Marinas, fusese asa­sinat cu o noapte înainte, de nişte necunos­cuţi care îl hăcuiseră cu securea!

În zori, soldatul a fost dat pe mâna Inchiziţiei – singura „competentă“ să scoată „adevărul“ de la nebuni, posedaţi de diavol ori adepţi ai magiei negre. Dar nici sub tortură străinul nu şi-a schimbat declaraţiile, sus­ţinând că este nevinovat.

Şi, după câteva luni, când vestea morţii guvernatorului Filipinelor, la data, ora şi în condiţiile descrise de prizonier avea să ajungă în Mexic, închizitorii s-au văzut nevoiţi să-l elibereze, invocând un „miracol al îngerilor ce l-au purtat peste ocean tocmai din îndepărtata colonie a Majestăţii Sale“. Între timp, datorită „tratamentului“ de care avusese parte, vestitorul a înnebunit cu adevărat…

Incidentul şi soarta nefericitului soldat i-au atras atenţia cronicarului spaniol Raul de Torres y Mendez, fiind consemnate atât în „Cronica Mexicana“ (1601), cât şi într-o scrisoare către prietenul său, celebrul scriitor Lope de Vega Carpio. Însă… ce s-a întâmplat, de fapt? Era conquistadorul – pe care de Torres nu îl identifică, dar o altă sursă îl numeşte Gil Perez – un vi­zionar cu puteri telepatice ieşite din comun? A păşit el într-un „tunel de vierme“, care făcea însă legătura între două puncte de pe Terra?

$$$

 EDNA O'BRIEN

Una dintre cele mai mari scriitoare irlandeze ale epocii moderne, Edna O'Brien a murit pe 27 iulie 2024, la vârsta de 93 de ani. Tributuri au apărut în întreaga lume și au continuat să fie publicate și difuzat luni de zile după aceea. Faptul că moartea ei a fost a plâns public în propria ei țară, că viața și munca ei au fost sărbătorită și onorată în țara natală, a marcat finala triumfală actul carierei sale, care a început cu mai multe dintre romanele ei fiind interzisă de cenzorii irlandezi și decenii de atacuri ad hominen din țara ei natală, unde fusese adesea tratată cu dispreț și o sursă de rușine națională. Cu toate acestea, din începutul carierei sale lungi, realizările și talentele lui O'Brien au fost recunoscute în alte părți ale lumii. Autorul celor optsprezece romane, opt colecții de povestiri, trei biografii, un volum de poezie, două memorii, zeci de piese de teatru, o serie de cărți și sute de povestiri, pe lângă piese de teatru, scenarii, editoriale, recenzii de carte și articole jurnalistice pentru publicații britanice majore, O'Brien a fost premiat cu prestigios premii literare la nivel internațional de-a lungul deceniilor, inclusiv Premiul PEN/Nabokov pentru realizări în literatura internațională (2018), Premiul David Cohen pentru Literatură (2019), fiind numit comandant al Ordinului de Arte și Litere din Franța (2021), cea mai înaltă distincție literară a Franței, și a fost făcut Dame Comandor onorific al Ordinului Imperiului Britanic pentru Contribuții la literatură (2017). Opera ei a fost tradusă în cel puțin douăzeci și cinci de limbi. Aceste înălțimi extraordinare de succesul a fost atins de o femeie umilă, dacă nu obscură, Originile.

Josephine Edna O'Brien s-a născut la 15 decembrie 1930 (o dată la care a fost uneori vagă despre apogeul faimei ei) către Michael O'Brien și Lena (Helena) O'Brien, născută Cleary. S-a născut în Clare, în Drewsboro, o casă în afara orașului Tuamgraney, unei familii cândva confortabile, ale cărei averi aveau până la nașterea lui O'Brien ca urmare a dependență de cai și băutură. Într-o umilință publică, de asemenea experimentat de idolul ei literar James Joyce în copilărie, Tatăl lui O'Brien a apărut ca falimentar în Stubbs Gazette. Cel mai mic dintre cei patru copii al căror frate cel mai apropiat a fost semnificativ mai în vârstă, O'Brien a trăit cea mai mare parte a timpului în familie acasă, ca unic copil. Ea a dezvoltat o intensitate relație apropiată și interdependentă cu mama ei, o care a oferit multe dintre cele mai durabile relații ale autorului teme literare și imagini de dragoste și pierdere.

În memoriile sale din 2012, Country Girl, O'Brien o descrie viața scriitoare ca fiind inspirată în mare măsură de o legătură profundă cu Lumea naturală în și în jurul fermei familiei. O fată singuratică, ea și-a petrecut o mare parte din timp rătăcind pe câmp, comunicând cu copaci și păsări, trăind în imaginația ei. La școală, a fost o preferatul profesorilor și i s-a cerut adesea să scrie eseuri pentru ei. Deși propria ei casă era fără cărți (în afară de General Stud Book), ea a fost încântată de poezii și romane citite în lecțiile ei și în special a iubit călătoriile care au interpretat lucrări emoționante de melodramă și groază, inclusiv favoritele recurente, adaptările scenice ale Orientului Lynne și Dracula. Avea o dorință precoce de publicare și, dacă nu aveau cărți, existau întotdeauna ziare în Acasă. A vrut să concureze cu o figură locală care a scris un Nature pentru un mic ziar, un impuls pe care îl numește "prost ambiția de a fi scriitoare" (O'Brien, 2012, 38), pe care a urmărit-o de descriind peisajul de care era pasionat de ea. Această practică timpurie în crearea de descrieri luxuriante și detaliate ale mediul ei imediat avea să devină o trăsătură distinctivă a ei proză premiată. Chiar și detractorii ei au recunoscut-o puteri considerabile de observație și evocare vie a loc.

O'Brien nu a reușit să publice la început ambiții, dar și-a asigurat un loc de muncă scriind un săptămânal "Women's interes" pentru The Link, revista internă a CIE, (Córas Iompair Éireann, transportul național serviciu), la scurt timp după sosirea în Dublin, scriind sub numele "Sabiola" (O'Brien, 2012, 106). După ce a terminat liceul educație în Mănăstirea Milostivirii, în Loughrea, comitatul Galway, O'Brien s-a mutat la Dublin pentru a urma o carieră practică de farmacolog, participând la cursuri noaptea și lucrând într-un farmacie în timpul zilei. În același timp, ea a continuat să a scris și ocazional a plasat articole în reviste irlandeze, cum ar fi The Bell, adesea sub pseudonimul "Dina Bryan". A fost la farmacie unde l-a întâlnit pe viitorul ei socr, care i-a făcut cunoștință cu fiul său, Ernest Gébler. La momentul 1952, Gébler a fost un scriitor de succes, unul dintre romanele bestseller, The Plymouth Adventure, au avut recent a fost transformat într-un film major de la Hollywood cu Spencer Tracy în rolul principal. El a fost, de asemenea, tatăl divorțat al unui fiu de care s-a înstrăinat, și, pentru mulți irlandezi la acea vreme, un "străin", fiind de Origine ceho-evreiască (deși născută în Dublin). Ca și tatăl său, Gébler a fost amăgit de inocența rustică a lui O'Brien, care contrasta cu fermecător cu interesul ei aspirațional pentru artă, în special munca unor genii moderniste precum T.S. Eliot și James Joyce. Când acest interes pentru literatură s-a dovedit a fi serios și inspirat publicarea bestsellerului lui O'Brien, romanul din 1960 The Fetele de la țară, o căsnicie deja nefericită a devenit insuportabilă. Gébler și O'Brien "fugiseră" la Wicklow în 1954, o pentru familia lui O'Brien, mutându-se la Londra în 1958, unde Au crescut doi fii până când s-au despărțit în 1964, divorțând legal în 1967. O'Brien nu s-a recăsătorit niciodată.

Fetele de la țară, care au făcut faima de durată a lui O'Brien, a fost comandat în 1958 pentru 50 de lire sterline de către Iain Hamilton, șeful lui O'Brien la editura lui Hutchinson, unde a lucrat citind manuscrise. Hamilton a fost impresionat de rapoartele cititorilor lui O'Brien și încurajat ea să scrie un roman al ei, pe care Gébler avea să-l petreacă ani de zile pretinzând ca în mare parte propria sa operă. Mai târziu avea să afirme că ea talentul "locuia în chiloții ei" și pretindea că i-a scris primele două cărți în timp ce dormea, rescriind și rafinând prostia țâșnind pe care îl făcuse ziua. A continuat să insiste până în 1988 că "a ținut-o de mână și a învățat-o ABC-ul narațiunii" (Nesemnat, 1988). Fetele de la țară, scrise în câteva săptămâni în fervoarea tipică primelor romane, primite universal în lumea vorbitoare de limbă engleză, inclusiv în Irlanda, dar acel răspuns a început să se coaguleze în patria lui O'Brien la câteva luni de la apariția sa, odată ce au apărut temele și conținutul în atenția autorităților guvernamentale și bisericești. Cartea, care a reprezentat realitatea vieții femeilor și fetelor din mediul rural în Irlanda de la mijlocul secolului cu o onestitate încurajatoare care dezvăluie bucurii ca privațiuni și cruzimi, inclusiv prădători sexuali și a fost rapid cenzurată de autoritățile statului, la fel ca și următoarele cinci romane. John Charles McQuaid, Întâistătător Catolic al Irlandei și Arhiepiscop de Dublin din 1940 până în 1972, a condus o campanie de puritate care a interzis munca multor scriitori, îndrumând cenzorii să interzică doar lucrări produse în Irlanda, dar și filme și romane care urmează din străinătate care ar putea corupe inocența celor neatinși Irlandeză. El a manifestat o răutate personală față de O'Brien, de exemplu în 1966, referindu-se la scriitor, a cărui carieră a încercat-o să se stranguleze fără succes la naștere, ca "un renegat și un murdar unul" (Horgan, 2019, 15).

Acest roman senzațional, pe care familia ei din Tuamgraney l-a văzut ca pe un act de trădare, a devenit, cu The Lonely Girl (1962; redenumit Girl with Green Eyes în 1964) și Girls in Fericirea lor căsătorită (1964), Fetele de la țară trilogie, la care O'Brien a adăugat un epilog în 1986, când trei romane au fost publicate pentru prima dată într-un singur volum. Trilogia urmărește viețile copiilor din primul roman în maturitate deziluzionată și nefericită, astfel încât recenzorii au pierdut ceva entuziasm pentru lucrare, deplângând "prospețimea", "energia" pierdută, și "poftă" pe care au găsit-o atât de captivantă în primul film al trilogiei Tranşă. Cu toate acestea, O'Brien a rupt deja în descrierea vieților oamenilor rurali, romano-catolici, fete și femei din clasa muncitoare care nu au apărut anterior semnificativ în literatura irlandeză. Mulți irlandezi contemporani romancieri, bărbați și femei, inclusiv Anne Enright, Claire Keegan, Frank McGuinness, Eimear McBride, Colm McCann, Sean O'Reilly și Louise Nealon, pentru a numi doar câteva, a creditat munca lui O'Brien cu deschiderea de noi posibilități de capturare a irlandezilor neglijați trăiește, dând voce celor mult reduși la tăcere.

Următorul roman al lui O'Brien, Casualties of Peace (1966), a cărui acțiune se desfășoară în Londra, a prezentat din nou o puternică prietenie feminină centrală și viețile femeilor au fost distruse violent de bărbații care controlează. Romanele care au urmat, A Pagan Place (1970) și Night (1972), s-au întors în Irlanda și au continuat să exploreze teme care i-au dominat ficțiunea, controlul femeilor de către ambele bărbați individuali – de obicei tați, iubiți sau soți – și cei mai mari forțele patriarhale ale societății, nu doar ticăloșii obișnuiți ai biserică și statului, dar și regimurile mai puțin opresive ale Eliberarea sexuală și autoactualizarea au luat amploare în anii 1960 și anii '70, care au oferit moduri mai sofisticate de represiune și exploatarea femeilor. A Pagan Place și Night au fost ambele experimentale în stil - unul în întregime la persoana a doua și unul un monolog în stil Nora-Barnacle rostit de o femeie în ea – dar credincioșii cititori ai lui O'Brien nu au abandonat-o niciodată, indiferent de riscurile stilistice sau tematice pe care și le-a asumat. Romanele lui O'Brien abordarea problemelor de atracție față de persoane de același sex, adulter, violență domestică, sinucidere și autovătămare, avort, viol, incest, crimă, abuz asupra copiilor, și alte subiecte controversate fără scuze. Deși ficțiunea ei a ajuns să fie cel mai frecvent plasat în Anglia, protagoniștii ei au fost întotdeauna femei irlandeze, până la ultimul ei roman, Girl (2019), care se concentrează pe experiențele unei tinere nigeriene, Maryam.

De-a lungul anilor 1970, producția prolifică a lui O'Brien și stilul personal plin de farmec a făcut-o o celebritate media, lucru pe care l-a făcut cultivată în mod conștient pentru a se întreține pe ea și pe copiii ei fii, care aveau nevoie de educație, dar care au contribuit la ea reputație în creștere ca scriitor de romane de dragoste spumoase, "picante", fără semnificație literară serioasă, concentrându-se în întregime pe vieți emoționale irelevante. Acest accent se pune pe cele mai intime – nu numai romantice, ci și adesea între mamă și fiică, mai ales în unele dintre cele mai memorabile povestiri, cum ar fi "Un trandafir în inimă", "Covorul", "Vino în salon, Doris", "O femeie scandaloasă" – i-a asigurat succesul popular, în special la cititoarele de sex feminin, o dovadă în plus a lipsei de integritate literară în ochii criticilor importanți.

În primele decenii ale faimei sale, opiniile literare au fost împărțite în ceea ce privește această cifră internațională în creștere. Benedict Kiely s-a apărat "fata de mănăstire cu temperamentul ei" împotriva cenzorilor și a prezis lucruri mari pentru ea (Kiely, 1969, 158), în timp ce Bernard Bergonzi a deplâns "respingerea feminin-primitivă a inteligență" (Bergonzi, 1967, 37). John Mellors a folosit limbajul contemporan al feminismului împotriva ei, când a afirmat că "din amărăciune și sentimentalism vine femeia șovină terorism" (Mellors, 1977, 158). Sean McMahon a deplâns-o "întârzierea" și "propaganda ei neo-feministă" (McMahon, 1967, 79), o ironie dureroasă într-o perioadă în care feministele erau în mare parte denunțându-i munca, în ciuda opiniei lui Anatole Broyard că trilogia Country Girls este un "argument puternic pentru feminism" (Broyard, 1986, 12) și credința Juliei O'Faolain, în 1974, că feministele "ar trebui să-i fie recunoscătoare ... Poveștile ei sunt buletine de pe un front pe care nu le va păsa să se angajeze, rapoarte de teren despre condiția feminină în cea mai acută formă" (O'Faolain, 1974, 3-4).

Odată ce romanele lui O'Brien nu au mai fost cenzurate, ficțiunea a fost mai rar aparent "irlandeză", a primit puțin atenție critică sau populară în Irlanda. A fost văzută ca o rușine, un stereotip exagerat al unei colege irlandeze cântând pentru publicul ei din Marea Britanie, deși O'Brien însăși a respins acest tip de ceea ce ea a numit "codologie". Poziția ei literară în Marea Britanie și în această perioadă, fie din cauza sentiment, care câștiga putere pe măsură ce nord-irlandezii "Problemele" au continuat, sau misoginismul lumii editoriale care a subevaluat munca autoarelor și le-a denigrat succesul ca fiind indicând o lipsă de seriozitate. Una dintre cele mai vehemente ale lui O'Brien criticii, Nick Hornby, într-o recenzie a povestirii lui O'Brien colecție, Lantern Slides, se plânge de "aratul aceeași brazdă emoțională" în "Airless Joyless Tales" care prezintă "puțină modulație sau progresie perceptibilă" și opriți "doar scurt de a evoca spiridușii" (Hornby, 1990, 39). Această confuzie de stereotipurile irlandeze ieftine cu repetiții plictisitoare au apărut ca recent ca o recenzie din 2006 a The Light of Evening în The Observer, care se plângea, "ca lăutarii care înfundați pub-urile tematice mai brânză din Dublin nu vă puteți abține să nu vă doriți asta ocazional O'Brien își schimba tonul" (Hughes, 2006).

Cu toate acestea, scriitorii eminenți din America de Nord au fost cei ai lui O'Brien prieteni și campioni de zeci de ani și, în ciuda cenzurii oficiale, cititorii ei loiali au rămas credincioși în timpul controverselor și condamnări periodice, care i-au urmărit cariera până în 2002 roman, În pădure, văzut ca exploatând în mod scandalos tragedia crimelor din viața reală pe care s-a bazat narațiunea, o critică pe care unii cercetători au caracterizat-o ca fiind de gen. În pădure a fost ultimul din patru romane de stat – House of Splendid Isolation (1994), Down by the River (1996), Wild Decembers (1999) – toate având un element din mass-media irlandeză s-au opus, susținând că scriitorul nu are legătura cu Irlanda modernă. De atunci, s-a acceptat pe scară largă că pe tot parcursul cariera ei O'Brien s-a adresat cu curaj unora dintre cele mai rușinoase fațete ale culturii irlandeze post-independență, cum ar fi copilul clerical abuzul sexual și încarcerarea femeilor în spălătoriile Magdalene și "mamă și copil", înainte ca autoritățile de stat să înceapă să se angajeze cu această istorie într-un mod semnificativ. La fel de profund nefericit ca atare tratament din partea criticilor irlandezi a făcut-o, nu s-a descurajat niciodată și nu s-a oprit din scris până în ultimul an de viață, când a fost lucrând la o biografie a lui T. S. Eliot, fiind invitat la ține prelegerea anuală T. S. Eliot în 2020 despre ea 90 de ani în timp ce suferea de cancer care avea în cele din urmă i-a pus capăt vieții.

Recunoașterea adevărului academic, istoric și cultural valoarea operei lui O'Brien a început la mijlocul anilor 1990, cu apariția romanelor care se întorc în Irlanda concentrându-se pe probleme sociale și publicarea în 1996 a unui număr special dedicat ficțiunii lui O'Brien din The Canadian Journal of Irish Studii. Această publicație de referință a fost urmată de articole în reviste academice proeminente, două colecții de eseuri și două monografii despre viața și opera autorului. Acesta este și momentul în care Reputația lui O'Brien în Irlanda a început să se schimbe. Numeroasele ei și premiile literare acordate în mod regulat au început să includă irlandeze recunoașteri la începutul secolului XXI. Acest schimbare profundă în relația oficială a Irlandei cu O'Brien a fost anunțată poate cel mai public de o recenzie a memoriilor sale, Country Girl, pentru Irish Times, de către prima Președintele Irlandei, Mary Robinson, care concluzionează: "Poate că acum, la publicarea sa, este timpul pentru o reevaluare adecvată a Ednei O'Brien ca unul dintre marii scriitori creativi ai generației sale" (Robinson, 2012).

Moartea lui O'Brien a fost raportată ca o știre majoră în întreaga lume și înmormântarea ei atent organizată, pe care a planificat-o mulți ani, a fost acoperit de toată mass-media irlandeză. A fost transmis live online de RTÉ televiziune și a prezentat un elogiu excepțional de către ea romancierul scoțian Andrew O'Hagan, livrat la un exces mulțime în biserica Tuamgraney. Pe lângă familie, luminile din lumea politicii și a divertismentului care se număra printre ea mulți prieteni, cum ar fi președintele irlandez Michael D. Higgins și actorul Stephen Rea, au fost prezenți. Ea a aranjat să fie înmormântată cu ea familia mamei de pe Insula Sfântă (Inis Cealtra) în Lough Derg.

Că O'Brien a trăit să vadă schimbarea remarcabilă în irlandeză atitudinile față de ea și de scrierile ei trebuie sărbătorite, dar, așa cum dezvăluit într-un documentar recent despre munca și viața scriitoarei, Blue Road: The Edna O'Brien Story, regizat de Sinéad O'Shea, rana acelui maltratare inițial nu s-a vindecat niciodată complet. Faptul că o astfel de durere a persistat până în ultimele zile oferă o mărturie suplimentară a remarcabilei rezistențe a unei voci neobosite care a fost dedicat mărturisirii și raportării bucuriilor și tristeților fără voce, fie că este vorba de fete tinere și naive din Irlanda rurală, gospodine neglijate și singuratice din suburbiile Londrei, încarcerate bărbați tineri, victime sârbe ale torturii sau femei și fete nigeriene răpit de Boko Haram în Nigeria.

Surse:

Broyard, Anatole. Recenzie a trilogiei Country Girls, "The Norocul putred al lui Kate și Baba", The New York Times Recenzie a Books (11 mai 1986), p. 12.

Bergonzi Bernard. Revizuirea victimelor păcii, "Total Recall", New York Review of Books (24 august 1967), p. 37.

Gébler, Carlo [nesemnat]. "Ernest și Edna, trăind în trecut", Jurnalul londonez, The Standard (22 aprilie 1988).

$$$

 SIR EDWARD ELGAR

Sir Edward Elgar (n. 2 iunie 1857, Broadheath, Worcestershire, Anglia - d. 23 februarie 1934, Worcestershire) a fost un compozitor englez ale cărui lucrări în limbajul orchestral romantismului de la sfârșitul secolului al XIX-lea - caracterizate prin melodii îndrăznețe, efecte de culoare izbitoare și stăpânirea formelor mari - au stimulat o renaștere a muzicii engleze.

Fiul unui organist și dealer de muzică, Elgar a părăsit școala la vârsta de 15 ani și a lucrat pentru scurt timp într-un birou de avocat. A fost un violonist excelent, a cântat la fagot și a petrecut perioade ca maestru de orchestră și organist de biserică. Nu a avut nicio pregătire formală în compoziție. După ce a lucrat la Londra (1889-1891), a plecat la Malvern, Worcestershire, și a început să-și stabilească o reputație ca compozitor. A produs mai multe lucrări corale mari, în special oratoriul Lux Christi (1896; Lumina vieții), înainte de a compune în 1898-99 popularele Variațiuni Enigma pentru orchestră. Variațiile se bazează pe contramelodia unei teme neauzite, despre care Elgar a spus că este o melodie binecunoscută pe care nu a vrut să o identifice – de unde și enigma. Încercările repetate de a-l descoperi au eșuat. Toate cele 14 variațiuni, cu excepția ultimei, se referă criptic la prietenii lui Elgar, cu excepția propriului său autoportret muzical. Această lucrare, foarte apreciată de Hans Richter, care a dirijat prima reprezentație în 1899, i-a adus lui Elgar recunoașterea ca compozitor principal și a devenit cea mai frecvent interpretată compoziție a sa. În 1900 a urmat o altă lucrare majoră, oratoriul Visul lui Gerontius, pe care mulți îl consideră capodopera sa. Bazat pe un poem al cardinalului John Henry Newman, a renunțat la amestecul tradițional de recitative, arii și refrene, folosind în schimb o textură muzicală continuă, ca în dramele muzicale ale lui Richard Wagner. Lucrarea nu a fost bine primită la prima sa reprezentație la Birmingham, dar după ce a fost aclamată în Germania, a câștigat favoarea britanicilor.

Elgar, romano-catolic, plănuia să continue cu o trilogie de oratorii religioase, dar a terminat doar două: Apostolii (1903) și Regatul (1906). În aceste lucrări mai puțin reușite, temele reprezentative sunt împletite în maniera laitmotivelor lui Wagner. Alte lucrări vocale includ cantata corală, Caractacus (1898) și ciclul de cântece pentru contralto, Sea Pictures (1900).

În 1904, Elgar a fost numit cavaler, iar din 1905 până în 1908 a fost primul profesor de muzică al Universității din Birmingham. În timpul Primului Război Mondial a scris ocazional articole patriotice. După moartea soției sale în 1920, și-a redus sever scrisul muzical, iar în 1929 s-a întors în Worcestershire. Prietenia cu George Bernard Shaw l-a stimulat în cele din urmă pe Elgar să compună în continuare, iar la moartea sa a lăsat neterminată o a treia simfonie, un concert pentru pian și o operă.

Principalele lucrări de natură programatică ale lui Elgar sunt uvertura Cockaigne, sau In London Town (1901) și "studiul simfonic" Falstaff (1913). Dintre cele cinci marșuri Pomp and Circumstance (1901-1907; 1930), primul a devenit deosebit de faimos. De asemenea, foarte apreciate sunt cele două simfonii (1908 și 1911), Introducere și Allegro pentru coarde (1905) și Concertul pentru vioară (1910) și Concertul pentru violoncel (1919).

Primul compozitor englez de talie internațională de la Henry Purcell (1659-1695), Elgar a eliberat muzica țării sale de insularitatea ei. El a lăsat compozitorilor mai tineri resursele armonice bogate ale romantismului târziu și a stimulat școala națională de muzică engleză ulterioară. Propriul său limbaj a fost cosmopolit, dar interesul său pentru oratoriu este bazat pe tradiția muzicală engleză. În special în Anglia, Elgar este apreciat atât pentru propria sa muzică, cât și pentru rolul său în anunțarea renașterii muzicale engleze din secolul al XX-lea.

$$$

 ELENA FERRANTE

„Între margini” (editura Pandora M, 2024) este o colecție de prelegeri scrise de Elena Ferrante care tratează relația intimă cu scrisul – volumul funcționând și ca un manual de scriere pentru cele interesate de metodele interioare de concepție și realizare literară care vin direct din experiența unei autoare care abordează franc cum este să scrii din perspectiva vieții trăite ca femeie.

Vă recomand această lectură-călătorie în drumul de explorare al relației cu scrisul pe care Elena Ferrante îl explică încă de la primele amintiri legate de școală:

„Primele mele amintiri legate de scris au de-a face cu caietele școlii primare. Aveau – nu știu dacă le mai au – linii negre orizontale, trasate astfel încât să delimiteze spații de diferite dimensiuni.” („Între margini”, Elena Ferrante)

În acest fel, titlul „Între margini” devine și o imagine a spațiului în care scriem, spațiul mental, spațiul imaginar, spațiul particular din mintea unei scriitoare: rămânem în liniile trasate în caietul de școală, în ceea ce știm despre literatură sau ne dorim să nu ținem cont de acele margini, de acele repere și să le depășim?

Am selectat 16 pasaje care conturează câteva schițe pentru lecțiile despre scris pe care le putem învăța rapid de la Elena Ferrante. Sunt modalități de lucru și idei despre cum să-ți conturezi universul creativ care, cred eu, rezonează profund cu oricine este pasionat de scris și are nevoie de direcții privind întrebările esențiale:

Despre ce să scriem?

Cum să scriem?

Și cum să ajungem la propria voce literară?

Realism: oglindire sau ficțiune?

Încă de la prima pagină, scriitoarea explică cu claritate doi poli între care ea își negociază mereu poziția narativă: „… o să vă vorbesc despre mania de a scrie și despre cele două metode folosite pe care mi se pare că le cunosc cel mai bine, prima – docilă, a doua – năvalnică.” Cu aceste două metode sau două energii care îi ghidează scrisul, Elena Ferrante deschide o discuție cu privire la ce înseamnă realismul: o oglindire fotografică a realității sau o inserare a ficțiunii care să potențeze realitatea? Autoarea ne indică un posibil „compromis”:

„Adevărata viață vie”, cum îi spunea Dostoievski, e o obsesie, un zbucium al celui care scrie. Cu mai multă sau mai puțină abilitate fabricăm ficțiuni nu pentru ca fictivul să pară adevărat, ci pentru a reuși să spunem adevărul cel mai dificil de spus, cu absolută fidelitate, prin intermediul ficțiunilor.” („Între margini”, Elena Ferrante)

Scrisul pe umerii celor care au scris înaintea ta

Asta este o idee la care țin foarte mult și care o repet și eu în cursuri: nu putem porni de la ideea că începem de la 0 atunci când scriem, că avem o pânză albă, un fel de tabula rasa în care existăm doar noi ca individualitate neatinsă de experiența de a citi. Suntem suma lecturilor noastre, ce citim ne alimentează, ne rămâne în minte, ne ghidează pașii – așa că este important să ne punem întrebarea care sunt lecturile care ne-au format? Ce ne place să citim? Nu începem de fapt de la o pagină goală, ci de la un univers interior plin de povești din care alegem ce ni se potrivește; avem influențe, tipare narative lipite pe pereții propriei imaginații încă de la primele basme pe care le citim în copilărie. Autenticitatea și unicitatea se construiește doar prin acceptarea acestor baze.

„Trebuie să renunțăm la ideea că a scrie înseamnă să eliberăm, în mod miraculos, o voce proprie, o tonalitate proprie: după mine, acesta e un mod indolent de a vorbi despre scris. Scrisul, în schimb, înseamnă să intri de fiecare dată într-un cimitir nesfârșit unde fiecare mormânt așteaptă să fie profanat. Scrisul înseamnă să te instalezi în tot ce s-a scris deja – marea literatură și cea de consum, dacă e nevoie, romanul-eseu și melodrama – și să devii, în limitele propriei tale individualități, învolburate și încărcate, la rândul tău scriitură. Scrisul înseamnă să iei în stăpânire tot ce s-a scris deja și să înveți, încet-încet, să folosești acea avere imensă. (…) Așa că, atunci când vorbesc despre eul meu care scrie, ar trebui imediat să adaug că vorbesc despre eul meu care a citit, chiar li când a fost vorba despre cititul distrat, cea mai perfidă formă de citit.” („Între margini”, Elena Ferrante)

Mici-mari revelații

Elena Ferrante dezvăluie o listă a descoperirilor în parcursul ei de dezvoltare – sunt, cum le numește ea „mici revelații” – puncte relevante de luat în calcul indiferent de ce gen literar ne propunem sau ce tematică abordăm:

„Prima mică revelație. Scrisesem dintotdeauna la persoana a treia până în momentul acela. Persoana întâi din acea scrisoare, tocmai pentru că se încurca pe măsură ce avansa, și cu cât se încurca, cu atât se simțea mai implicată, mi s-a părut o noutate promițătoare.”

„A treia mică revelație. Orice narațiune era întotdeauna, în mod inevitabil, opera unui narator sau a unei naratoare, care prin natura lor, prin structura lor, nu puteau fi decât o frântură între frânturi de realitate, fie că se camuflau, fie că se prezentau indirect, fie că se prefăceau eul narator, fie că apăreau ca autor sau autoare a întregului mecanism literar, cu semnătura lor pe copertă.”

„A patra mică revelație. Aproape fără să-mi dau seama, ca aspirantă la un realism absolut, devenisem o realistă descurajată care acum își spunea: pot povesti acel „acolo, afară” doar dacă mă povestesc și pe mine care mă aflu „acolo, afară” împreună cu tot restul.”

„A cincea mică revelație. Activitatea literară n-ar fi reușit niciodată să sintetizeze cu adevărat vârtejul de reziduuri care constituia realitatea, înăuntrul oricărei ordini gramaticale și sintactice.” („Între margini”, Elena Ferrante)

Cum ne gândim la propriul scris

Vorbim despre conștientizarea momentului prezent mai ales în spațiul de dezvoltare personală. Dar abilitatea de a înțelege în ce fel de „acum” te afli, de a fi prezentă cu adevărat – este unul dintre cele mai importante ingrediente pentru scris ne spune Elena Ferrante. Pentru că poveștile pe care vrem să le scoatem afară din noi și pe pagină se deplasează cu o rapiditate imensă față de puterea noastră de a scrie atât de repede sau de a putea scrie bine atât de rapid, se instalează o posibilă defazare – un contra-timp de care e nevoie să fim, din nou, conștiente.

De-a lungul cărții, autoarea explică cele două tendințe pe care le numește încă din prima pagină: „scrierea ordonată” și „scrierea năvalnică”. În citatul de mai jos veți găsi conturarea acestor două ipostaze în căutarea identității sale în textele scrise – numind partea disciplinată acea pulsiune care realiza un text bun, chiar „aveam impresia că ieșise perfect”, dar în același timp blocarea energiei „năvalnice” transforma acel produs finit în ceva care o făcea să se simte „de parcă n-o scrisesem eu”. Cât de multă onestitate și vulnerabilitate aducem în ce scriem și cum ne putem conserva „năvalnicul”?

„Nu arareori cine scrie începe să povestească pornind exact din momentul în care se pregătește să-și ducă la bun sfârșit strădania, aș zice, dimpotrivă, că se întâmplă dintotdeauna. Felul în care ne imaginăm că tragem afară, cu ajutorul cuvântului scris, un „lăuntru” născocit, prin natura lui mereu echivoc, ar merita mai multă atenție când se discută despre literatură. (…) Strădania se datorează faptului că prezentul – întregul prezent, chiar și al acelui eu care scrie, o literă după alta – nu reușește să țină în frâu cu claritate gândul-viziune, care apare întotdeauna înainte, care e întotdeauna trecutul și care de aceea are tendința să se încețoșeze.” („Între margini”, Elena Ferrante)

„De atunci am scris foarte mult, decenii la rând, închisă în acel cerc. Porneam de la ceva care mi se părea urgent, pe deplin al meu, și continuam zile în șir, săptămâni, câteodată luni. Chiar dacă șocul inițial își epuiza efectele sale, rezistam, scrisul avansa, fiecare rând conceput și reconceput. Dar între timp busola care-mi indicase direcția pierduse acul, era ca și cum aș fi zăbovit asupra fiecărui cuvânt pentru că nu știam încotro să merg. Vă spun un lucru care o să pară contradictoriu: când încheiam o povestire, eram bucuroasă, aveam impresia că ieșise perfect; și totuși, mă simțeam de parcă n-o scrisesem eu – adică nu eu cea cuprinsă de frenezie, pregătită pentru orice, care se simțise chemată să scrie și care de-a lungul versiunii preliminare păruse că stă pitită în cuvinte -, ci o altă ipostază a mea, foarte disciplinată, care găsise căi utile doar ca să poată spune, în cele din urmă: iată, vedeți ce fraze frumoase am scris, ce imagini frumoase, povestirea e gata, lăudați-mă.” („Între margini”, Elena Ferrante)

„Să scrii înseamnă să te instalezi în propria minte”

Cine suntem atunci când scriem? Autoarea pornește aici de la un citat din Virginia Woolf pentru a demonstra complexitatea eului literar sau a identității de scriitoare atunci când vocea interioară este mutată pe pagina scrisă. Procesul de a scrie -dincolo de a fi o ordonare a momentelor narațiunii, un traseu de creare a unei povestiri cu început și final – este o conștientizare a instalării în propria minte – iar asta aduce cu sine crearea unei entități, identități noi – la intersecția dintre gândirea personală și exprimarea literară.

„Este o greșeală să crezi că literatura poate fi produsă din materie primă. Trebuie să pornești de la viață, da, tocmai de aceea mi-a displăcut atât de mult erupția lui Sidney – trebuie să te manifești în exterior; foarte foarte concentrat, totul într-un singur punct, să nu trebuiască să aduni părțile împrăștiate ale personajului care trăiește în mintea ta. Vine Sidney și eu sunt Virginia. Când scriu, sunt toată numai sensibilitate. Uneori îmi place să fiu Virginia, dar numai când sunt disperată, variată și gregară. Acum (…), aș dori să fiu numai sensibilitate.” (Virginia Woolf). Ideea lui Woolf mi se pare clară: să scrii înseamnă să te instalezi în propria minte, fără să te mai risipești în foarte numeroasele, diversele, inferioarele modalități cu care, fiind Virginia, trăiești în fiecare zi o viață rudimentară. Mie, când eram tânără, mi s-a părut că-mi spune: vai, da, îmi place să fiu Virginia, dar eul care scrie cu adevărat nu e Virginia; eul care scrie cu adevărat înseamnă douăzeci de persoane, o pluralitate extrem de sensibilă, concentrată toată în mâna dotată cu peniță.” („Între margini”, Elena Ferrante)

Cum ne imaginăm scrisul

Elena Ferrante instalează o imagine-metaforă pentru ce înseamnă să lucrezi cu cuvintele, să scrii, să fii în contact cu o materie infinită ca resurse. Cușca plină de cuvinte care devin animale sălbatice sau vârtejul de cuvinte care aparține unui univers marin numit frantumaglia. Ce imagine vă creați în minte legată de relația voastră cu propriul scris? Cum vă imaginați marea de cuvinte din care alegeți ce aveți nevoie pentru poveștile voastre?

„M-am recunoscut un pic în acest vuiet ordonat-dezordonat produs de un eu alcătuit exclusiv din cuvinte – în acest vuiet care din pasaj în pasaj e condus din nou spre imaginea unei foarte lungi înlănțuiri de animale sălbatice ținute în cușcă, motivate doar de frică. Înainte să dau peste el, aveam o altă imagine în minte, care provenea de la mama: un vârtej de fragmente-cuvinte care îmi provocau neliniște, care mă îngrozeau și care, în fanteziile mele, erau epave ale unui teritoriu înghițit de furia apelor. O frantumaglia, spunea mama speriindu-se când îmi vorbea despre mintea ei și speriindu-mă într-atât încât am preferat mult timp imaginea cuștii. Cel puțin ea avea hotare sigure, mă liniștea să mă simt într-un perimetru. Am tendința să închid mereu ușa în urma mea și am preferat multă vreme mai degrabă să semăn cu cineva decât să mă simt fără trăsături. Înăuntrul unei cuști, vârtejul acela de frantumaglie – care în ultimii ani s-a impus din nou – mi se părea mai controlabil.” („Între margini”, Elena Ferrante)

Despre ce scriem

În orice modalitate literară alegem să ne exprimăm (oriunde de la polul de non-ficțiune până la cel mai înalt tip de fantasy de exemplu), temele majore sunt ecouri de experiență umană care va cumula pragurile sau tematicile universale: pierdere sau moarte, dragoste sau nevoia de a ieși din singurătate, limitele moralității și transgresiunile care conduc spre cele mai întunecate acțiuni, etc. Autoarea ne asigură că deși suntem tentate să căutăm acele teme care nu au fost încă scrise sau problematici încă „nediscutate”, lucru care este absolut firesc, este nevoie să ne gândim și cum abordăm acea tematică. Elena Ferrante pare să aplice o regulă de tipul construcție-distrugere, ea urmărește teme „clasice”, dar își aduce originalitatea prin modul în care dezechilibrează formularea și finalitatea acelei narațiuni „vechi”:

„Pentru mine, în timp, a scrie s-a transformat într-adevăr în a da formă unui fel de a mă echilibra/dezechilibra permanent, a așeza fragmente într-un cadru și a aștepta să le răvășesc. Astfel, romanul de dragoste începe să mă mulțumească atunci când devine roman al stingerii dragostei. Romanul polițist începe să mă prindă când știu că nimeni nu va afla cine e asasinul. Romanul maturizării mi se pare bun când e limpede că nimeni nu se va maturiza.” („Între margini”, Elena Ferrante)

Raportarea la identitatea feminină

Veți găsi în acest volum și o mică cronologie a direcțiilor literare pe care scriitoarea le-a abordat de-a lungul carierei sale. Acest mic istoric este extrem de relevant pentru modul în care scriitura și filosofia asupra propriului scris se concentrează și crește. Astfel, descoperim despre Elena Ferrante că a fost încă din adolescență atrasă de redarea realistă, de analiza lumii palpabile și a încercat mult timp să șlefuiască un tip de obiectivitate pe care o credea obligatorie pentru direcția realismului. În timp, după cum mărturisește, descoperă că dorința de a fi o oglindă nu poate fi susținută fără o implicare subiectivă, că identitatea autoarei, de este „înăuntrul nostru” nu se poate separa de ceea ce scrie. Revine apoi la importanța lecturilor, la modul în care ne formează textele citite de-a lungul timpului și a necesității pentru scriitoare de a explora și de a descoperi literatură scrisă de alte femei pentru a vedea cum „sună” și cum se simte limbajul rostit și scris despre experiențele de a fi femeie. Întrebarea firească este: câte titluri scrise de femei citiți, ce scriitoare vă inspiră, în ce locuri găsiți „fraze autentice feminine”?

„Am avut ca adolescentă pasiunea lucrurilor reale, voiam să le circumscriu, înscriu, descriu, prescriu, chiar și proscriu, dacă era necesar. Nu mă abțineam, plănuiam să mă revărs peste lume, în celălalt, în ceilalți, și să povestesc despre asta. Mă gândeam: tot ce în mod întâmplător stimulează apariția unei narațiuni e în afara noastră și vine peste noi, mergem spre el, ne zăpăcește, se zăpăcește. Înăuntru – înăuntrul nostru – nu există decât mecanismele fragile ale organismului nostru. Ceea ce numim „viață interioară” e o permanentă străfulgerare a creierului care vrea să se materializeze în formă de voce, de scriere. (…) Voiam să fiu o oglindă. Asociam fragmente conform unui înainte și unui după, le îmbinam, rezulta o povestire. Mi se întâmpla cu naturalețe, făceam asta încontinuu.” („Între margini”, Elena Ferrante)

Apoi a trecut timpul și totul s-a complicat. Am început să duc un război cu mine însămi: de ce asta, de ce nu astalaltă, e bine așa, așa nu e bine. În decursul câtorva ani deja mi se părea că nu mai știu să scriu. Nicio pagină de-ale mele nu era la înălțimea cărților care-mi plăceau, poate pentru că eram ignorantă, poate pentru că nu aveam experiență, poate pentru că eram femeie, și deci sentimentală, poate pentru că eram proastă, poate pentru că nu aveam talent. Parcă totul îmi ieșea înțepenit.” („Între margini”, Elena Ferrante)

„Dacă acest lucru e adevărat pentru eul masculin care scrie, e cu atât mai adevărat pentru eul feminin. O femeie care vrea să scrie trebuie să aibă de-a face în mod inevitabil nu doar cu întregul patrimoniu literar din care s-a nutrit și în virtutea căruia vrea și poate să se exprime, ci cu faptul că acel patrimoniu e, în principal, masculin și prin natura lui nu include fraze autentice feminine.” („Între margini”, Elena Ferrante)

Popularitatea imensă a Elenei Ferrante pare să fie paradoxală în contextul editorial de astăzi unde promovarea propriei imagini, nesfârșitele interviuri filmate, acțiunile de vizibilitate de pe social media sunt toate ingredientele principale pentru a aduce cititorii spre cărțile tale. Cum poate o autoare care refuză să fie cunoscută în biografia ei reală, despre care nu poți găsi nici măcar o fotografie, cu o prezență publică inexistentă – să fie atât de reală și apropriată de cititori?

Încă de la debut, autoarea Tetralogiei Napolitane a ales un pseudonim – Elena Ferrante fiind un omagiu sonor adus scriitoarei care a inspirat-o profund, și anume: Elsa Morante. Hotărârea de a nu se arăta a fost argumentată prin ideea concretă că „tot ce am de spus, spun în cărțile mele”. Contactul celui care citește scrierile Elenei Ferrante se realizează astfel direct – prin lectură și atât.

Această atitudine radicală este poate și unul dintre motivele pentru care citim mai în detaliu și cu mai mare atenție rândurile scrise de ea – pentru a prinde atât narațiunea, cât și amprenta autoarei.

Dedicată cercetării vieții interioare a personajelor

Caracterul comun al cărților sale este o privire onestă în interiorul intimității gândirii, sentimentelor și afectelor personajelor sale care se deschid în deplina umanitate, cu puncte luminoase și cu hăuri tenebroase unde invidia, frustrarea și egoismul se desfășoară liber, limitări în care ne regăsim, indiferent de busola morală pe care o avem.

„Ce m-ar fi costat să mă mut la altă umbrelă, ceilalți o făcuseră, chiar și olandezii, eu de ce nu? Sentiment de superioritate, aroganță. Autoapărare a lenevirii meditative, tendință cultă de a da lecții de civilizație. Tâmpenii. Îi acordasem multă atenție Ninei doar pentru că, fizic, mă simțeam mai apropriată de ea, în timp ce Rosaria, care era urâtă și fără pretenții, nu merita nici măcar o privire de-a mea.” Elena Ferrante, „Fiica ascunsă”

Viața femeilor este o temă-personaj în care carcasele fixe și stereotipurile sunt dizolvate. Nimic din ce se presupune că ar fi „feminin” nu este lipit ca etichetă dictată de mentalitate sau perspectivele de „bun-simț”. Există femei care nu mai vor să fie mame și pleacă, prietene care se trădează iubindu-se, femei înșelate care își găsesc autenticitatea tocmai în traumă.

Vocea interioară a personajelor feminine devine un spațiu mental în care ne putem plimba și explora fiecare ungher, autoarea punând lumina asupra incongruențelor, lucrurilor care nu ar trebui spuse sau recunoscute. Elena Ferrante nu aduce instrumente etice de tăiere a realității, ci analizează cu o obiectivitate rară egoismul, minciuna, iraționalul, agresivitatea, lipsa de iertare. Pentru că toate le avem alături de blândețe, altruism, dedicare și compasiune. Asta este una dintre sursele de magnetism ale literaturii pe care o face: personajele feminine care trăiesc în paginile sale sunt complete, au abilitatea de a trăi cu adevărat și de a ne oferi puncte de întâlnire și regăsire.

„Zilele abandonului”

În „Zilele abandonului” o femeie este pusă în situația de a fi părăsită de soț pentru altă femeie – un scenariu de lucru atât de des întâlnit încât poate părea lipsit de originalitate. Dar urmărirea căderii emoționale a personajului și regăsirea unei noi identități este o trasare atât de holistică a temei pierderii și găsirii propriei identități încât pare că această poveste „veche” este spusă pentru prima oară cu asumarea tuturor ramificaților de afect și comportament care pot crește dintr-o despărțire plină de agonie.

Începutul romanului este o demonstrație de forță a povestirii, o punere în scenă curată prin dimensiunea restrânsă, dar care pulsează cu subtexte labirintice:

„Într-o zi de aprilie, imediat după prânz, soțul meu m-a anunțat că vrea să mă părăsească. 

$$$

 

,, Dafinul înflorit înseamnă primăvara în cultura mediteraneană - grecii antici foloseau coroanele de dafin pentru învingători, simbolizând renașterea și gloria.

În spațiul mediteranean, dafinul (Laurus nobilis) este mult mai mult decât o simplă plantă aromatică. Înflorirea lui marchează nu doar venirea primăverii, ci și un simbol profund ancorat în tradițiile, miturile și istoria civilizațiilor antice. Frunzele sale veșnic verzi și florile palide, discrete, dar parfumate, evocă ideea de vitalitate, curaj și reînnoire – valori centrale în lumea greco-romană.

🔹 Rădăcini în mitologia greacă și romană

Pentru grecii antici, dafinul era sacru. Legenda spune că zeul Apollo s-a îndrăgostit de nimfa Dafne, care, pentru a scăpa de el, s-a transformat într-un copac de dafin. Din acel moment, Apollo a purtat o coroană de frunze de dafin în semn de iubire și regret. Astfel, planta a devenit simbolul dedicării, dar și al nobleței și clarității spirituale. La romani, sensul s-a extins, iar laurul a devenit emblemă a victoriei, folosit în ceremoniile triumfale ale generalilor și împăraților.

🔹 Înflorirea ca semn de echilibru și vitalitate

În fiecare primăvară, dafinul înflorește fără pretenții – florile sunt mici, galben-pal sau alb-crem, dar reprezintă o reamintire tăcută a forței naturii. În culturile mediteraneene, momentul înfloririi este asociat cu reînnoirea vieții, cu fertilitatea pământului și începuturile unei noi etape. În Sicilia, sudul Franței sau Grecia, un dafin care înflorește în grădină este semn de noroc și belșug.

🔹 Un simbol transmis prin veacuri

Coroana de dafin – simbolul învingătorilor în Grecia antică – a ajuns să fie purtată și de poeți, filosofi, învățați. De aici derivă chiar și expresia „laureat” (cum e în „laureat al premiului Nobel”), adică cel încununat cu dafin. Chiar și astăzi, în multe universități europene, absolvenții primesc o coroniță simbolică de dafin, ca omagiu adus cunoașterii și muncii împlinite.

🔹 Legătura cu primăvara și natura ciclică

Dafinul este o plantă perenă, verde tot anul, dar înflorirea lui marchează un prag subtil între somnul iernii și explozia vieții. În cultura populară, se spune că atunci când dafinul înflorește abundent, va fi un an rodnic și echilibrat. Aromele sale – mai intense primăvara – sunt și ele parte din ritualurile culinare și terapeutice ale zonelor mediteraneene.

🔹 Un arbore al echilibrului interior

Dincolo de simbolismul istoric, dafinul înflorit este asociat și cu liniștea, claritatea mentală și purificarea. Uleiurile esențiale extrase din frunzele sale erau folosite în băile antice pentru relaxare, iar arderea frunzelor uscate era un gest ritualic menit să limpezească gândurile și să alunge negativitatea.

🔹 Dafinul, o punte între natură și cultură

Astfel, dafinul înflorit este mai mult decât o imagine frumoasă de primăvară. Este o punte între pământ și mit, între simplitate și măreție, între natură și spirit. Fie că înflorește într-o curte mică din Italia sau într-un ghiveci pe balcon, dafinul poartă cu el ecoul unei civilizații întregi și al înțelepciunii care însoțește renașterea an de an."

~Text preluat ~

###

 ●ȘTIAȚI CĂ:

    ●Sunetul scos de rațe n-are ecou? Nimeni nu știe de ce.

    ●Laptele de cămilă nu se strică pentru că este adaptat la căldura deșertului.

    ●Singura felină care nu-și poate retrage ghearele este ghepardul.

    ●Cucuveaua este singura pasăre din lume care vede culoarea albastră.

    ●Limba cameleonului, raportată la corp, este de 5:1.

    ●Albinele, broaștele țestoase și termitele sunt complet surde.

    ●Pânza de păianjen are o rezistență remarcabilă. Un fir de grosimea unui creion ar putea opri un Boeing 747 din zbor.

    ●Șobolanii rezistă mai mult fără apă decât cămilele.

    ●Există două animale care pot vedea spațiul din spatele lor fără să-și întoarcă capul: iepurele și papagalul.

    ●O vacă se îmbată dacă mănâncă prea multe mere.

    ●Pielea hipopotamului are o grosime de 6,5 cm, așa că îl apără împotriva multor arme de foc. Acest animal fuge mai repede decât omul, deși are 4 tone.

    ●Știați că liliecii sunt singurele mamifere capabile să zboare?

    ●Știați că cel mai otrăvitor animal din lume este o broască? Ea secretă prin piele o substanță neurotoxică suficientă pentru a ucide 10 oameni?

Nu le vom ști niciodată pe toate 🤔

$$$

 In Memoriam 

Peter Falk 

  ~o viață în care talentul a învins destinul~

    ★PETER FALK s-a născut pe 16 septembrie 1927, în NEW YORK, într-o familie de origine rusă și poloneză. La doar 3 ani, i-a fost extirpat un ochi din cauza unui cancer rar – un detaliu care avea să-i confere mai târziu acel aer misterios și inconfundabil. Deși a primit un ochi de sticlă, asta nu l-a împiedicat niciodată să zâmbească, să joace baseball ori să viseze.

    ★În tinerețe, a studiat administrație publică, visând să lucreze în guvern, dar dragostea pentru teatru a fost mai puternică. A început pe scenă, iar în anii ’60 a cucerit HOLLYWOODUL, fiind nominalizat de două ori la Oscar pentru roluri secundare.

    ★Consacrarea a venit cu rolul detectivului COLUMBO, în celebrul serial cu același nume. Trenciul ponosit, țigara uitată între degete și replica „MAI AM DOAR O ÎNTREBARE...” l-au transformat într-un personaj legendar, iubit de milioane de oameni din întreaga lume. Falk nu interpreta doar un detectiv – ci un om cu suflet, ironie fină și o inteligență ascuțită, mereu cu un pas înaintea celorlalți.

    ★În afara platourilor, era un om cald, discret, pasionat de pictură și desen. A fost căsătorit de două ori și a avut două fiice. Din păcate, în ultimii ani ai vieții a suferit de ALZHEIMER, iar boala l-a ținut departe de lumina reflectoarelor.

   ★PETER FALK s-a stins din viață pe 23 iunie 2011, la 83 de ani. A plecat liniștit, dar a lăsat în urmă o moștenire cinematografică prețioasă și imaginea unui om simplu, cu un zâmbet șiret și o minte sclipitoare. Pentru milioane de fani, COLUMBO nu va muri niciodată.

Respect!

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

$$$

 22 iunie 1963: S-a stins din viață interpreta româncă de muzică populară Maria Tănase.

Maria Tănase (25 septembrie 1913, București – 22 iunie 1963, București) a fost o interpretă româncă de muzică populară, ușoară, lăutărească, romanțe și teatru de revistă. A fost supranumită Pasărea măiastră, de către Nicolae Iorga, în anul 1938.

BIOGRAFIE

Artista Maria Tănase s-a născut în data de 25 septembrie 1913, în mahalaua Cărămidarilor din București (azi zona Palatul Copiilor–Parcul Tineretului), Regatul României, fiind al treilea copil al Anei Munteanu, originară din comuna Cârța, județul Sibiu (Țara Făgărașului) și al florarului Ion Coandă Tănase (1877-1958), din satul Mierea-Birnici, jud. Dolj (azi Mierea, com. Crușeț, jud. Gorj), de pe valea Amaradiei. A avut o soră și un frate: Aurica (n. 1910) și François (zis Franz, n. 1911).

DEBUTURI

În mai 1934, se angajează la Teatrul „Cărăbuș”. La 2 iunie, debutează în revista Cărăbuș-Express (a lui N. Kirițescu) cu pseudonimul Mary Atanasiu, ales de Constantin Tănase. În același an imprimă Mansarda (romanță de Nello Manzatti) la casa de discuri „Lifa Record”, aceasta fiind prima înregistrare a artistei.

În vara anului 1937, înregistrează primele cântece populare la casa de discuri „Columbia”, sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu și Harry Brauner, primele două fiind Cine iubește și lasă și M-am jurat de mii de ori, pe care le-a înregistrat cu acompaniamentul tarafului Costică Vraciu din Gorj.

Data de 20 februarie 1938, reprezintă debutul radiofonic al artistei. Acompaniată de taraful Ion Matache din Argeș, a susținut „pe viu” un program de cântece românești la emisiunea „Ora satului”: M-am jurat de mii de ori, Șapte săptămâni din post, Ce-i mai dulce ca alvița, Cine iubește și lasă, Geaba mă mai duc acasă, Mărie și Mărioară, Țigăneasca, Când o fi la moartea mea. La această emisie, taraful lui Ion Matache era format din doi violoniști, un contrabasist, un țambalist și un cobzar. După comentariile cronicarilor muzicali, prilejuite de debutul la radio și ecoul puternic în rândurile auditorilor emisiunilor radiofonice, Maria Tănase continuă să fie programată aproape săptămânal de Radio România.

În 1938, Maria Tănase cântă în renumitul restaurant de lux „Luxandra”, acompaniată de orchestra violonistului Petrică Moțoi.

ACTIVITATEA ARTISTICĂ

Pe 17 august 1938 cântă la încheierea cursurilor de vară ale Universității populare de la Vălenii de Munte (Prahova), unde istoricul Nicolae Iorga o supranumește Pasărea măiastră. În același an se angajează la Teatrul „Alhambra” al lui Nicolae Vlădoianu. În septembrie lansează cu mare succes cântecele Mi-am pus busuioc în păr (cântec în stil popular) și Habar n-ai tu (ambele având muzica compusă de Ion Vasilescu) în revista Constelația Alhambrei, pe care le înregistrează apoi la „Columbia”.

La 16 aprilie 1939 pleacă la Expoziția Universală de la New York (New York World’s Fair) amenajată în cartierul Flushing Meadows din sectorul Queens. Inaugurarea oficială a pavilioanelor a avut loc la 5 mai 1939. Cântă împreună cu orchestra lui Grigoraș Dinicu și cu naistul Fănică Luca la Casa românească (unul din pavilioanele României). Aici, Maria Tănase are ocazia să-i cunoască pe George Enescu și pe Constantin Brâncuși. La această expoziție au mai participat Dimitrie Gusti, arh. Octav Doicescu, arh. George Matei Cantacuzino ș.a. Maria Tănase se întoarce în țară în luna iulie.

Spre sfârșitul anului 1940, Garda de Fier îi interzice să mai apară în public și, din ordinul Ministerului Propagandei, au fost distruse toate discurile de patefon existente cu Maria Tănase în discoteca Radiodifuziunii, precum și matrițele acestora de la casa de discuri Columbia, sub pretextul că distorsionau folclorul românesc autentic. Adevăratul motiv a fost faptul că în cercul de prieteni ai Mariei Tănase se găseau și o serie de intelectuali evrei sau democrați, ca etnomuzicologul Harry Brauner (cel care a cules în 1929 cântecul Cine iubește și lasă, frate al pictorului Victor Brauner) și jurnalistul Stephan Roll (Gheorghe Dinu). Ultimul concert al artistei, dinaintea cenzurii, a avut loc la 20 octombrie 1940, la Teatrul Municipal „Maior Gheorghe Pastia” din Focșani. Ziarul „Timpul”, nr. 1356 din 16 februarie 1941, anunța cititorii reapariția Mariei Tănase într-un program radiofonic.

În martie 1941 întreprinde un turneu artistic în Turcia. Cântă în revista Melody Revue de la Istanbul cu prilejul inaugurării Teatrului de vară „Taxîm”. Aici este desemnată cetățean de onoare de președintele Turciei. La finalul acestui turneu se reîntoarce în țară. Alături de echipele formate din cele mai selecte elemente ale teatrului și muzicii românești cântă răniților din război.

După instaurarea comunismului, în 1952 este solicitată să profeseze la Școala medie de muzică nr. 1 din București, în cadrul unei catedre de cânt popular nou creată. Le-a avut eleve pe Victoria Darvai, Ileana Constantinescu, Natalia Șerbănescu.

Lansează cu mare succes cântecele Dragi mi-s cântecele mele (aranjament revuistic de Henry Mălineanu) și Aseară vântul bătea (cântec popular din Ardeal) la Concertul popoarelor organizat cu prilejul celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie din vara anului 1953, desfășurat în București.

După o pauză discografică de 11 ani, din 1954 înregistrează frecvent la Radio și la casa de discuri Electrecord.

În 1958 înregistrează la Electrecord patru cântece populare românești traduse și adaptate în franceză de Nicole Sachelarie, cumnata artistei: Doïna de Dolj, La malédiction d’amour (Cine iubește și lasă), Danse montagnarde (Uhăi, bade), Tiens, tiens, tiens et na (Iac-așa). Acestea au fost editate pe un microsion Electrecord (nr. cat. EPC 138), iar apoi au fost incluse, împreună cu alte cântece ale artistei cântate în limba română, pe un disc editat în colaborare cu casa franceză „Le Chant du Monde”, disc distins în 1965 cu „Grand prix du disque” (Marele premiu al discului), decernat de Academia „Charles Cros” din Paris.

A cântat în numeroase restaurante și localuri bucureștene (mai ales în perioada interbelică): „Neptun”, „Café Wilson”, „Parcul Aro”, „Luxandra”, „Luther”, „Continental”, „Prispa-naltă” din Piața Obor.

REPERTORIUL

Maria Tănase a avut un repertoriu extrem de vast ce-a cuprins cântece din toate regiunile României și din toate categoriile: doine, orații de nuntă, cântece de leagăn, de joc (hore, sârbe, învârtite, jienești), de dragoste, de petrecere, lăutărești, satirice, bocete. Până la începutul anilor 1940 repertoriul i-a fost format de Harry Brauner. O selecție de 20 de cântece din repertoriul artistei a fost publicată de Editura Muzicală în 1963 în broșura Cântecele mele – Maria Tănase.

DISCOGRAFIE

OPERETĂ, TEATRU ȘI FILM

A jucat pe scena Teatrului Municipal în Cadavrul viu de Lev Nikolaevici Tolstoi (1945) și în Horia de Mihail Davidoglu (1956). A cântat în opereta Mascota de Edmond Audran (1944) și rolul principal din comedia muzicală Sfinxul de la Hollywood de Ralph Benatzky (1946).

A cântat în filmele Se aprind făcliile (1939 – film care s-a pierdut), România (1947), Ciulinii Bărăganului (1958) și în scurtmetrajul muzical Mic album muzical (filmat în 1958) care conține videoclipuri ale pieselor Mărioară de la Gorj, În Târgul Moșilor și Salutare, bătrâne București.

DISTINCȚII

În luna aprilie a anului 1954, Departamentul Artelor din Ministerul Culturii a propus decorarea sa cu Ordinul Muncii cls. a III-a. În anul 1955 a fost distinsă cu Premiul de Stat, iar în anul 1957 a primit titlul de Artist emerit.

VIAȚA PERSONALĂ

În anul 1930 se angajează la „Bufet de 7 lei”, unde îl cunoaște pe Sandu Eliad (regizor la Teatrul „Barașeum”, azi Teatrul Evreiesc de Stat), cel care o va prezenta mai târziu etnomuzicologului Harry Brauner.

La începutul anilor '40, Maria Tănase a fost agentă de legătură și influență a Serviciului Special de Informații (SSI) condus de Eugen Cristescu.

Se căsătorește cu juristul Clery Sachelarie (Raul Victor Pappadopulo-Sachelarie) în decembrie 1950.

DECESUL

În primăvara anului 1963, fiind într-un turneu la Hunedoara cu Taraful Gorjului, află că este bolnavă de cancer la plămâni. Întrerupe turneul, rugând-o pe Mia Braia să o înlocuiască. Pe 2 mai ajunge acasă, în București.

Se stinge din viață la Spitalul Fundeni, pe 22 iunie 1963, la ora 14:10.

$$$

 

Într-o pădure liniștită, trăia o cioară care strângea tot ce strălucea: nasturi, cuie, cioburi, capace de sticlă. Le aduna în cuibul său, crezând că astfel devine cea mai bogată pasăre din pădure.

Într-o zi, a zărit în iarbă o oglindă spartă, cu rama de argint. S-a privit în ea și a văzut o pasăre zburlită, obosită, înconjurată de lucruri inutile. Dezamăgită, a întrebat oglinda:

– Cum se poate ca, având atâtea comori, să arăt atât de… săracă?

O veveriță, care o observase de pe o ramură, i-a răspuns râzând:

– Pentru că ai adunat lucruri care lucesc, dar nu valorează nimic. Ai uitat că frumusețea nu stă în ceea ce strângi, ci în ceea ce dăruiești.

Rușinată, cioara a început să împartă „comoara” ei celor care chiar aveau nevoie: păsărilor care-și reparau cuiburile, șoriceilor care-și făceau adăpost. Iar în scurt timp, pădurea întreagă o respecta — nu pentru ce avea, ci pentru ce devenise.

⸻

MORALA:

Nu tot ce lucește e valoare. Uneori, cel mai prețios lucru este cum te vezi în ochii celorlalți, nu ce aduni pentru tine.

Întrebare:

Ce alegi tu să strângi în viață: lucruri care atrag privirea sau fapte care câștigă respectul?

###

 

Există mai multe legende despre originea acestei mici fasole, iar istoricii nu s-au pus încă de acord asupra unei relatări specifice. 

Cu toate acestea, niciuna dintre aceste legende nu este la fel de populară ca cele din Etiopia și Yemen.

Istoria cafelei etiopiane...

Mulţi cred că istoria cafelei poate fi urmărită până în Africa, unde a fost descoperită de un păstor de capre etiopian.

Legenda spune că un păstor de capre din Kaffa, pe nume Kaldi, care trăia pe platoul etiopian în secolul al IX-lea a descoperit atât planta, cât și stimulentele sale băuturi într-o singură zi.

 Într-o zi, Kaldi a observat că,caprele sale erau neobişnuit de energice după ce au mâncat nişte fructe de pădure dintr-un tufiş, iar acest lucru le-a îngreunat adormirea, deoarece behăiau zgomotos și săreau în jur - aproape ca și cum ar fi dansat.

Cu siguranță asta nu era normal.

Nedumerit de entuziasmul caprelor, Kaldi a încercat singur fructele de pădure roşii aprins și a observat efectele energizante asupra sa.

Acest lucru l-a determinat să-și prezinte descoperirea unui călugăr local, care a preparat o băutură cu fructul magic și a fost uimit că putea sta treaz toată noaptea pentru a se ruga după ce a consumat băutura. 

Călugărul şi-a împărtăşit apoi descoperirile cu alți călugări, iar acest lucru a dus la creşterea treptată a popularității cafelei.

O altă relatare sugerează că, deși călugărul s-a îndoit de aceste afirmaţii, acesta numind boabele „lucrarea diavolului".

Așa că le-a aruncat într-un foc din apropiere, ceea ce a dus la o aromă minunată care s-a răspândit prin aer. La scurt timp după aceea, boabele, acum prăjite, au fost scoase din foc, măcinate și fierte pentru a prepara o băutură.

Şi aceasta a fost povestea despre cum a fost preparată prima ceașcă de cafea!

Istoria cafelei din Yemen ....

Deşi există mai multe afirmaţii conform cărora cafeaua provine din Yemen, doar două dintre aceste relatări sunt luate în considerare.

Conform uneia dintre legende, sufitul yemenit Ghothul Akbar Noooruddin Abu al-Hassan al-Shadhili se afla într-o călătorie când a zărit păsări zburând energic deasupra capului său.

A obosit și a decis să se odihnească puțin înainte de a continua, apoi a văzut nişte fructe de pădure aruncate. 

Când le-a gustat, a observat că a devenit neobişnuit de alert şi era gata să-şi reia călătoria în cel mai scurt timp.

Al doilea mit popular despre originea băuturii îl prezintă pe un anume şeic Omar, un discipol al şeicului Abou'l Hassan, care a fost exilat pentru încălcarea unui cod moral. În timp ce se afla într-un deşert din apropierea muntelui Ousab, a găsit un copac cu fructe de pădure roșii și a decis să le mănânce pentru a-şi potoli foamea.

Totuşi, nu a putut savura fructele pentru că erau prea amare, așa că le-a aruncat în foc, de unde aroma inconfundabilă a boabelor s-a răspândit peste tot. Apoi a adunat boabele prăjite și le-a fiert în încercarea de a le înmuia. Când a observat aroma delicioasă a lichidului care devenea din ce în ce mai maroniu, s-a hotărât să ia o înghițitură pentru a vedea dacă are gust bun.

După ce a observat efectele revigorante ale băuturii, şi-a împărtăşit povestea cu alţii din oraşul său natal, Mocha, și a fost apreciat pentru descoperire. 

Exilul său a fost ridicat și i s-a permis să se întoarcă acasă.

Din Etiopia în Yemen și Peninsula Arabică

Mulţi istorici şi-au exprimat îndoiala cu privire la relatările despre originea cafelei în Yemen și, în general, se crede că aceasta a ajuns în Yemen prin intermediul comerciantilor care au adus plantele acasă pentru a le cultiva.

Datorită popularității sale, cafeaua s-a răspândit și în alte ţări din apropiere, inclusiv Persia, Egipt, Siria şi Turcia. Până în secolul al XV-lea devenise băutura preferată în lumea arabă, unde era numită popular „vinul Arabiei".

În jurul anului 1511, cafeaua a fost interzisă în Mecca, sub acuzația că ar provoca gândire radicală şi stimulare. Opoziția a fost condusă de guvernatorul Khair Beg, care se temea că băutura ar putea duce la un protest împotriva guvernului său.

La scurt timp după aceea, alte țări precum Egiptul şi Etiopia au interzis, de asemenea, cultivarea, vânzarea şi consumul băuturii. Interdicţiile nu au durat prea mult, deoarece au fost în cele din urmă ridicate.

Printre numeroasele sale utilizări, cafeaua era folosită ca intoxicant spiritual pentru a ajuta la concentrare și a îmbunătăți starea de alertă în timpul devoțiunilor nocturne.

 Era atât de iubită în comunitatea musulmană încât arabii au păstrat monopolul asupra plantei pentru a se asigura că nu germina nicăieri în afara Arabiei, cu excepția Africii.

Cu mii de pelerini din întreaga lume vizitând Mecca, era doar o chestiune de timp până când vestea despre „vinul Arabiei" începea să se răspândească. 

Arabii s-au bucurat de monopolul asupra cafelei până în jurul anilor 1600, când un pelerin indian a scos ilegal nişte boabe de cafea din oraşul sfânt, ducând la răspândirea acesteia în alte părti ale lumii .

Cafeaua îşi face intrarea în Europa...

Odată cu ieşirea boabelor fertile din lumea arabă, cafeaua a început curând să se răspândească în est, în India, iar în vest, în Italia și mai departe în Europa. 

Europenii au gustat pentru prima dată cafeaua în secolul al XVII-lea, când negustorii au adus boabele venețienilor bogaţi, cărora le-a plăcut foarte mult și au comandat cantități mai mari.

Băutura a fost inițial tratată cu suspiciune și prejudecăţi religioase, credincioşii creştini din oraş considerând-o o invenție amară a diavolului, menită să devină un substitut pentru vinul folosit la Euharistie. 

Controversa a fost atât de mare încât Papa Clement al VIII-lea a trebuit să intervină. După ce a gustat cafeaua, Papa a exclamat că băutura era delicioasă și ulterior și-a dat aprobarea.

Cafeaua invadează Londra...

Pe măsură ce anii 1600 treceau, cafeaua și-a găsit drumul în alte părţi ale Europei, inclusiv Marsilia, Paris și Viena, până când a fost introdusă la Oxford de către un turc la mijlocul secolului al XVII-lea 

Băutura a fost primită cu căldură de studenți și profesori, care au înființat „Oxford Coffee Club". 

În câțiva ani, existau peste 300 de cafenele numai în Londra.

Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, cafenelele erau locul preferat de mulți oameni, inclusiv negustori, transportatori, brokeri, artişti şi alţii, care îşi petreceau timpul discutând despre religie, politică și afaceri. Bărbații petreceau mult timp în aceste cafenele, ceea ce a declanşat o petiție din partea femeilor, furioase că soții lor nu mai stăteau acasă, pentru ca acest lucru să fie interzis.

Cafeaua călătorește în America...

După ce a cucerit alte naţiuni și continente, cafeaua a călătorit în America, unde a avut un impact uriaş. Cu toate acestea, a fost în mare parte necunoscută în Statele Unite până la Boston Tea Party din 1773, care a fost un protest politic care a determinat mulți americani să treacă de la consumul de ceai la cafea, ca o datorie patriotică.

Războiul Civil a contribuit la creșterea importanței cafelei, soldaţii bazându-se pe această băutură pentru a se menţine alerți și energizați.

 Încă de atunci,Statele Unite au fost principalul importator de cafea.

Cafeaua se răspândește în întreaga lume..

Până în anii 1800, cafeaua devenise o marfă răspândită la nivel mondial, cu plantații înființate în Indonezia, Franţa, Brazilia, Jamaica și Uganda.

lată câteva cronologii notabile din istoria cafelei moderne:

Ludwig Roselius a inventat un proces comercial de decofeinizare a cafelei în 1903.

Melitta Bentz a dezvoltat filtrul de cafea din hârtie în 1908.

David Strang din Noua Zeelandă a inventat cafeaua instant folosind cafea liofilizată în 1938.

Achille Gaggia a inventat espressorul modern în 1946.

Primul Starbucks a fost deschis în Seattle în 1971.

Cafeaua poate că a avut începuturi umile, dar acum este un fenomen global, considerat a doua cea mai mare marfă comercializată în lume.

Mulți oameni de pretutindeni își iubesc acum ceaşca de cafea și se bazează pe ea pentru a-și începe ziua într-o notă proaspătă. 

Având în vedere călătoria sa de secole, s-ar putea să nu știm la ce să ne așteptăm de la această băutură în anii următori, dar există posibilitatea ca această mică boabă să găsească o altă modalitate de a schimba lucrurile.

Sursa... internet 

Foto Pinterest.

$$$

 

Viața incredibilă a lui Ruth Handler, femeia care a inventat păpușă Barbie

De Austin Harvey | Editat de Jaclyn Anglis

Publicat pe 15 decembrie 2024

Președinta Mattel, Ruth Handler, a lansat păpușa Barbie în 1959 - și ulterior a creat o proteză inovatoare pentru supraviețuitoarele cancerului de sân.

Păpușa Barbie este una dintre cele mai recunoscute jucării din lume, iar totul se datorează unei femei pe nume Ruth Handler.

În 1959, când Handler a lansat păpușa Barbie, jucăria a luat rapid cu asalt lumea. Niciodată până acum o păpușă precum Barbie nu mai fusese vândută pe rafturile magazinelor - busty, blondă și, cel mai important, cu trăsături de adult. Majoritatea fetelor se resemnaseră pur și simplu să se joace cu păpuși bebeluși, în timp ce o mare varietate de jucării comercializate pentru băieți continua să inunde piața.

Unele feministe au atacat păpușa Barbie pentru că este un simbol al obiectificării, iar altele au criticat-o pentru că le oferă fetelor tinere aspirații nerealiste.

Dar păpușa Barbie s-a dovedit a fi mai mult decât o simplă jucărie. Poate mai mult decât orice altceva, păpușa Barbie le-a arătat nenumăratelor fetițe că pot crește și pot deveni orice își doresc. Nu erau limitate la rolurile tradiționale care le fuseseră prezentate de atâția ani.

Și femeia care a creat-o pe Barbie, Ruth Handler, a fost și ea o inspirație.

Cum a contribuit Ruth Handler la transformarea Mattel într-una dintre cele mai mari companii de jucării din lume

Ruth Handler s-a născut pe 4 noiembrie 1916, în Denver, Colorado, din părinții imigranți evrei-polonezi Jacob și Ida Moskowicz. A fost cea mai mică dintre 10 copii, iar când avea doar șase luni, părinții ei au lăsat-o în grija surorii sale mai mari, Sarah, și a soțului Sarei. Până la vârsta de 19 ani, Ruth a locuit cu cuplul și a dezvoltat o pasiune pentru antreprenoriat după ce a lucrat o perioadă la farmacia Sarei.

În liceu, Ruth a întâlnit un băiat pe nume Izzy Handler, iar cei doi s-au căsătorit în cele din urmă în 1938. Cuplul s-a stabilit apoi în Los Angeles - un oraș cu care Ruth Handler era deja familiarizată, deoarece acceptase un loc de muncă la studiourile Paramount în al doilea an de facultate la Universitatea din Denver.

În California, ea și-a convins soțul să folosească al doilea prenume, Elliot, și, mai târziu, să înființeze o companie împreună cu Harold „Matt” Matson, combinând numele lor într-un singur cuvânt: Mattel. Dar Mattel nu a început ca producător de jucării. De fapt, a avut începuturi mai umile: vânzarea de rame foto.

Însă, potrivit Entrepreneur , Elliot Handler nu a lăsat resturile de ramă de tablou să se irosească - le-a folosit pentru a realiza piese de mobilier minuscule, potrivite pentru case de păpuși.

În ciuda succesului afacerii sale secundare cu mobilier pentru păpuși, Matson a vândut compania către Handler, crezând că, în cele din urmă, compania era sortită falimentului. Atunci Ruth Handler i s-a alăturat soțului ei ca coproprietar al afacerii.

Nu a durat mult până când Mattel a renunțat complet la vânzarea de rame pentru tablouri și a de jucării. Scăderea vânzărilor de mobilă și alte tipuri de decorațiuni interioare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a contribuit la declanșarea acestei tranziții fatidice.

Familia Handler s-a bucurat de un succes considerabil după ce și-a îndreptat atenția către jucării, deși acest succes pălea în comparație cu ceea ce aveau să le vină mai târziu. Printre primele lor piese de succes s-a numărat „Uke-A-Doodle”, un ukulele de jucărie care a devenit atât de popular încât au lansat o întreagă linie de jucării muzicale pentru copii.

Mijlocul anilor 1950 s-a dovedit a fi, de asemenea, o perioadă norocoasă pentru familia Handler. În 1955, au obținut drepturile de a face reclamă în timpul popularei emisiuni de televiziune The Mickey Mouse Club , care a contribuit la transformarea Mattel într-un nume cunoscut în întreaga țară. În același an, au lansat o armă de jucărie cu eructații.

Dar cel mai de succes - și mai emblematic - debut al Mattel a avut loc în 1959.

Inspirată de fiica ei și de o păpușă germană, Ruth Handler a creat Barbie

În timp ce Ruth Handler se gândea la noi idei pentru jucării, a văzut-o pe fiica ei, Barbara, și pe prietenele ei jucându-se cu păpuși de hârtie, folosindu-le pentru a pune în scenă fantezii despre a fi majorete, studente și femei care muncesc.

Handler voia să le ofere altor fete o jucărie care să le permită să facă același lucru pe care îl făcuse deja fiica ei - să viseze la viitor.

Barbara Handler

Așadar, Ruth Handler a abordat designerii de la Mattel cu un concept pentru o păpușă nouă, una diferită de practic toate celelalte păpuși de pe piață. În loc să creeze încă o păpușă-bebeluș heruvim pentru fetițe, de care să aibă grijă și să joace rolul de mamă, această păpușă ar arăta ca o femeie adultă.

Proiectanții erau sceptici. Unii chiar credeau că ar fi imposibil.

Însă Handler era fermă. „Fiecare fetiță avea nevoie de o păpușă prin care să se proiecteze în visul ei despre viitor”, își amintea ea mai târziu într-un interviu acordat publicației The New York Times . „Dacă voia să joace roluri despre cum ar fi fost la 16 sau 17 ani, era puțin cam stupid să se joace cu o păpușă cu piept plat. Așa că i-am dat sâni frumoși.”

Întrucât păpușile bebeluș și păpușile de hârtie erau principalele opțiuni comercializate fetelor tinere la acea vreme, Handler era hotărâtă să creeze păpușa cu aspect adult și să umple acel gol de pe piață. Cu toate acestea, avea nevoie de mai multă inspirație pentru design și a găsit-o din întâmplare în timp ce era în vacanță în Elveția.

Conform ThoughtCo, în timp ce se afla în Elveția, Ruth Handler a dat peste o păpușă numită Bild Lilli într-un magazin. Bild Lilli era o păpușă germană sexy pentru adulți, inspirată de un personaj de benzi desenate care era o prostituată de lux. Evident, Handler nu putea promova ceva de genul Bild Lilli copiilor, dar designul păpușii era exact ceea ce căuta.

În mod ironic, unii copii din Europa se jucaseră deja cu Bild Lilli, chiar dacă aceasta fusese comercializată doar adulților. Evident, copiii erau interesați să îmbrace o păpușă care să semene cu adulții din viața lor.                                                                                                 Păpușile Bild Lilli pentru adulți au inspirat ulterior designul jucăriei Barbie.

Ruth Handler a cumpărat păpușa, s-a întors în America și le-a arătat-o ​​designerilor Mattel. Iar pe 9 martie 1959, Mattel a prezentat noua lor păpușă, Barbie, un model adolescent, la Târgul American de Jucării din New York. Păpușa a fost numită după fiica lui Handler, Barbara. Doi ani mai târziu, l-au prezentat pe iubitul lui Barbie, Ken (care a fost numit după fiul lui Handler).

Conform HistoryHit , păpușa Barbie a ajuns pe rafturi la 3 dolari și s-au vândut peste 300.000 de păpuși în primul an. Evident, a fost un succes imens în rândul fetițelor din întreaga Americă.

„Întreaga mea filozofie legată de Barbie a fost că, prin intermediul păpușii, fetița putea fi orice își dorea”, a scris Handler în Dream Doll: The Ruth Handler Story . „Barbie a reprezentat întotdeauna faptul că o femeie are de ales.”

Critici la adresa păpușii Barbie și a impactului acesteia asupra fetelor

Cine a creat-o pe Barbie

Până în anii 1970, Barbie trecuse deja prin o serie de iterații și schimbări. Afișase o coafură inspirată de Jackie Kennedy și își făcuse o prietenă de culoare pe nume „Colored Francie” în timpul mișcării pentru drepturi civile . Barbie fusese, de asemenea, doctoriță, astronaută și schioare profesionistă. (În cele din urmă, Barbie avea să aibă în total peste 200 de cariere diferite.)

Între timp, însă, femeia care a creat-o pe Barbie s-a confruntat cu critici din partea unor grupuri feministe. Acestea au subliniat că faimoasa jucărie a lui Ruth Handler reprezenta idealuri nerealiste pentru fetițe, având în vedere că măsurătorile ei ar fi fost aproape imposibile, 39-21-33, dacă ar fi fost o femeie adevărată.

Un studiu ulterior a descoperit că fetițele cu vârste cuprinse între cinci și opt ani care se jucau cu păpuși Barbie au raportat o stimă de sine mai scăzută și o dorință mai mare pentru o formă corporală mai slabă decât fetițele care nu se jucau cu păpuși Barbie.

„Expunerea timpurie la păpuși care întruchipează un ideal nerealist al corpului slab poate deteriora imaginea corporală a fetelor, ceea ce ar contribui la un risc crescut de tulburări de alimentație și de creștere ciclică în greutate”, a raportat studiul.

Reputația lui Barbie a suferit o nouă lovitură când, în 1978, Ruth Handler și alți trei foști ofițeri Mattel au fost puși sub acuzare pentru fraudă și raportare falsă către Comisia pentru Valori Mobiliare și Burse (SEC). Au fost acuzați că au încercat să influențeze prețurile acțiunilor. Handler a pledat necontestat și, în cele din urmă, a fost amendată și condamnată la muncă în folosul comunității.

Dar până atunci, Handler se îndreptase deja către o altă aventură: fabricarea de proteze mamare pentru supraviețuitorii cancerului - un grup din care făcea parte Handler.

Luptele lui Ruth Handler cu cancerul și moștenirea ei memorabilă astăzi

Ruth Handler fusese diagnosticată cu cancer la sân în 1970, iar rezultatul final a fost îndepărtarea sânului stâng. Atunci și-a dat seama, încă o dată, că exista o nișă de piață pe care trebuia să o umple.

„Până acum”, a declarat Handler în 1977, „fiecare [proteză de sân] vândută era folosită interschimbabil pentru partea dreaptă sau stângă.” Ea a adăugat: „Nu a existat niciodată un cizmar care să facă un singur pantof și să te oblige să pui în el atât piciorul drept, cât și cel stâng.”

Această lacună a determinat-o pe Handler să inventeze „Nearly Me”, un sân artificial din spumă și silicon. Handler era atât de încrezătoare în creația sa încât își deschidea adesea bluza în timpul interviurilor și le cerea reporterilor să-i pipăie sânii și să ghicească care dintre ei era real. În această perioadă, a devenit, de asemenea, o susținătoare puternică a depistării precoce a cancerului de sân și a cercetării în acest domeniu.

Deși această a doua carieră nu a fost nici pe departe la fel de reușită ca prima, eforturile lui Handler au fost admirate pe scară largă și i-au adus diverse premii, inclusiv un Premiu pentru Realizări Voluntare din partea Societății Americane de Cancer. Apoi, în 1989, Handler și soțul ei au primit cel mai mare premiu de până acum, când au fost amândoi incluși în Sala Famei Industriei Jucăriilor.

Din păcate, 1970 nu a fost singura dată când Handler s-a luptat cu cancerul. La 80 de ani, a dezvoltat cancer de colon, iar după ce a fost supusă unei intervenții chirurgicale pentru această boală, a avut o serie de complicații care au dus în cele din urmă la moartea sa, pe 27 aprilie 2002, în Los Angeles. Avea 85 de ani.

Deși viața lui Ruth Handler a luat sfârșit, moștenirea ei continuă să dăinuie sub forma păpușii de la care a pornit totul, Barbie, care a inspirat generații de femei și probabil va continua să inspire multe altele.