$$$

 GEORGE BARIȚIU

George Barițiu s-a născut în 12/24 mai 1812 în comuna Jucul de Jos din comitatul Clujului, în familia parohului greco-catolic Ioan Pop și a Aureliei Rafila. Numele de Barițiu (Baricz sau Bariț) i s-a atribuit de către profesorii clujeni, maghiarizarea numelor și prenumelor la români fiind o practică curentă în școlile ungurești din acea perioadă. De altfel, explicația numelui Barițiu alias Pop o dă el însuși în biografia trimisă lui Corneliu Diaconovici în 1885, această explicație fiind argumentată de un document publicat de istoricul Ioan Lupaș în 1921.

Barițiu își face studiile la Școala maghiară unitariană din localitatea Trascău, astăzi Remetea, apoi la Gimnaziul din Blaj și la Liceul Piariștilor din Cluj, unde a absolvit Umanioarele și Filosofia. Ca student, Barițiu a fost totdeauna între cei dintâi. Și-a însușit cunoștințe temeinice de literatură clasică latină și citea cu ardoare din clasicii germani, englezi, italieni, mai ales pe Goethe, Schiller, Herder, Lessing, Alfieri, Dickens și Shakespeare. Pe Rousseau îl adora.

Între anii 1831 și 1835, a urmat Teologia la Seminarul Blăjean. În anul școlar 1834-1835 îl găsim profesor de Fizică la Blaj, iar apoi profesor la școala românească înființată la Brașov (1836-1854). Aici Barițiu era bine-cunoscut. Încă din primăvara anului 1835 redactase un înflăcărat memoriu, intitulat ”Dizertație despre școli, pentru toți credincioșii de legea grecească din Brașov”. În introducerea dizertației, George Barițiu constata regresul românilor în toate domeniile și propunea ca unică soluție ”ridicarea prin cultură, prin lumina ce deschide sufletului căile adevărate ale vieții”.

George Barițiu s-a dedicat, în paralel, jurnalisticii, el fiind întemeietorul unora dintre cele mai vechi și mai valoroase publicații: Foaie pentru minte, inimă și literatură (împreună cu tipograful J. Gott) și Gazeta de Transilvania – 1838 -, iar în 1878 Observatorul. De altfel, Gazeta Transilvaniei a avut genuin un program reformist moderat, în spiritul concepției Luminilor. De aceea, când a fost detronat Alexandru Ghica, noul domn Gh. Bibescu, la cererea consulului rus, a oprit intrarea în Țară a Gazetei și a Foii, care erau mult citite în România…

În 1841 s-a căsătorit cu Maria Belisar din Brașov, nași fiind Dr. Pavel Vasici și soția lui, Iuliana. Căsătoria a fost binecuvântată de Dumnezeu cu nouă copii, dintre care patru au murit de mici, iar cinci au rămas în viață: un fiu, Ieronim, și patru fiice: Victoria, Aurelia, Octavia și Maria. Absolvent de studii de Drept la Sibiu, Ieronim și-a desăvârșit studiile superioare la Viena, unde, împreună cu Mihai Eminescu ș. a., a luat parte la întemeierea Societății România Jună (1871), mai apoi fiind secretarul Comitetului de organizare a Serbărilor de la Putna. A lăsat scrieri literare, sociale și politice, publicate în volum de B. Țincu în 1892, sub titlul Sub zbuciumul veacului.

La sfârșitul anului 1846 George Barițiu bolnav fiind, se gândea să se lase de ziaristică. Însă Aron Florian l-a încurajat să cotinue, scriindu-i: „toți cei bine gânditori zic fără frică de a greși că fără Gazeta… Românii nici în 50 de ani n’ar fi ajuns, unde se află astăzi.”

A participat la Marea Adunare de la Blaj din 3/5 mai 1848 ca vicepreședinte al Adunării, membru fondator al Partidului Național Român, deputat în Dieta de la Sibiu (1863-1864) și în Senatul Imperial de la Viena și președinte al Partidului Național Român între anii 1884-1889. Urmărit de autorități, revoluționarul George Barițiu a pribegit în Muntenia și în Moldova fraților Hurmuzachi, revenind la Brașov la încheierea Revoluției.

În 1860 Barițiu participa la demersurile pentru întemeierea Asociațiunii ASTRA. El a fost unul din aceia care, la cererea lui Șaguna, au elaborat un proiect de statut, din care acesta și-a întocmit apoi un exemplar pe care l-a prezentat apoi Guvernatorului. După efortul susținut al elitei ardelene și în contextul liberalismului favorabil s-a aprobat înființarea Asociațiunii, despre care, cu drept cuvînt, Barițiu afirma: …” de n’ar fi făcut decât numai acest lucru, și încă ar merita generația sa toată recunoștința noastră”. La 23 Octombrie 1861 s-a ținut la sediul (decis prin statut) din Sibiu, ședința inaugurală, în care Șaguna a fost ales președinte, Timotei Cipariu vicepreședinte, iar Bariț prim-secretar, — aceștia din urmă cu unanimitatea voturilor.

Vreme de două decenii, între 1868-1889, a condus și redactat revista Transilvania – organul de presă al ASTREI. Înființată după instalarea celui de-al doilea președinte, Ladislau Pop, revista nu a avut susținere din cauza parti-pris-urilor, dar în ciuda tuturor dificultăților, Barițiu a reușit să ducă revista mai departe.

Barițiu s-a stabilit în 1878, la Sibiu, unde a tipărit Observatorul, diariu politicu, național-econnomicu și literariu, ziar pe care îl va redacta și edita până în 15 iunie 1885 în tipografia lui Wilhelm Krafft. Pentru Barițiu era vitală nevoia ca Românii să aibă presă. Numai cu două ziare politice ei nu se puteau menține la înălțimea împrejurărilor, ”în timpul acesta fatal”. Sfera de activitate a presei românești este ”atît de vast, încît tot ce s-a făcut pănă acum, de 40 de ani încoace, nu se poate socoti, după părerea lui Bariț, decît ca un început”. În anunțul de prenumerație la ziarul său, Barițiu anunța programul acestui ziar, ce se va ocupa de chestiuni politice, național-economice și literare. Va insista pentru ”egalitatea de drepturi și egala îndreptățire între toate împrejurările, fără distincțiune de clase sociale, de naționalități, confesiuni și provincii”. Șapte ani la rând a redactat George Barițiu această foaie politică, plină de articole informativ-educative. Cu încetarea Observatoriului se va încheia activitatea ziaristică a lui Barițiu. De atunci începând , și-a consacrat întregul sprijin și timp Asociațiunii ASTRA.

Fondator, alături de mitropolitul Andrei Șaguna, Avram Iancu, Ioan Cavaler de Pușcariu, Timotei Cipariu și alții, al Asociațiunii pentru Literatura Română și Cutura Poporului Român (ASTRA), George Barițiu, secretar-prim, a elaborat, la cererea primului președinte al ASTREI – Andrei Șaguna, proiectele Statutului-regulament al Asociațiunii. Până la alegerea sa ca președinte (al cincilea, la Abrud în 1888), a funcționat ca președinte al Secțiunii istorice – constituită la Adunarea generală din iulie 1862 din Brașov. În această calitate, George Barițiu afirma: ”Studiul istoriei patriei și națiunii este acel mijloc minunat prin care se manifestă viața sa națională, (…) una din condițiile esențiale de viață a națiunii române (…) este acel mijloc minunat prin care se manifestă viaţa sa naţională (…); românii sunt datori să probeze acele fapte ca istoria lor, bune sau rele, mari sau mici, înţelepte sau eronate, să nu fie scufundate în mormântul uitării, precum din nefericire s-au scufundat”.

Academia Română l-a primit între membrii săi, încă de la fondare (22 aprilie 1866), și-a încununat evoluția pe scena vieții cultural-științifice românești cu înaltul titlu de președinte al Academiei Române în 24 martie 1893. Opera sa istorică de căpătâi o constituie cele trei tomuri ale lucrării „Părți alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani den’ urmă”, în care, pe lângă relatările memorialistice, este oglindită și Revoluția de la 1848, la care a participat activ ca membru al Comitetului de pacificațiune, inițiat de Nicolae Bălcescu, respectiv al Comitetului pentru apărarea țerii – Sibiu, 1849. Din opera sa literară mai fac parte nuvele și povestiri originale, versurele, precum și studii și articole.

A inițiat cele dintâi spectacole de teatru în limba română în Ardeal, a organizat expoziții de industrie casnică și meșteșuguri la Sibiu și Brașov. A activat în varii domenii, afirmându-se ca jurist, economist, istoric, scriitor și istoric literar, folclorist, bibliograf și biograf, filosof. Întreaga sa activitate, cu un puternic caracter didactic, în spiritul luminismului clasicizant, a stat sub semnul ideilor filosofice raționaliste. S-a numărat printre colaboratori Dicționarului Academiei Române; a alcătuit un dicționar maghiar-român, și, împreună cu Gavril Munteanu, un Dicționar german-român, având și preocupări de culegere a creației populare.

A murit la Sibiu, la 2 mai 1893, fiind îngropat în cimitirul Bisericii dintre Brazi.

$$$

 GENGHIS HAN

Genghis-Han (circa 1162-1227), marele cuceritor mongol, s-a născut în jurul anului 1162. Tatăl lui, un neînsemnat şef de trib mongol, i-a dat copilului său numele de Temujin, aşa cum îl chemase pe un alt şef de trib pe care-l învinsese.

Când Temujin a împlinit nouă ani, tatăl lui a fost ucis de membrii unei formaţiuni rivale şi, timp de câţiva ani, membrii supravieţuitori ai familiei sale au dus o viaţă plină de pericole şi privaţiuni. Era un început prea puţin promiţător, dar Temujin avea să treacă prin situaţii şi mai grele. În tinereţe a fost capturat în timpul unei incursiuni de către un trib vrăjmaş. Ca să nu evadeze, i s-a pus un jug de lemn în jurul gâtului. De la această situaţie disperată, de prizonier analfabet într-o ţară primitivă şi săracă, Temujin avea să ajungă cel mai puternic om din lume.

Ascensiunea lui a început în momentul în care a reuşit să evadeze din tabăra inamicilor săi. S-a aliat cu Toghril, un prieten al tatălui său şi şef al unuia dintre triburile înrudite care îşi avea tabăra în regiune. Au urmat mulţi ani de războaie sângeroase între diferitele triburi mongole, în cursul cărora Temujin şi-a croit treptat calea spre vârf, datorită remarcabilelor sale virtuţi militare.

Mongolii erau de multă vreme renumiţi pentru calităţile lor de călăreţi şi de războinici aprigi. De-a lungul istoriei, ei au întreprins raiduri sporadice în nordul Chinei. Totuşi, înainte de ascensiunea lui Temujin, diferitele triburi obişnuiau să-şi consume cea mai mare parte a energiei războindu-se între ele. Printr-o combinaţie de bravură militară, diplomaţie, cruzime şi capacitate organizatorică, Temujin a reuşit să unească toate aceste triburi sub comanda sa şi în 1206 o adunare a şefilor de trib mongoli l-a proclamat Genghis-Han, sau „împăratul universal".

Formidabila maşină militară pe care Genghis-Han a reuşit s-o asambleze a fost îndreptată spre exterior, respectiv spre naţiunile învecinate. Mai întâi a atacat statul Hsi Hsia din nord-vestul Chinei şi Imperiul Chin din nordul Chinei. În timp ce se desfăşurau aceste bătălii, s-a iscat o dispută între Genghis-Han şi Hwarezm Şah Mahomed, stăpânul unui imperiu ce se întindea peste Persia şi Asia Centrală.

În 1219, Genghis-Han a lansat un atac împotriva lui Hwarezm Şah. Asia Centrală şi Persia au fost înfrânte, iar imperiul lui Hwarezm Şah distrus în întregime. În vreme ce alte armate mongole atacau Rusia, Genghis-Han a făcut o incursiune în Afghanistan şi nordul Indiei. El s-a întors în Mongolia în 1225 şi a murit acolo doi ani mai târziu.

Cu puţin timp înainte de moartea sa, Genghis-Han l-a desemnat ca succesor pe cel de-al treilea fiu al său, Ogadai. A fost o alegere înţeleaptă, căci Ogadai a devenit la rândul său un general strălucit. Sub conducerea lui, armatele mongole au continuat să avanseze în China, au înfrânt complet Rusia şi au înaintat în Europa. În 1241, câteva armate poloneze, germane şi ungare au fost puse pe fugă de către mongoli, care au ajuns până dincolo de Budapesta. În acelaşi an însă, Ogadai a murit, iar armatele mongole s-au retras din Europa, fară să mai revină niciodată acolo.

Seria de cuceriri a fost întreruptă o bună bucată de vreme din cauza certurilor pentru succesiune dintre şefii de trib. Totuşi, sub conducerea următorilor doi hani (nepoţii lui Genghis, Mangu Han şi Kublai Han), înaintarea mongolilor în Asia a fost reluată. În 1279, când Kublai Han a desăvârşit cucerirea Chinei, mongolii stăpâneau cel mai mare imperiu pe uscat consemnat vreodată în istorie. Domeniile lor cuprindeau China, Rusia şi Asia Centrală, pe lângă Persia şi cea mai mare parte din Asia de Sud-Est. Armatele mongole au întreprins raiduri din Polonia până în nordul Indiei, iar suveranitatea lui Kublai Han a fost recunoscută în Coreea, Tibet şi părţi din Asia de Sud-Est.

În condiţiile unor mijloace primitive de transport, un imperiu de asemenea dimensiuni nu putea fi menţinut mult timp, aşa încît curând imperiul mongol s-a divizat. Dar supremaţia mongolă s-a păstrat în majoritatea statelor care au rezultat în urma acestei divizări. Mongolii au fost expulzaţi din cea mai mare parte a Chinei în 1368. În Rusia însă, stăpânirea lor a durat mult mai mult.

Hoarda de Aur, numele dat îndeobşte regatului mongol înfiinţat în Rusia de către nepotul lui Genghis-Han, Batu, a rezistat până în secolul al XVI-lea, iar hanatul Crimeii a supravieţuit până în 1783. Alţi fii sau nepoţi ai lui Genghis-Han au întemeiat dinastii care au stăpânit în Asia Centrală şi Persia. Ambele regiuni au fost cucerite în secolul al XlV-lea de către Timur (Tamerlan), care era de origine mongolă şi pretindea că se trage din Genghis-Han.

Dinastia lui Tamerlan a luat sfârşit în secolul al XV-lea. Totuşi, nici acesta n-a reprezentat sfârşitul cuceririlor şi stăpânirii mongole. Stră-strănepotul lui Genghis, Baber, a invadat India, unde a întemeiat dinastia Mogul (Mongol). Conducătorii din această dinastie, care au cucerit până la urmă aproape toată India, au rămas la putere până pe la mijlocul secolului al XVIII-lea.

De-a lungul istoriei, a existat un şir de oameni - de nebuni, dacă vreţi - care şi-au propus să cucerească lumea şi au repurtat succese considerabile în tentativele lor. Cei mai remarcabili dintre aceşti împătimiţi ai puterii au fost Alexandru cel Mare, Genghis-Han, Napoleon Bonaparte şi Adolf Hitler. Dar se poate oare să-i dăm importanţă mai mare unui astfel de om decât unui creier luminat care a revoluţionat lumea? Oare, în ultimă instanţă, ideile nu sunt mai însemnate decât armatele? Sunt întru totul de acord că, pe termen lung, condeiul este mai puternic decât sabia.

Totuşi, trebuie să ţinem seama şi de influenţele pe termen scurt. Fiecare dintre aceşti patru bărbaţi a stăpânit teritorii şi populaţii uriaşe, a exercitat o înrâurire enormă asupra vieţii contemporanilor săi, astfel încît nu pot fi „expediaţi" pur şi simplu ca nişte infractori de rând.

&&&

 ELISABETA A II-A A ANGLIEI

Elisabeta a II-a a Angliei (21 aprilie 1926) Regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. S-a născut la Londra, Anglia. Numele ei secular este Elizabeth Alexandra Mary Windsor. Tatăl ei a fost George al VI-lea și a fost încoronat în 1936, datorită abdicării fratelui ei. Elisabeta a fost prima fiică a lui George al VI-lea și a soției sale, Isabel. A fost botezată sub religia anglicană. A fost educată acasă de mama și guvernanta sa, Marion Crawford. Învățăturile ei s-au concentrat pe istorie, limbă, literatură și muzică. Crawford a publicat o carte biografică despre primii ani ai Elisabetei și ai surorii sale, Margareta, intitulată Micile Prințese. Cartea vorbește despre gustul Isabelei pentru cai și câini și despre marea ei responsabilitate.

Când Elisabeta a crescut, s-a căsătorit cu locotenentul Phillip, prinț al Greciei și Danemarcei, în acest sens, Phillip și Elisabeta au primit titlul de Duci de Edinburgh. Fructul acestei uniuni s-au născut: Charles, prinț de Wales și moștenitor al tronului, prințesa Anne, Andrew, duce de York și Edward, conte de Wessex. Când tatăl ei a murit, ea se afla cu mama ei în Kenya, pe atunci o colonie britanică. Așadar, pe 2 iunie 1953, Elisabeta a fost încoronată sub numele de Elisabeta a II-a. A fost încoronată regină a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord în fosta Abație Westminster.

Acest mare eveniment a fost televizat și la care au participat șefi de stat și reprezentanți ai caselor regale europene. În rolul său de regină Elisabeta a II-a, și-a asumat datoria de a perpetua caracterul unificator al Coroanei în spațiul politic al fostului Imperiu Britanic, devenit Commonwealth după procesul de decolonizare început în anii 1960. Deși puterea politică a monarhiei britanice după cel de-al Doilea Război Mondial a fost în mod clar redusă. Apoi, a început să joace un rol pur și simplu simbolic, au existat schimbări notabile în relația cu fostele colonii. Elisabeta a II-a, spre deosebire de precedenții monarhi britanici, a făcut numeroase călătorii pentru a îmbunătăți relațiile politice.

În acest sens, ea a consolidat legăturile cu persoane de cele mai diverse rase, credințe și culturi. Deși a câștigat o mare popularitate, nu a scăpat de criticile și scandalurile controversate din cadrul familiei sale. S-a vorbit mult despre neînțelegerile conjugale ale copiilor ei: Prințul Andrew s-a separat de Sarah Ferguson, tensiunile dintre Charles al Angliei și populara Diana de Wales au devenit publice, iar divorțul Prințesei Anne și Mark Phillips a fost consumat. În același an, Palatul Windsor, reședința reginei, a luat foc, provocând importante pagube materiale și financiare. Guvernul a anunțat în grabă că va acoperi costul reparațiilor.

Însă, lucrul anterior a fost foarte pus la îndoială de opinia publică, ceea ce a cauzat o scădere puternică a popularității instituției. Din nou, Prințul Charles a fost victima controversei privind moartea Prințesei Diane de Wales într-un accident de mașină, insensibilitatea familiei regale fiind remarcabilă. Elisabeta a II-a a trebuit să facă mai multe demersuri cu oamenii și să consolideze legăturile, să-și arate familia mai puțin rece și protocolară. La celebrarea nunții de aur a căsătoriei sale cu Ducele de Edinburgh, ea a declarat că va deschide monarhia către cetățeni. Ideea era de a da un ton popular și familiar celebrărilor coroanei sau de a vizita victimele actelor teroriste, gesturi care au dat roade încetul cu încetul.

A fost o regină foarte atașată de tradiție; este ordonată și practică. Cu toate acestea, odată cu sărbătorirea jubileului său de argint ca regină în mai multe locuri din Regatul Unit, Elisabeta și-a sporit popularitatea, efectuând și turnee naționale și călătorii în țările membre ale Commonwealth-ului. Era o regină foarte sănătoasă, dar în 2003 a dezvoltat o problemă la genunchi: artroscopie la genunchi, așa că a fost operată și a trebuit să anuleze anumite angajamente. În martie 2013, a suferit o infecție la stomac cu simptome de gastroenterită și a fost internată la spitalul Regelui Eduard al VII-lea. Se spunea că regina nu era mulțumită de politicile impuse de prim-ministrul britanic Tony Blair, privind suprasolicitarea Forțelor Armate Britanice în Irak și Afganistan și teama lor de problemele rurale.

Cu toate acestea, Elisabeta a sprijinit eforturile lui Blair de a realiza pacea în Irlanda de Nord. În 2010, a avut o întâlnire în Scoția cu Papa Benedict al XVI-lea . Jubileele sale, de diamante și safire, au fost mari sărbători în Regatul Unit. Domnia sa a fost admirată pentru gestionarea importantă a unificării naționale, Elisabeta a II-a evitând separarea Regatului Unit de țările sale constitutive. Ea a fost responsabilă pentru o tranziție clară de la un sistem imperial la o liberă asociație a națiunilor, în acest sens, principalele sale scopuri fiind cooperarea reciprocă, democrația și schimbul cultural.

Domnia ei este una dintre cele mai lungi din istoria țării. Elisabeta a II-a a rămas întotdeauna populară, dar în afara trivializării imaginii sale în mass-media. Mai multe încercări, inclusiv un referendum, au apărut în noul mileniu pentru a aboli monarhia engleză, dar nu au funcționat. Deși mulți susțin că această instituție este antidemocratică și anacronică, mulți oameni continuă să o apere. Pe de altă parte, se asigură că finanțele Casei Regale nu sunt transparente.

&&&

 GALILEO GALILEI

Galileo Galilei, marele om de ştiinţă italian care a contribuit mai mult decât oricine la dezvoltarea metodologiei ştiinţifice, s-a născut în 1564, în oraşul Pisa. În tinereţe el a început studiile la Universitatea din Pisa, dar le-a abandonat din motive financiare.

Cu toate acestea, Galilei a reuşit, în 1589, să obţină un post de dascăl la respectiva instituţie. După câţiva ani, s-a dus la Universitatea din Padova şi a rămas acolo până în 1610. Din această perioadă datează cele mai multe din descoperirile sale.

Primele realizări importante ale lui Galilei s-au înregistrat în domeniul mecanicii. Aristotel afirmase că obiectele mai grele cad pe pământ cu o viteză mai mare decât cele uşoare, şi generaţii de învăţaţi acceptaseră fără obiecţii această aserţiune ce aparţinea unei autorităţi necontestate precum filozoful grec.

Totuşi, Galilei s-a hotărât să o testeze şi, printr-un şir de experimente, a descoperit în scurt timp că Aristotel se înşelase. Adevărul este că obiectele uşoare şi cele grele cad cu aceeaşi viteză, diferenţele fiind provocate doar de încetinirea provocată de frecarea cu aerul. Legenda conform căreia Galilei ar fi efectuat aceste experimente lăsând să cadă obiectele din vârful Turnului înclinat din Pisa pare a fi nefondată.

După ce a constatat acest lucru, Galileo a făcut pasul următor. El a măsurat cu atenţie distanţa parcursă de obiectele aflate în cădere într-o anumită perioadă de timp şi a constatat că distanţa respectivă este proporţională cu pătratul numărului de secunde în care s-a produs căderea.

Această descoperire (care implică o rată uniformă de accelerare) este semnificativă prin ea însăşi. Şi mai relevant ni se pare faptul că Galilei a reuşit să sintetizeze rezultatele unui şir de experienţe într-o formulă matematică. Extinderea folosirii formulelor şi metodelor matematice este o caracteristică însemnată a ştiinţei moderne.

Printre contribuţiile importante ale lui Galilei se numără şi descoperirea legii inerţiei. Până la el, se credea că un obiect în mişcare are tendinţa naturală să-şi încetinească deplasarea şi să se oprească dacă asupra lui nu se exercită acţiunea unor forţe menite să-i menţină mişcarea. Dar experimentele lui Galilei au arătat că acest punct de vedere era greşit.

Dacă forţele de încetinire, cum ar fi frecarea, ar putea fi eliminate, un obiect în mişcare ar manifesta în mod natural tendinţa de a continua la nesfârşit mişcarea. Acest principiu important, pe care Newton l-a re formulat cu claritate şi l-a integrat în propriul său sistem ca primă lege a mişcării, este unul dintre principiile vitale ale fizicii.

Cele mai celebre descoperiri ale lui Galilei ţin de domeniul astronomiei. Teoria astronomică de la începutul secolului al XVII-lea se afla într-o efervescenţă creatoare, datorată disputei aprige dintre susţinătorii teoriei heliocentrice a lui Copernic şi adepţii teoriei geocentrice, mai vechi. Încă din 1604, Galilei şi-a exprimat convingerea că Nicolaus Copernic avea dreptate, dar în acel moment nu dispunea de nici o metodă pentru a-şi susţine afirmaţia.

În 1609, Galilei a auzit de inventarea telescopului în Olanda. Deşi nu exista decât o descriere foarte sumară a dispozitivului, un geniu de mărimea lui Galilei a fost în stare să construiască el însuşi un telescop mult mai bun. Cu acest nou instrument, el şi-a îndreptat talentul de observator spre bolta cerească şi, într-un singur an, a făcut o serie de descoperiri importante.

A studiat Luna şi a văzut că nu era o sferă netedă, ci avea numeroase cratere şi munţi înalţi. Obiectele cereşti - a conchis el - nu sunt deloc nişte sfere netede şi perfecte, ci prezintă acelaşi gen de neregularităţi care pot fi observate şi pe Pământ. A cercetat Calea Lactee şi a constatat că nu este un corp nebulos, lăptos, ci e compus dintr-un număr imens de stele individuale, aflate însă la distanţe atât de mari, încît privite cu ochiul liber par a fi contopite.

A studiat planetele şi a observat patru sateliţi care se roteau în jurul lui Jupiter. Aceasta era o dovadă clară că un corp astronomic se poate roti şi în jurul altor planete în afara Pământului. A cercetat Soarele şi a descoperit petele solare. (De fapt, alţi cercetători au remarcat prezenţa petelor solare înaintea lui, dar Galilei şi-a făcut publice observaţiile cu mai multă convingere şi a adus petele solare în atenţia lumii ştiinţifice.)

El a mai constatat că planeta Venus are faze destul de similare cu acelea ale lunii. Aceasta a devenit o dovadă concludentă în sprijinul teoriei coperniciene conform căreia Pământul şi toate celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui.

Inventarea telescopului şi seria de descoperiri care i-au urmat l-au făcut pe Galilei celebru. Cu toate acestea, adeziunea la teoria lui Copernic i-a atras adversitatea unor importante cercuri ecleziastice, ceea ce a făcut ca în 1616 să i se interzică orice referire la ipoteza lui Copernic în cursurile sale universitare.

Galilei a fost iritat din cauza acestei restricţii timp de mai mulţi ani. La moartea papei, în 1623, pe scaunul pontifical a urcat un admirator al lui Galilei, papa Urban al VIII-lea. Un an mai târziu, acesta a sugerat (deşi întrucâtva ambiguu) că interdicţia n-ar mai fi valabilă.

Galilei şi-a consacrat următorii şase ani elaborării celebrei sale lucrări Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii. Această carte, ce cuprinde o expunere măiastră a dovezilor favorabile teoriei heliocentrice, a fost publicată în 1632 cu aprobarea cenzorilor Bisericii. Cu toate acestea, autorităţile ecleziastice au reacţionat prompt la apariţia cărţii, iar Galilei a fost adus în scurt timp în faţa Inchiziţiei din Roma, sub acuzaţia de a fi încălcat interdicţia din 1616.

După toate probabilităţile, mulţi reprezentanţi ai Bisericii erau nemulţumiţi de decizia judecării unui savant eminent. Chiar şi din punctul de vedere al legislaţiei religioase a vremii, acuzaţiile aduse lui Galilei erau şubrede, astfel că renumitul om de ştiinţă a primit o sentinţă uşoară. Nu a fost condamnat la închisoare, ci doar la domiciliu forţat în propria sa vilă confortabilă din Arcetri.

Teoretic, n-avea dreptul să primească nici un fel de musafiri, dar această prevedere nu a fost respectată. Singura sa pedeapsă efectivă a constituit-o dezavuarea în public a ideii potrivit căreia Pământul se mişcă în jurul Soarelui.

Omul de ştiinţă în vârstă de şaizeci şi nouă de ani a făcut acest lucru în faţa tribunalului. (Este bine cunoscută relatarea, probabil lipsită de o bază reală, conform căreia, după ce şi-a încheiat discursul de retractare, Galilei s-a uitat în pământ şi a şoptit: „Şi totuşi se învârteşte.") La Arcetri, el a continuat să scrie lucrări de mecanică. Acolo a şi a murit, în anul 1642.

Enorma contribuţie a lui Galilei la progresul ştiinţei a fost recunoscută de multă vreme. Importanţa lui constă parţial în descoperirile sale ştiinţifice, cum ar fi legea inerţiei, inventarea telescopului, observaţiile astronomice, geniul său în demonstrarea ipotezei heliocentrice. Mult mai însemnat este însă rolul jucat în dezvoltarea metodologiei ştiinţei.

Majoritatea filozofilor naturali care l-au precedat, preluându-şi ideile de la Aristotel, au făcut observaţii calitative şi au categorisit fenomenele. Dar Galilei a măsurat fenomenele, recurgând la aprecieri cantitative. Acest accent pus pe măsurătorile cantitative atente a devenit ulterior trăsătura fundamentală a cercetării ştiinţifice.

După toate probabilităţile, Galilei a imprimat mai mult decât oricine un caracter empiric cercetării ştiinţifice. El a fost primul care a insistat asupra necesităţii efectuării experimentelor, respingând ideea că problemele ştiinţifice pot fi rezolvate prin invocarea unei anume autorităţi, fie că era vorba de sentinţele Bisericii ori de aserţiunile lui Aristotel. De asemenea, s-a declarat împotriva recursului la scheme deductive complexe care nu se bazau ferm pe experimente.

Învăţaţii medievali au discutat îndelung ce ar trebui să se întâmple şi de ce se întâmplă anumite lucruri, dar Galilei a insistat să efectueze experienţe menite să determine ce anume s-a petrecut cu adevărat. Atitudinea sa ştiinţifică era răspicat non-mistică. În această privinţă, el a fost chiar mai modern decât unii dintre succesorii săi, printre care şi Newton.

Ar mai trebui consemnat totuşi faptul că Galilei a fost un om profund religios. În pofida procesului şi a condamnării sale, el nu a respins nici religia, nici Biserica, ci doar încercarea autorităţilor ecleziastice de a frâna cercetările în domeniul ştiinţific.

Generaţiile ulterioare l-au admirat pe bună dreptate pe Galilei ca simbol al revoltei împotriva dogmatismului şi a tentativelor autoritariste de a înăbuşi libertatea de gândire. Totuşi, mult mai important este rolul pe care l-a jucat în fundamentarea metodologiei ştiinţifice moderne.

$$$

 GEORGE BOLDEA

George Boldea (n. 16 mai 1905, Mercheaşa, judeţul Braşov – d. 9 decembrie 1934, Cluj). Fiu al Bucurei şi al lui Abraham Boldea, ţărani. A făcut liceul la Dumbrăveni. “Universitatea o face la București (notă: Facultatea de Litere şi Filosofie) și e licențiat în 1929 cu bile albe. Cariera sa de profesor a fost destul de frământată (notă: a fost professor în Odorhei, Carei, Cristur, Brad, Turda şi Năsăud). Era epoca de tristă amintire a guvernului Iorga, când învâțământul a suferit cel mai mult. Dar una din opririle sale prin câteva târguri ardelene, ne-a dat nouă frumoasa apariție a revistei “Abecedar”, în Brad, unde împreună cu Emil Giurgiuca au cătat să pulseye ozon și entuziasm.”(1)

A debutat în anul 1923 în revista “Cosînzeana” cu poezia “Pastel de vară”. A publicat versuri, proză și articole în revistele “Năzuinţa”, “Datina”, “Convorbiri literare”, “Universul literar”, „Gând românesc” etc. Singurul său volum de versuri, “Soliloquii” a apărut postum, în 1938, datorită devoţiunii prietenului său Emil Giurgiuca. “Arta lui George Boldea are ca teme fundamentale dragostea, moartea și viața. Toate aceste motive îmbrăcate într’o haină colorată și pitorească, sensibilizată după gradul de simțire personal al poetului, care în ce privește viața lumească nu s’a bucurat de un destin prea fericit. Moartea crudă l-a răpit prea devreme din rândurile noastre. În floarea vieții George Boldea și-a dat obștescul sfârșit. Neputându-se realiza integral, versurile rămase - o frumoasă amintire – dovedesc vitalitatea poetică a unui autentic și sensibil poet, care se pare că a legat soartă de prietenie cu Ion Moldoveanu, Pavel Dan, Gib I. Mihăescu, etc.” (2)

(1) George Popa - articolul “Pentru amintirea lui George Boldea” – revista “Lanuri” nr. 5 – 6 1936

(2) I. A. Terebești - articolul “Zece ani de la moartea lui George Boldea” – revista “Luceafărul” –numărul din ianuarie – februarie 1945

Pastel de sară

Nici un tremur de liană;

Soarele visează'n pat,

Luna nouă - o sprânceană -

Lasă sănătatea'n sat.

Iar plugarii ca fantasme,

Istoviţi spre casă vin,

Cu-a livezilor miasme,

În cămeşile de in.

Pitpalacul se aşterne

Hohotitului său cânt,

Liniştea'n ninsori se cerne

De sub cer peste pământ.

Lumea greerilor multă

Sună'n harfe note dulci,

Fluturii de noapte-ascultă

Basmul florilor din lunci.

(poezia de debut - revista “Cosînzeana” – 25 octombrie 1923)

Fecioara de zăpadă

Îngenunchiat în visu-i, de Irod,

Amorul a’nghieţat desculţ, pe drum,

Omăt tăinuitor de rod

Fecioara se vrea'n cald nearătat de fum.

Cunună de martir, un cuib uitat,

Căzând, spinos, în cale-i, o înfioară

Şi n’o mai văd: e draga-mi o comoară.

Pe casa dânsei cerul a împlântat

Tremurătoare stea, tremurătoare stea.

E semn că se'mplineşte o minune.

De ce mi-e turma oare prefăcută'n nea

Şi florile ucise în păşune?

Doar inima-mi ce creşte ca s'o vadă,

De visuri legănată, e o floare.

Aş vrea să simt că-i sângeră’n zăpadă

Când adorate-i arde'n cingătoare

(Revista “Abecedar” – 21 decembrie 1933)

Drumul

Trudit şi prăfuit printre ponoară

Aşa de alb îşi face drumul treacăt,

De par’că l-a scăpat bătrâna moară

Din gura-i ce sfărâmă-al gârlei capăt

Ca sfântul ispitit de albe zări

Curgând prin a pădurii sihăstrie

Se'nchină când şi când în ondulări

Şi tot mai mult s'afundă în pustie…

Mântuitor, cum el de veacuri duce

Spre înflorit liman a lumei oaste

Martir se restigneşte pe-o răscruce

Şi-o suliţă de stea îi cade 'n coaste…

(Revista “Abecedar” – 6-13 iulie 1933)

Înserare

Gingii de zări arat'un ferestrău

De munţi dinţaţi ce trec nemărginirea

Şi nodul soarelui - tăiat pe hău

Îşi cată iar, în alte părț, mărirea…

L'apus se leag'un nor cu sfori de ploaie -

Ţâţână'ntre pământ şi-un cer posac -

Iar ziua se desprinde ca o foaie

Gălbuie din al timpului copac…

Pe scripăt luna prinde să măsoare

Argint pe-al mării taler ce-l străbate, -

Pe valuri umblă Crist, când la picioare

A stelelor popoare-i cad, curate…

(Revista “Abecedar” - 6-13 iulie 1933)

$¢$

 GHERASIM LUCA

Gherasim Luca (nume real Salman Locker, n. 1913, București - d. 1994, Paris): Cunoscut și sub numele de Zolman Locker, Gherashim Luca, Costea Sar sau Petre Malcoci. A fost un teoretician al suprarealismului și un poet evreu român, frecvent citat în operele cuplului Gilles Deleuze si Félix Guattari. A aderat de foarte tânăr la mișcarea avangardistă, fiind un membru marcant al grupului care a activat în jurul revistei de la Alge (1930, 1933).

Barbară

Sânii de cristal se rostogolesc pe lumina ochilor

purtând dâsag mirosul acelor de brad.

In gura cu bomboane de sidef

buzele's topite

şi împrejur coroana cu puncte de sânge

cântă melodii vagi, tăinuite.

Paravane, pulpele ascund în gând

strânsoarea bătăilor de mare

Şi sunetul torsului plânge

în adâncimi de pluş şi cascade.

In noapte un bec îmi miroase inima

şi grilajul braţelor frământă monumente barbare

Developări

Crisantemele ţâşnite din păr ţi-au răscolit aşternutul sufletului

cu glasuri incendiate

cu umbre culese în năvod.

Statuile obrajilor ţi le-a şlefuit dalta frigului

cu colivii de rouă

cu orchestraţii cuprinse în paletă.

Valurile din cascadele inimii au răscolit pasiuni de haiduci

cu comorile copitelor în spumă

cu lanţurile păcatelor în oase.

Tălpile ţi-au fost inundate de oglinzi găsite prin ierburi

cu avalanşe de soare

cu buze de sclavi.

Ape lovite de stâncile trupului îţi cântă melodii medievale

(Poezii publicate în revista Alge - 13 septembrie 1930)

$$$

 HAFEZ

Shamsoddin Mohammed Hafez(1315-1390) este considerat cel mai mare dintre poeții persani și unul dintre cei mai faimoși și admirați scriitori din literatura mondială. Este unul dintre cei mai des traduși poeți ai zilelor noastre, iar opera sa continuă să rezoneze cu publicul modern.

Numele său complet este Shams ad-Din Mohammad Hafez-e Shirazi, dar a fost cunoscut ca Hafez (însemnând „memorizator”) deoarece a memorat Coranul de la o vârstă fragedă și mai târziu avea să memoreze lucrările altor poeți persani precum Sanai ( 1080 -s. (1210-c. 1291) și Nizami (c. 1141-1209), toți care i-au influențat opera.

Se știu puține lucruri despre viața lui personală, cu excepția faptului că s-a născut în Shiraz (în Iranul actual) și părinții lui erau din Fars. A primit o educație bună și, cel mai probabil, a avut legături cu casa domnitoare, întrucât și-a petrecut viața ca poet de curte la monarhii din regiune. El a fost un musulman sunnit și un adept al abordării mistice a islamului cunoscut sub numele de sufism, care îi inspiră poezia, precum și literatura coranică, legendele și miturile persane ale lui Shahnameh și diverse alte surse. Spre deosebire de alți poeți (cum ar fi Rumi), nu există o colecție definitivă a operelor sale. „Divânul” său (o colecție de piese scurte) a fost întocmit de alții, dar oamenii de știință nu sunt de acord cu data, nici măcar cu autorul.

Poezia lui Hafez se concentrează pe puterea transcendentă a iubirii și pe efectele transformatoare ale deschiderii către orice experiență, îmbrățișând ceea ce înseamnă a fi o ființă umană în sensul său cel mai deplin, care, pentru Hafez, include o relație intimă cu Dumnezeu. Opera sa este descrisă de mulți savanți ca fiind antinomică, adică o respingere a regulilor, reglementărilor și constrângerilor, iar această descriere este potrivită deoarece Hafez considera viața prea vastă pentru a fi cuprinsă și dictată de etichete mici și porunci înguste. Numeroasele sale aluzii la vin, beție, taverne și predarea dorințelor senzuale atestă acest lucru, deși, după cum au remarcat mulți savanți, poezia lui Hafez poate fi citită pe mai multe planuri și aceste aluzii pot fi înțelese și ca referiri alegorice la experiența iubirii divine.

Hafez a devenit cel mai popular și respectat poet al timpului său, iar reputația sa pentru perspicacitatea mistică și frumusețea compoziției dăinuie până în zilele noastre. Mausoleul său din Shiraz, înconjurat de grădini și mici cascade, atrage admiratori din întreaga lume care nu numai că continuă să vibreze datorită operelor sale scrise, dar pretind o comuniune mistică cu poetul în viața lor de zi cu zi.

Tinerețe și influențe

Hafez s-a născut în Shiraz din părinți musulmani suniți despre care nu se știe practic nimic. Este posibil ca tatăl său să fi fost un imam (lider religios), deoarece se spune că Hafez a memorat Coranul ascultându-l pe tatăl său recitând în mod repetat, ceea ce este una dintre responsabilitățile unui imam. Shiraz a fost un centru cultural cosmopolit și rafinat, lăudat de celebrul scriitor de călătorii Ibn Battuta (1304-1368/69) pentru frumusețea și puterea sa de inspirație, care a încurajat dezvoltările artistice, intelectuale și religioase. Specialistul Leonard Lewisohn comentează:

„Acest oraș al sfinților și al poeților... a fost deosebit de renumit pentru colegiile și seminariile sale, centrele sale sufi și moscheile sale, dintre care multe aveau grădini mari adiacente și aveau proprietăți atașate prin donație pământului lor. Prezența acestor instituții... a conferit orașului o atmosferă sacră aparte în imaginația populară”. 

Timpul în care a trăit Hafez a fost o perioadă tulbure în Iran. Mongolii invadaseră regiunea cu o sută de ani înainte de nașterea lui Hafez, înființând case dinastice care nu erau întotdeauna populare, iar conflictele între – sau în interiorul – diferitelor case conducătoare erau constante. Sufismul, care pune accent pe eliberarea individuală indiferent de circumstanțele externe, ar fi avut o mare atracție în această perioadă. Sufismul nu este o sectă a islamului, ci o experiență mistică bazată pe o viziune islamică asupra lumii, care încearcă să depășească toate regulile artificiale percepute. Cercetătorii John Heath-Stubbs și Peter Avery comentează:

„Tendința sufismului este panteistă. Fiecare suflet uman este o particulă a Absolutului divin, iar misticul urmărește unirea completă cu Divinul. Această unire se realizează știind că el însuși este acea Realitate ultimă pe care o caută. Dar eul individual este complet anihilat în acest eu superior, ca molia atrasă de flacăra unei lumânări. Pentru a dobândi cunoștințe ezoterice, sufii trebuie să abandoneze totul, în special constrângerile legaliste ale religiei convenționale”. 

Nu se știe cum s-ar fi inițiat Hafez în sufism, dar Shiraz era un centru sufi la acea vreme și astfel ar fi putut absorbi ușor conceptele fără niciun efort (deși se spune că a studiat ulterior cu maestrul sufi Zayn Attar, care a murit în 1403). Poate că a lucrat ca ucenic în tinerețe înainte de a fi angajat ca livrător într-o brutărie. În timpul uneia dintre „nașterile” sale, el a văzut-o pe frumoasa femeie de lux Shakh-e Nabat și, știind că nu va putea niciodată să aibă o relație adevărată cu ea, a încercat o unire spirituală prin meditație.

În timp ce medita asupra dorinței sale de dragoste și de relație cu această femeie, se spune că a avut prima experiență mistică, sub forma unei ființe de lumină, interpretată în general ca un înger, care l-a încurajat să caute o relație de durată cu Dumnezeu. Deși nu a existat o continuare imediată a acestei experiențe, se crede că Hafez și-a continuat meditațiile asupra Divinului și că ceea ce a înțeles i-a inspirat în cele din urmă poezia.

Hafez, poetul curții

Sufismul nu a fost singura influență majoră asupra operei lui Hafez, deoarece a fost modelată și de poziția sa de poet de curte, mai întâi sub dinastia Inju (1335-1357) și mai târziu sub dinastia Mozaffarid (1314-c. 1393). Dinastia Inju a fost una dintre cele întemeiate de mongoli, iar Hafez poate să fi lucrat pentru prima dată pentru casa conducătoare ca poet de curte sub Sharaf al-Din Mahmud în jurul anului 1339. Era într-adevăr un poet renumit în timpul domniei lui Jamal al-Din Abu Ishaq (c. 1343–1357), pentru care a scris un număr de versuri.

Poetul de curte a fost considerat esențial pentru funcția guvernului ca consilier și confident, dar și ca muzician, compozitor și animator. Scopul final al poetului era acela de a-l imortaliza pe monarh în versuri, lucru atins, de-a lungul timpului, prin poezii care lăudau pe rege pentru diferite aspecte ale domniei sale, clemența, evlavia, priceperea sa militară sau frumusețea sa fizică. Specialistul Sassan Tabatabai comentează:

„În mod tradițional, poetul curții, a cărui funcție depășea cu mult cea de simplu divertisment, a fost o parte integrantă a curții persane. Ardashir Babakan, fondatorul dinastiei sasanide în secolul al treilea, îl considera pe poet „o parte a guvernului și un mijloc de întărire a puterii”.

Poetul curții trebuia să poată compune instantaneu și să se acompanieze cu un instrument muzical. Se recita un vers sau un cuplet și poetul interpreta un scurt interludiu muzical (se pare că în timp ce compunea următorul vers), apoi continua. Aceste poezii îl lăudau pe rege, căruia i se adresau adesea și se descriau în termeni și imagini care se aplicau și Divinului sau unei persoane dragi. Heath-Stubbs și Avery scriu:

„Enumerarea farmecelor iubitului și nemulțumirile referitoare la cruzimea sa, care descriu în egală măsură frumusețea divină sau tristețea sufletului despărțit de ea, pot fi interpretate ca complimente adresate măreției unui prinț patron sau ca reproșuri respectuoase adresate acestuia din urmă pentru întârzierea în a răsplăti serviciile oferite de către poetul său... Versurile lui Hafez, erau suverani absoluti. Ei puteau pretinde, că sunt viceregenții lui Dumnezeu pe pământ, iar splendoarea propriilor curți era o imagine a slavei de deasupra”. (10)

În jurul anilor 1357/1358, dinastia Inju a căzut în mâinile mozaffarizilor sub Mubariz al-Din Mohammad, a cărui cruzime l-a încurajat pe fiul său, Shah Chodja Mozzaffarir (r. 1358–1384), să-l răstoarne, să-l orbească și să-l închidă. Hafez a rămas poet de curte sub Shah Chodja, pentru care a scris majoritatea versurilor care astăzi sunt interpretate ca fiind adresate lui Dumnezeu.

Religia iubirii și opera lui Hafez

Aceste poezii, care îl laudă pe iubit și harurile sale, contribuie la ceea ce savanții de astăzi numesc adesea religia iubirii, îmbrățișată și predicată de Hafez. Religia iubirii nu cunoaște reguli și nu urmează alte linii directoare decât dictaturile inimii. Poemul 38 al lui Hafez, tradus de Gertrude Bell, spune parțial:

Continui sa-mi doresc pana la dorinta mea

Nu fi mulțumit, sau gura mea va ajunge

Gura roșie a iubirii mele sau sufletul meu poate fi stins,

Suflat de acele buzele care le-au căutat în zadar pe ale ei.

Alții pot găsi o altă iubire la fel de frumoasă;

Mi-am pus capul pe pragul lui,

Praful mă va acoperi, încă întins acolo,

Când viața și dragostea au fugit din trupul meu...

Când voi fi mort, deschide-mi mormântul și vezi

Norul de fum se ridică la picioarele tale;

În inima mea moartă, focul încă arde pentru tine;

Da, fum se ridică din cearșaful meu suflat!

Ah, vino, iubitul meu! Căci pajiştile aşteaptă

Venirea ta, iar spinii poartă flori în schimb

Spini, chiparoși, fructe și tristețe

iarna goală a fugit înaintea pașilor tăi. 

(Poezia lui Hafiz din Shiraz, 5)

Această poezie, ca multe altele, este adesea interpretată astăzi ca o „poezie de dragoste” în care un iubit se adresează iubitului său muritor, dar, după cum subliniază Heath-Stubbs și Avery, „aproape toate poeziile lui Hafez pot fi, de fapt, citite pe cel puțin trei niveluri de înțeles”. În această traducere, vorbitorul se adresează unei femei, dar în original, el s-ar putea adresa patronului poetului, unui tânăr sau lui Dumnezeu. Simbolismul erotic este frecvent folosit pentru a exprima dorința spirituală, la fel cum folosirea de către Hafez a imaginii vinului sau a experienței de ebrietate reprezintă natura îmbătătoare a relației cu Dumnezeu. Heath-Stubbs și Avery scriu:

„Imaginile poeziei lui Hafez trebuie privite ca aplicabile experiențelor universale ale misticului. Cel iubit devine Iubitor divin; separarea de El, în diferitele sale grade, este noaptea întunecată a sufletului; unirea cu El este absorbția extatică a misticului în absolut”.

În același timp, poemul poate fi înțeles literal ca o expresie a iubirii romantice și a dorinței sexuale. Poezia persană s-a adresat adesea tinerilor, cel puțin superficial, ca întruchipând frumusețea divină, pentru că tinerii erau mult mai des întâlniți la curte decât femeile, care, conform tradiției islamice, erau sechestrate. Deși oamenii de știință au interpretat versurile diverșilor poeți persani într-un sens homoerotic, lucrările sunt cel mai bine înțelese ca expresii a ceea ce Platon ar numi „forma frumuseții” – un absolut divin reflectat în ceva sau cineva pe planul fizic. Prin urmare, o poezie de dragoste scrisă de un bărbat pentru un bărbat nu înseamnă neapărat o atracție romantică sau sexuală a unuia față de celălalt. Poetul recunoaște pur și simplu natura frumuseții în formă fizică; forma anume nu contează.

La fel de lipsite de importanță ar fi regulile și reglementările create de om care împiedică căutarea frumuseții divine, a iubirii și a împlinirii spirituale. Hafez își exprimă dezgustul față de ipocrizie și dogmă religioasă în poemul său 31, tradus de Elizabeth Gray:

Predicatori care își manifestă evlavia în rugăciune și amvon

se comportă diferit când sunt singuri.

Acest lucru mă lasă perplex. Întrebați-i pe cărturarii din adunare:

„De ce fac atât de puțin cei care cer pocăință?”

Parcă nu cred în Ziua Judecății.

cu toate aceste fraude și contrafaceri pe care le fac în numele Lui.

Sunt sclavul cârciumii, ai cărui derviși,

fără nevoie de nimic, fă comorile să pară praf.

Doamne, pune-i înapoi pe acești noi bogați pe măgari.

pentru că își expun catârii și sclavii turci.

Îngerule, rostește laude la ușa cârciumii iubirii,

pentru că în interior fermentează esenţa lui Adam.

De fiecare dată când frumusețea ei nemărginită ucide un iubit

alții ies, cu dragoste, din lumea invizibilă.

O, cerșetor de la ușa mănăstirii, vino la mănăstirea Magilor,

pentru apa pe care o dau imbogateste inimile.

Goliți-vă casa, inimă, ca să devină casa iubitului,

căci inima superficialului este o tabără de armată.

În zori, un zgomot s-a ridicat de pe tronul cerului.

Motivul spune: „Se pare că îngerii memorează versurile lui Hafez”.

(Poezia lui Hafez, 7)

Această poezie poate fi citită și pe mai multe niveluri. Literal, este o acuzare a ipocriziei religioase și un apel de a abandona restricțiile religiei create de om pentru libertatea experienței în tavernă și explorarea dorințelor inimii cuiva. Imaginea „mănăstirii magilor” se referă la o expresie colocvială din vremea lui Hafez, în care „ mag ” însemna vânzător de vin sau furnizor de alcool. Întrucât vânzarea și consumul de alcool era interzisă de Islam, doar evreii și creștinii puteau vinde vin sau conduce taverne. Magii erau clasa preoțească a religiei persane preislamice a zoroastrismului, care încuraja băuturile alcoolice ca parte a experienței spirituale. Vânzătorii de vin din vremea lui Hafez erau așadar „magi de onoare”, iar o tavernă un „templu magic” sau „mănăstire”.

La un alt nivel însă, poemul exprimă inima sufismului în care „stăpânul cârciumii” este Dumnezeu care îi încurajează pe cei care îl iubesc să ignore ipocrizia și înșelăciunea clerului tradițional, să caute o relație cinstită cu Divinul prin propriile eforturi. În oricare dintre lecturi, poetul se felicită pentru punctul său de vedere, afirmând că până și îngerii aprobă și memorează poezia lui Hafez, așa cum el însuși memorase Coranul.

Cultul și interpretarea modernă

Operele lui Hafez, ca și cele ale oricărui poet, pierd ceva vital în traducere, dar în cazul lui pierderea este mai mare, deoarece originalul persan este atât de nuanțat și un cuvânt poate avea mai multe sensuri. Poeziile sale, în forma lor originală, puteau fi interpretate diferit de oricine le-a citit sau le-a auzit recitate conform propriilor convingeri. Această libertate de interpretare a făcut din Hafez cel mai popular poet al timpului său.

Faptul că chiar și nemilosul cuceritor Timur (mai bine cunoscut sub numele de Tamerlan, r. 1370–1405) l-a citit pe Hafez și chiar l-a mustrat pentru unul dintre versurile sale este o dovadă a popularității și a priceperii sale în cuvinte. Potrivit istoriei, Hafez a răspuns atât de inteligent la această critică, încât Timur l-a răsplătit cu generozitate. Deși Hafez a dezaprobat cu fermitate cucerirea lui Timur în 1387, masacrele și capturarea Shirazului, iar cei doi bărbați nu aveau nimic în comun, chiar și Timur a găsit ceva cu care să se raporteze în opera lui Hafez.

Astăzi, oamenii continuă să răspundă poeziei lui Hafez din întreaga lume, iar el rămâne un poet de succes. Multe dintre așa-numitele „traduceri” ale operei sale de astăzi nu sunt traduceri deloc, ci „canalizarea” spiritului lui Hafez de către un poet modern pentru a crea poezii inspirate de Hafez. Cel mai bun exemplu în acest sens este dat de poetul Daniel Ladinsky în cartea sa „The Gift: Poems by Hafiz the Great Sufi Master” , poezii care, potrivit lui Ladinsky, i-au apărut în vis și în care Hafiz „mi-a cântat sute de versuri din poezia sa în engleză, cerându-mi să transmit acest mesaj „artiştilor şi căutătorilor mei”.

O poezie populară găsită online, cum ar fi „Now is the Time”, atribuită în mod regulat lui Hafez, ar trebui, prin urmare, să fie atribuită lui Ladinsky-channeling-Hafez. Ladinsky este departe de a fi primul care a făcut o astfel de afirmație. Mulți oameni care vizitează mausoleul lui Hafez din Shiraz pretind că primesc mesaje și îndrumări de la poet, iar asocierea lui cu Divinul încurajează ghicitorii de pe site să-și ofere serviciile, susținând că spiritul lui Hafez îi ghidează.

Tradiția poeziei inspirată de Hafez, însă, se întoarce mult mai departe, până la poetul german Goethe (1749-1832) și „Divanul de Vest-Est” , o colecție de poezii scrise în spiritul lui Hafez. Pseudo-traducerea operelor persane este cel mai bine cunoscută prin opera poetului englez Edward Fitzgerald (1809-1883), al cărui „Rubaiyat” al lui Omar Khayyam a devenit un bestseller în Occident la sfârșitul secolului al XIX-lea și pe tot parcursul secolului al XX-lea. Fitzgerald nu a „tradus” atât opera lui Khayyam, cât a „interpretat”-o în funcție de propriile sale sensibilități. Această tradiție este continuată și astăzi de savanți precum Coleman Barks în lucrările sale despre Rumi, dar niciunul dintre ei nu a mers atât de departe ca Ladinsky, pretinzând că este în adevărată comuniune cu Hafez.

Dacă Ladinsky sau alții au auzit sau nu de la Hafez, nu îl deranjează pe poet și, cu siguranță, ar fi de acord cu bucuria pe care „noile sale lucrări” o aduc oamenilor, precum și mesajele pe care ei pretind că le primesc la mormântul său. În timpul vieții sale, poezia sa a fost interpretată de diverși oameni în funcție de credințele și nevoile lor, iar așa a fost de la moartea sa. El este considerat, alături de Firdousi și Rumi, unul dintre cei trei poeți fondatori ai Iranului, dar nicio țară nu-l poate pretinde pe Hafez, nici o religie sau o limbă. Viziunea lui Hafez despre prietenia universală, experiența și comuniunea cu Divinul depășește toate granițele și ignoră toate diviziunile, primind pe toți cei care răspund la Religia sa a Iubirii.

Sursa:

Katouzian, H. Perșii: Iranul antic, medieval și modern. Yale University Press, 2010.

$$$

 La începutul secolului al XX-lea, un fermier scoțian se întorcea acasă. Trecând pe lângă mlaștină, a auzit deodată un strigăt de ajutor. 

Fermierul a alergat la sunet și a văzut un băiat care încerca să iasă din apa. Fermierul a tăiat repede o creanga groasa de copac s-a apropiat cu grijă și i-a întins ramura  

Când băiatul a ieșit,nu și-a putut reține lacrimile mult timp, tremurand..

„Hai să mergem la mine acasă”, a spus fermierul.

 - Trebuie să te calmezi și să te încălzești.

- Nu, nu,- băiatul clătină din cap, - tatăl meu mă așteaptă. 

Trebuie să fie foarte îngrijorat.

Băiatul i-a mulțumit salvatorului său... Și dimineața, fermierul a văzut că o trăsură de cai de rasă se apropie de casa lui. Un domn bine îmbrăcat a coborât din trăsură și a întrebat:

 TU i-ai salvat viața fiului meu ieri?

„Da, eu sunt”, a răspuns fermierul.

- Cât de mult îți datorez?

- Nu mă răni, domnule. Nu-mi datorezi nimic. Am făcut ceea ce ar trebui să facă un om normal.

- Nu, nu pot să o las doar așa, pentru că fiul meu îmi este foarte drag. Numiți orice sumă, a insistat vizitatorul.

- Nu mai vreau să vorbesc despre acest subiect. La revedere. - Fermierul s-a întors să plece.  

Chiar atunci fiul lui a venit pe verandă.

- Acesta este fiul tău? - a întrebat oaspetele.

„Da”, a răspuns fermierul cu mândrie, bătându-l pe băiat pe cap.

- . Îți voi lua fiul cu mine la Londra și îi voi plăti educația. Dacă este la fel de nobil ca tatăl său, atunci nici tu, nici eu nu vom regreta această decizie.

Au trecut câțiva ani. Fiul fermierului a absolvit școala, apoi facultatea de medicină, iar în curând numele lui a devenit universal cunoscut drept numele omului care a descoperit penicilina. Numele lui era Alexander Fleming.

Înainte de război, fiul aceluiași domn a fost internat la o clinică din Londra cu o formă severă de pneumonie.

 Ce crezi că i-a salvat viața de data asta? 

- Da, penicilina, descoperită de Alexander Fleming.

Numele domnului care l-a educat pe Fleming a fost Randolph Churchill. 

Și fiul său a fost Winston Churchill, care a devenit mai târziu prim-ministru al Angliei.

Poate că acestea au fost evenimentele pe care le-a amintit odata Winston Churchill, spunând:

 „Ceea ce faci se va întoarce la tine”.

Sursa rezumatului internet 

Foto Pinterest

$$$

 Patinatoarea artistică în vârstă de 59 de ani, Katarina Witt — dublă campioană olimpică, femeia care i-a refuzat lui Donald Trump o întâlnire și care nu a fost niciodată căsătorită — rămâne o legendă vie a sportului și un simbol al eleganței și forței feminine.

Un renumit magazin i-a oferit un milion de dolari pentru o ședință foto. Supranumită „Focul de pe gheață”, Katarina a urcat pe podiumul olimpic în 1984, la doar 19 ani. A câștigat de-a lungul carierei două medalii olimpice de aur, patru titluri mondiale și de opt ori a fost campioană europeană.

Această frumusețe din fosta RDG a devenit rapid preferata presei și a cucerit inimile bărbaților celebri din întreaga lume. Iar povestea ei, presărată cu glorie, curaj și independență, continuă să inspire.

„Antrenoarea mă numea vacă”

Viitoarea campioană olimpică a pășit pentru prima dată pe gheață în 1970, la vârsta de 5 ani. Fata provenită dintr-o familie modestă a fost acceptată într-o școală sportivă de elită printr-un program de stat al RDG.

Antrenorii i-au remarcat imediat talentul: coordonare excelentă, rezistență ieșită din comun. La 11 ani a început să se antreneze cu faimoasa Jutta Müller, cunoscută pentru metodele sale dure, adesea brutale.

„Eram mereu sub o presiune colosală. Mă insulta, îmi spunea «vacă», îmi interzicea să mănânc. Eram cântărită de două ori pe zi. Antrenamentele durau câte șapte ore. Flămânzeam constant”, a mărturisit Katarina.

Cu toate acestea, Witt a rămas recunoscătoare antrenoarei sale. În 1979, la 14 ani, cucerea deja bronzul la Campionatul Național. În următorii ani, a urcat vertiginos: argint, apoi aur la campionatul RDG, și medalii la mondiale.

Revoluție pe gheață și faimă mondială

În 1984, Katarina Witt cucerea medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Sarajevo. Avea doar 19 ani și devenise un simbol internațional. Autoritățile RDG au prezentat victoria ei ca o înfrângere a capitalismului de către socialism. Drept recompensă, a primit o locuință de 45 m². Banii din premiu au fost virați federației.

Presiunea asupra ei a devenit uriașă. Orice greșeală era taxată. Când a pierdut titlul mondial în 1986 în fața unei americance, autoritățile i-au cerut să se revanșeze imediat. Witt, deja atrasă de Vest, a răspuns subtil: a declanșat o revoluție vestimentară în patinajul artistic.

Costumele ei deveneau tot mai provocatoare — fără fustă, cu franjuri senzuale. La Olimpiada din Calgary, în 1988, a stârnit un scandal purtând o rochie cu un decolteu adânc. Dar prestația sa impecabilă i-a adus din nou aurul olimpic.

Viața în SUA și milioanele câștigate

După ce s-a întors în RDG, Katarina a cerut să plece în SUA. În acel moment istoric, Zidul Berlinului a căzut. Fără acea schimbare, probabil că nu i s-ar fi permis să părăsească țara.

În anii ’90, deja stabilită în America, a fost acuzată de presă că ar fi colaborat cu Stasi. A dat în judecată jurnaliștii și a cerut să nu-i fie pângărită imaginea. Abia la începutul anilor 2000, Germania i-a recunoscut din nou meritele.

În SUA, Katarina Witt a cunoscut un succes răsunător. A participat la spectacole pe gheață, a apărut în emisiuni TV, a fost imaginea unor campanii publicitare și a pozat pentru Playboy, în schimbul unui onorariu de un milion de dolari.

I-a spus „nu” lui Trump și „nu” căsătoriei

La unul dintre spectacolele ei a asistat Donald Trump, care i-a oferit cartea sa de vizită și i-a propus o întâlnire. Katarina a refuzat cu grație, fără să-l sune vreodată. Trump, rănit în orgoliu, i-a reproșat mai târziu acest lucru. Ea i-a răspuns doar cu un zâmbet larg.

În 2005, a înființat Fundația Katarina Witt pentru sprijinirea copiilor cu dizabilități. A apărut în filme precum „Prințesa gheții” și „Ronin” și și-a lansat propria linie de bijuterii.

Astăzi, Katarina locuiește în Berlin. De-a lungul timpului, presa a speculat despre posibile relații cu actori celebri, precum Richard Dean Anderson sau Danny Huston. Dar niciodată nu s-a căsătorit.

„Nu-mi voi sacrifica niciodată cariera sau pasiunile pentru o relație, oricât de perfectă ar părea”, spune ea.

Katarina Witt rămâne, la 57 de ani, întruchiparea feminității puternice, a demnității și a libertății cucerite prin muncă și curaj.

$$$

 “CÂTE VRĂJITOARE A ARS INCHIZIȚIA?

      NICI UNA... Nu vrăjitoarele au ars, ci femeile. Femei frumoase, culte și inteligente. Femei acuzate că au apă în fântână sau că și-au cultivat și îngrijit frumoasa lor plantație. Au fost condamnate pentru că aveau un semn de naștere, pentru că sunt pricepute în medicina pe bază de plante, pentru că sunt înale,brunete sau roșcate. Ei le-au condamnat pe cele care au dat dovadă de o legătură puternică cu natura, pe cele care au dansat sau au cântat.

Acele care păreau fericite. Care au fost văzute ca autonome și puternice. Pentru Sfânta Inchiziție și pentru multe alte grupuri de-a lungul istoriei, orice femeie cu spirit liber trebuia arsă sau aruncată în apă. Dacă plutea, era vinovată și executată. Dacă se scufunda și se îneca, era declarată nevinovată și atunci sufletul ei ar merge în rai. 

Multe, mii dintre ele au fost aruncate de pe stânci sau plasate în găuri adânci în pământ de ființe care se simțeau superioare lor, aproape zei. Dacă cineva îți spune că trecutul este trecut și că istoria nu contează, fugi. 

Cunoașterea istoriei este importantă atunci când vine vorba de construirea unei noi societăți și a unei noi lumi. 

Este important de știut că mii de femei au fost umilite, bătute, torturate și masacrate. 

Este important să știți ca să nu se mai repete. Nu vrăjitoarele au ars, ci femeile...”

Sursa: net

$$$

 La 27 mai 1840, la Nisa, s-a stins din viață legendarul violonist Niccolò Paganini.

După amintirile contemporanilor, muzicianul era un om posac și retras, trăia cu adevărat doar pe scenă, cu vioara în mâini.

Concertele lui deveneau spectacole în sine – vioara „zumzăia”, „mugea” și „vorbea” sub arcușul lui. Imita cântecul păsărilor, râsul omenesc, sunetul flautei, trompetei, cornului ori mugetul vacii, folosind o varietate de efecte sonore fascinante.

Se spune că darul său muzical excepțional era înnăscut, iar pe deasupra, artistul suferea de o anomalie a tendoanelor mâinilor, ce-i permitea o mobilitate nefirească a degetelor – acestea se arcuiau invers, ceea ce-i oferea posibilitatea de a extrage din instrument sunete neobișnuit de rafinate. În același timp, Paganini se antrena zilnic, ore în șir – două, trei, uneori și mai multe – convins că secretul măiestriei sale stătea în „fuziunea totală și desăvârșită a spiritului cu vioara”.

Poporul, în schimb, prefera o legendă întunecată: că își vânduse sufletul diavolului pentru a obține acel talent supraomenesc. Paganini nu doar că nu respingea aceste zvonuri, ci le alimenta cu grijă, cultivând în jurul său o aură de mister. Susținea că are un secret, pe care îl va dezvălui doar pe patul de moarte.

Dar acel secret nu a mai fost rostit. Singurele sale cuvinte rămase au fost: „Vioara mi-a secătuit toate puterile.” Atât a fost de ajuns pentru ca legenda pactului cu diavolul să prindă rădăcini adânci. Până și episcopul a refuzat să oficieze o slujbă funerară pentru el.

Niccolò Paganini a fost înmormântat în taină, în localitatea Val Polcevera, lângă reședința rurală a tatălui său. Abia după 19 ani, fiul său, Achille, a reușit să obțină permisiunea de a-i muta rămășițele pământești la cimitirul din Parma.

Vioara sa cea mai dragă – pe care o întâlnise la vârsta de 17 ani și de care nu s-a despărțit niciodată până la moarte (conform legendei, un dar al diavolului) – a fost lăsată moștenire orașului natal, Genova. Nu dorea ca altcineva să mai cânte pe ea. Până astăzi, instrumentul se păstrează într-o vitrină specială din muzeu, unde sunt menținute condiții stricte – 20 de grade Celsius și umiditate de până la 50%. Această vioară poartă numele de „Văduva lui Paganini”. O dată pe lună, un curator desemnat o scoate din vitrină și interpretează lucrări semnate de Niccolò Paganini.

Povestea pactului faustic l-a impresionat profund pe pictorul Edward Okuń, care a realizat o pânză inspirată de această legendă. Artistul a imortalizat clipa în care necuratul vine să-și ceară prețul. Se presupune că în acel tablou este reprezentată chiar „Văduva lui Paganini”.

Astăzi, pânza cu accente mistice este expusă la Lublin, făcând parte din colecția Muzeului Voievodatului Lublin.

$$$

 

Supermaratonul australian de la Sydney la Melbourne are o lungime de 875 km, durând peste 5 zile de la început până la sfârșit. Cursa este de obicei frecventată de sportivi de talie mondială care se antrenează special pentru eveniment. Majoritatea sportivilor au de obicei sub 30 de ani și sunt sponsorizați de mari branduri sportive, care le oferă uniforme și pantofi de alergare.

În 1983, mulți au fost surprinși când Cliff Young, în vârstă de 61 de ani, a apărut la start în ziua cursei. La început, toată lumea a crezut că venise doar să urmărească startul, deoarece era îmbrăcat diferit față de ceilalți sportivi: în salopetă și galoși peste pantofi. Dar când Cliff s-a apropiat de masă pentru a-și primi numărul de participant, toată lumea și-a dat seama că era hotărât să alerge cu toți ceilalți.

Când Cliff a primit numărul 64 și a stat la coadă lângă ceilalți sportivi, echipa de filmare care filma de la start a decis să-i ia un scurt interviu. Au îndreptat o cameră spre Cliff și l-au întrebat:

- Bună! Cine ești și ce faci aici?

- Sunt Cliff Young. Creștem oi pe o pășune mare în afara orașului Melbourne.

- Chiar ai de gând să alergi la această cursă?

- Da.

- Ai vreun sponsor?

- Nu.

- Atunci nu vei putea alerga.

- Nu, pot. Am crescut la o fermă unde nu ne permiteam cai sau o mașină până de curând: mi-am cumpărat o mașină abia acum patru ani. Când venea o furtună, ieșeam și adunam oile. Aveam 2.000 de oi care pășteau pe 2.000 de acri. Uneori adunam oile timp de 2 sau 3 zile - nu era ușor, dar întotdeauna mă descurcam. Cred că pot face cursa, pentru că este doar cu 2 zile mai lungă - doar cu 5 zile, în timp ce eu alerg după oi timp de 3 zile.

Când a început maratonul, profesioniștii l-au lăsat mult în urmă pe Cliff în galoși. Unii spectatori l-au simpatizat, în timp ce alții au râs de el pentru că nici măcar nu putea să pornească cum trebuie. La televizor, oamenii l-au urmărit pe Cliff; mulți erau îngrijorați și se rugau să nu moară pe drum.

Fiecare profesionist știa că va dura aproximativ 5 zile pentru a parcurge distanța și, pentru a face acest lucru, trebuie să alergi 18 ore pe zi și să dormi 6 ore. Cliff Young nu știa acest lucru.

În dimineața următoare, după start, oamenii au aflat că Cliff nu a dormit, ci a continuat să alerge toată noaptea, ajungând în orașul Mittagong. Dar chiar și fără să se oprească să doarmă, Cliff era mult în urma tuturor sportivilor de categorie ușoară, deși a continuat să alerge, reușind în același timp să salute oamenii care stăteau de-a lungul traseului cursei.

Cu fiecare noapte care trecea, se apropia de liderii cursei, iar în ultima noapte, Cliff i-a depășit pe toți sportivii de talie mondială. În dimineața de după ultima zi, era mult înaintea tuturor. Nu numai că Cliff a alergat supermaratonul la vârsta de 61 de ani, a supraviețuit cursei și l-a câștigat, doborând recordul cursei cu 9 ore și devenind un erou național.

Cliff Young a finalizat cursa de 875 de kilometri în 5 zile, 15 ore și 4 minute.

Cliff Young nu a luat nimic din premiul în bani pentru el. Când Cliff a primit primul premiu de 10.000 de dolari, a spus că nu știa că premiul există.

Nu avea bani și, fără să stea pe gânduri, a decis să dea banii primilor cinci sportivi care au alergat după el, câte 2.000 de dolari fiecare. Cliff nu a păstrat niciun cent pentru el, iar toată Australia s-a îndrăgostit pur și simplu de el.

Mulți sportivi care s-au antrenat știau metode complete despre cum să alerge și cât timp să se odihnească pe distanță. Mai mult, erau siguri că era imposibil să alergi un supermaraton la 61 de ani. Cliff Young nu știa nimic din toate acestea. Nici măcar nu știa că sportivii pot dormi. Mintea lui era liberă de convingeri limitative. Voia doar să câștige: își imagina o oaie care fugea în fața lui și încerca să o prindă.

$$$

 La 19 iunie 1623 s-a născut Blaise Pascal, filosof, fizician şi matematician francez. 

Blaise Pascal s-a născut la Clermont şi a murit pe 19 august 1662, la Paris. Fiu al colectorului de taxe Étienne Pascal, Blaise Pascal a dovedit încă de la o vârstă fragedă faptul că deţine o inteligenţă extraordinară. Nici surorile sale, Jacqueline şi Gilberte, nu erau cu mult mai prejos, dar tânărul Pascal ieşea pur şi simplu din tipare. Astfel, la cinci ani după moartea soţiei sale, în 1631, Étienne se mută la Paris şi decide să-şi educe singur copiii, fiind perfect conştient de inteligenţa lor.

Deşi tatăl său îl îndeamnă spre studiul limbilor străine, precum latina şi greaca, Blaise dovedeşte că are o înclinaţie deosebită spre ştiinţe şi matematică. La vârsta de doar unsprezece ani el scrie un scurt tratat despre sunetele scoase de corpurile care vibrează. Acest lucru atrage însă nemulţumirea tatălui său, care îi interzice să mai studieze ştiinţele şi matematica până la vârsta de cincisprezece ani, susţinând că acest lucru i-ar distrage atenţia de la studiul limbilor străine. Chiar şi fără acordul tatălui său, Blaise face cercetări în matematică, iar la vârsta de doisprezece ani demonstrează că suma unghiurilor unui triunghi este de 180 de grade. Étienne realizează care este adevărata chemare a fiului său şi decide să îl încurajeze.

Neavând niciun fel de restricţie în a-şi susţine punctul de vedere, Blaise Pascal afirmă mai târziu că a găsit o eroare în geometria lui Rene Descartes. Acest copil nu încetează să uimească pe toată lumea, ţinând cont că face afirmaţia respectivă la o vârstă la care majoritatea copiilor nici măcar nu au idee cine este Rene Descartes - nici nu împlinise treisprezece ani...Începând cu vârsta de paisprezece ani, participă la întâlnirile săptămânale organizate de oameni de ştiinţă francezi, precum Roberval, Mersenne, Mydorge şi mulţi alţii.Mai târziu, Blaise scrie o lucrare despre conice, numită „Essai pour les coniques” („Eseu despre conice”). În această lucrare este enunţată Teorema lui Pascal, care spune: Dacă un hexagon poate fi înscris într-o conică, atunci punctele de intersecţie ale laturilor opuse vor fi coliniare. În 1641, la vârsta de optsprezece ani, Pascal vine cu o primă soluţie la problema calculelor numerice extenuante pe care tatăl său le efectua - o maşină de calculat. Aceasta este perfecţionată continuu, dovedindu-se utilă mai ales celui căruia i-a fost dedicată.Tot la această vârstă, starea sa de sănătate se înrăutăţeşte considerabil. Din cauza unei boli nervoase, el suferă de dureri aproape continue. Mai mult, în 1647, la vârsta de 24 de ani, el paralizează parţial, putându-se mişca doar cu ajutorul cârjelor. Dizabilităţile sale nu-l împiedică totuşi să-şi continue cariera ştiinţifică, Blaise făcând tot felul de descoperiri în matematică, precum Triunghiul lui Pascal, ori Teoria Probabilităţilor, la care colaborează cu Pierre de Fermat, avocat francez şi matematician amator. Scrie mai multe lucrări, printre care „De l'Ésprit géométrique” („Despre spiritul geometric”), publicată la un secol după moartea sa şi „De l'Art de persuader” („Despre arta persuasiunii”).În 1650, începe să studieze religia sau, folosind cuvintele sale, să „contempleze măreţia şi misterul omului”. Această schimbare bruscă de la dezinteres faţă de religie la devotament total poate fi rezultatul a diferite cauze. În primul rând, faptul că suferea de o boală nervoasă şi de ipohondrie, afecţiuni care, conform celor din preajma sa, contribuiau mult la modificarea comportamentului său. O altă cauză poate fi chiar neputinţa sa de a înfrânge boala de care suferă, el recurgând într-un mod disperat la unica soluţie rămasă - religia.

Mai târziu, el devine interesat de o femeie din Auvergne şi scrie „Discours sur les passions de l'amour” („Conversaţii despre pasiunile dragostei”). Deşi lua în considerare o căsătorie, mai târziu îsi schimbă radical opinia, afirmând despre aceasta că este „cea mai joasă condiţie de viaţă permisă unui creştin”.Cu timpul îşi pierde interesul faţă de religie şi Dumnezeu, dar şi-l recapătă în urma unui accident când are şi o viziune divină. Odată interesul recăpătat, el publică diverse lucrări cu teme religioase şi susţine existenţa miracolelor. Înainte de moartea sa începe o lucrare teologică importantă, al cărui titlu original este „Apologie de la religion Chrétienne” („Elogiul religiei creştine”), dar pe care nu reuşeşte să o termine. În 1662 boala sa se agravează, iar în seara de 18 august intră în convulsii puternice. Moare a doua zi, ultimele sale cuvinte fiind „Fie ca Dumnezeu să nu mă abandoneze niciodată!”.Este îngropat apoi la cimitirul Saint-Étienne-du-Mont.

Pasionat de matematică, Blaise publică în 1653 lucrarea „Traité du triangle arithmétique” („Tratat despre triunghiul aritmetic”),în care face cunoscut Triunghiul lui Pascal. Acest triunghi, prezentat în imaginea de mai jos, are un rol important în prezentare coeficienţilor binomiali. Fiecare cifră reprezintă suma dintre cele două de mai sus.O altă contribuţie importantă este stabilirea principiului probabilităţilor, la care colaborează cu Fermat. Totul începe cu un joc, la propriu. Un jucător îi propune lui Pascal o problemă în care se cerea aflarea proporţiei în care trebuia împărţită miza, la sfârşitul unui joc.Pascal trimite această problema şi prietenului său, Fermat, iar cei doi ajung la acelaşi rezultat, dar prin metode diferite. Continuând să rezolve probleme asemănătoare, se ajunge la formularea teoriei probabilităţilor, în 1657. Blaise era interesat şi de fizică. În 1646, el repetă experimentele cu barometre ale lui Torricelli, fizician şi matematician italian, ajungând la aceleaşi rezultate.Studiile sale în direcţia hidrodinamicii şi hidrostaticii duc la invenţia unor aparate precum presa hidraulică. Aceasta a fost inventată de Joseph Bramah în 1795, acesta folosindu-se de Principiul lui Pascal, care spune că presiunea exercitată din exterior pe o porţiune din suprafaţa unui lichid aflată în repaus, într-un vas închis ermetic, se transmite prin lichid în toate direcţiile şi cu aceeaşi intensitate asupra pereţilor vasului în care se află lichidul. Totuşi, Pascal nu se rezumă doar la teorie, ci îşi dezvăluie şi latura practică. Menționasem anterior despre fsptul că el a inventat o maşină de calculat, în încercarea de a-l ajuta pe tatăl său. Cu toate că ar fi de aşteptat ca această maşină să aibă un succes extraordinar, lucrurile nu stau chiar aşa. În primul rând, acest calculator era destul de scump, neputând ajunge în mâinile oricui. O a doua problemă era cea întâlnită şi în ziua de astăzi când vine vorba de tehnologii noi, care au potenţialul de a înlocui munca depusă de om: maşina de calculat făcea, controlată de o singură persoană, munca a cinci angajaţi. Asta ar fi însemnat ca o mulţime de oameni să rămână fără locuri de muncă. Este normal, în aceste condiţii, ca maşinăria lui Pascal să nu fie văzută tocmai cu ochi buni.

Blaise Pascal a adus o contribuţie importantă în filozofia matematicii prin lucrarea sa „De l'Ésprit géométrique” („Despre spiritul geometric”). În lucrarea respectivă, Blaise vorbeşte despre descoperirea adevărurilor şi că ideal ar fi ca propoziţiile să fie fondate pe adevăruri deja stabilite, lucru ce se dovedeşte, în final, a fi imposibil.O altă lucrare a lui Pascal este „De l'Art de persuader” („Despre arta persuasiunii”). În aceasta el discută despre felul în care oamenii sunt perfect convinşi de anumite axiome, pe baza cărora, mai târziu, se vor trage concluzii. Totuşi, nu este cert că aceste axiome sunt, la rândul lor, corecte. În 1647, Pascal scrie „Experiences nouvelles touchant le vide” („Noi experimente cu vidul”), în care descrie motivele pentru care există vid deasupra coloanei de lichid dintr-un barometru. Deşi viaţa lui Pascal a fost scurtă, aceasta fost plină, iar el a arătat lumii că poate gândi atât matematic cât şi filosofic şi a revoluţionat ştiinţa.

$$$

 Frumoasa Josephine de Baden, mama regelui Carol I a decedat pe 19 iunie 1900...

Josephine de Baden s-a născut pe 21 octombrie 1813 la Karlsruhe și a fost fiica Marelui Duce Carol al II-lea de Baden și a lui Stéphanie de Beauharnais.

Josephine s-a nascut după ce părinții ei pierduseră, cu un an înainte, un băiețel care murise în condiții suspecte în pătuțul său, copil despre care s-a spus mai târziu că ar fi fost faimosul Kaspar Hauser, un tânăr german care va povesti că și-a petrecut copilăria în izolare totală într-o celulă întunecată.

Mica prințesă a primit numele nașei sale, împărăteasa Joséphine de Beauharnais, mătușa mamei ei. Copila a fost afectată de probleme de auz în copilărie și, în ciuda multor tratamente efectuate în special în Franța, a devenit în curând aproape surdă.

Pe 21 octombrie 1834, la Karlsruhe, în prezența Marelui Duce Leopold I de Baden și a întregii curți ducale, Josephine s-a căsătorit cu Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. Tânărul era fiul Prințului Karl de Hohenzollern-Sigmaringen și ai soției acestuia, Marie Antoinette Murat, nepoată de frate a lui Joachim Murat și cumnat al lui Napoleon Bonaparte.

Cuplul a avut șase copii: Leopold, Stephanie, Carol I, Antoine, Frédéric și Marie.

După Revoluția din 1848, socrul prințesei Josephine a abdicat, iar Karl Anton a devenit șef al casei de Hohenzollern-Sigmaringen și prim-ministru al Prusiei în perioada 6 noiembrie 1858 – 12 martie 1862. Prințul a urmat o politică liberală timp de patru ani înainte de a fi nevoit să renunțe la funcție, fiind succedat de contele Otto von Bismarck, artizanul unificării Germaniei. Pentru prințesa Josephine, anii în care soțul ei a fost la putere au fost triști, dar în momentul în care acesta a renunțat la politică și s-a ocupat de familie a urmat o perioadă liniștită și fericită.Josephine de Baden

În 1858, fiica sa cea mare, Stephanie, a făcut un mariaj strălucit cu regele Pedro al V-lea și a devenit regină a Portugaliei, dar tânăra suverană va muri anul următor de difterie. Prințesa Josephine și-a pierdut apoi mama, pe Marea Ducesă văduvă Stephanie, în 1860, iar în 1866, fiul ei, prințul Antoine, în vârstă de 24 de ani, a murit în timpul războiului austro-prusac dorit de Bismarck. În același an prințul Carol, cel de-al treilea copil, susținut de Napoleon al III-lea, a fost ales Prinț al României.

În 1868, fiului cel mare, Prințul Moștenitor Leopold de Hohenzollern, care avea 33 de ani, i s-a propus să devină rege al Spaniei, dar tânărul a refuzat oferta la sfatul tatălui său, pentru a evita un război cu Franța.

Maria, cea de-a doua fiică a prinților de Hohenzollern, a devenit prințesă a Belgiei și a fost mama regelui Albert I.

Mezinul familiei, prințul Frederick, s-a căsătorit cu Louise, prințesa de Tours și Taxis, moștenitoarea celei mai mari averi din Germania, și a devenit prin căsătorie nepotul celebrei împărătese Sissi.

Josephine și-a pierdut soțul în 1885 și a fost foarte afectată de dispariția acestuia. În 1893, nepotul ei, Ferdinand de Hohenzollern, al doilea fiu al Prințului Leopold, care devenise succesor al lui Carol I, s-a căsătorit cu Maria de Saxa-Coburg și Gotha, nepoata reginei Victoria a Regatului Unit, iar bătrâna prințesa a participat la ceremonii.

Pe 19 iunie 1900, Prințesa Josephine, ajunsă la vârstă de 87 de ani, a murit la Sigmaringen și a fost înmormântată la biserica Hedingen, necropola familiei Hohenzollern, alături de soțul ei.

###

 Regele Carol și Marea Expoziție Națională din 1906 

Pe 19 iunie 1906, s-a deschis în parcul din Dealul Filaretului Marea Expoziție Națională, eveniment dedicat împlinirii a 40 de ani de la urcarea pe tron a regelui Carol I.

La inaugurare au participat întregul guvern, familia regală, reprezentanții administraţiei, mulți oaspeţi straini, toți oficialii corpului diplomatic acreditați la Bucureşti, cu excepţia legaţiei Imperiului Otoman. Bateria de la Calafat, numită Carol I, a tras salvele de tun ce au marcat deschiderea oficială a expoziţiei, iar familia regalã a fost întâmpinată la intrarea în parc, la poarta în formă de arc de cerc, de către organizatori, întregul Guvern şi un grup de 300 de notari, primari şi săteni de frunte din toate judeţele ţării.

Manifestarea urma să devină, după cum se arăta în discursul de inaugurare rostit de regele Carol I, „prima noastră Expozițiune națională, adevărată serbare a muncii românești”. Menirea expoziției era să prezinte vizitatorilor din țară și din Europa trecutul istoric al românilor și stadiul dezvoltării țării după cei 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, o evoluție accelerată mai ales după dobândirea independenței naționale.

Concepută în stilul marilor expoziții universale din vestul Europei, frecvente începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea în capitalele occidentale, Expozițiunea Generală Română din 1906 s-a desfășurat în zona Filaretului (Parcul Carol de astăzi), locul fiind ales la propunerea lui Take Ionescu. Comisar general al expoziţiei a fost numit doctorul Constantin I. Istrati, profesor universitar, președinte al Academiei Române.

Sub supravegherea unui grup de arhitecți, primele lucrări care au transformat câmpul Filaret, pustiu şi mlăştinos până la acel moment, într-un spaţiu adecvat marelui eveniment au început în iunie 1905.

Lucrările pe terenul în suprafață de 41 de hectare au durat un an, iar peisajul a fost transformat radical, apărând clădiri noi, drumuri, pajişti, grădini, alei şi poteci. Ministrul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, Ion Lahovari, a spus în discursul de inaugurare: „Am tăiat dealuri, am secat bălţi, am umplut o vale, am săpat un lac mare şi în mai puţin de un an am scos la lumină parcul şi grădina expoziţiei. Suprafaţa totală: 41 de hectare, 575.000 m3 de pământ mutat, sute de construcţii definitive şi provizorii, plantaţii de copaci mari – 4.000, brazi şi copaci mici – 90.000”.

În faţa expoziţiei a fost amenajată o piaţă largă şi a fost înălţată o poartă monumentală sub forma unui arc, cu chioşcuri pentru vânzarea biletelor. Imediat după intrare, privirea vizitatorilor era atrasă de Palatul Artelor, construit pe dealul aflat la capătul Aleii Independenţei. Pe ambele părţi au fost ridicate peste 165 de pavilioane ce aveau ca scop prezentarea evoluţiei României în plan economic, politic, militar şi cultural.

Dintre acestea se remarcau Pavilionul Regal, cel al Camerei de Comerţ, al Poştelor, al primăriilor, al Eforiei Spitalelor Civile, al agriculturii, al transporturilor şi activităţilor bancare. Alte pavilioane conțineau exponate aparținând unor instituții sau persoane private care au colaborat la realizarea impresionantei manifestări. Printre construcţiile care se mai păstrează și astăzi în Parcul Carol se numără Arenele Romane, Biserica „Cuţitul de Argint”, Turnul lui Ţepeş cu Castelul de Apă, câteva fântâni şi mici pavilioane.

Un loc deosebit de important îl ocupa Palatul Artelor, în care erau expuse lucrări ale pictorilor şi sculptorilor români, inclusiv tablouri ale lui Nicolae Grigorescu. Expoziţia de la Palatul Artelor cuprindea şi diferite obiecte cu valoare de simbol precum biletele folosite la alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, călimara şi condeiul cu care Mihail Kogălniceanu a semnat actul de fondare a Universităţii din Iaşi, un autograf al lui Miron Costin, sabia lui Avram Iancu, machete ale monumentului Tropaeum Traiani de la Adamclisi, ale cetăţii Suceava sau ale Sarmizegetusei.

Expoziția s-a bucurat de un succes uriaș, mulți vizitatori din întreaga țară venind în excursii organizate de autoritățile locale, iar pentru popularizarea evenimentului au fost emise viniete ce se aplicau pe cărțile poştale. Pe 4 noiembrie, la Arenele Romane s-a desfășurat ceremonia împărţirii premiilor exponanților, dintre cei peste 40.000 de participanți fiind premiaţi aproximativ 10.600, iar pe 23 noiembrie 1906, a avut loc încheierea oficială a expoziţiei, ce fusese vizitată de peste 2 milioane de persoane.

În cadrul discursului de închidere, comisarul general, doctorul Constantin I. Istrati, a făcut apel pentru donarea obiectelor de patrimoniu ce aparțineau personelor particulare și, datorită acestui îndemn, oamenii au oferit statului numeroase documente vechi, piese de artă, numismatică și arheologie care se află astăzi în colecțiile muzeelor din București.

$$$

 Sindromul savantului: Alcoolicul care a devenit geniu după ce a fost bătut pe stradă

În 2002, Jason Padgett, din Tacoma, Washington, SUA, era un vânzător de saltele alcoolic. Astăzi, este un geniu al matematicii. Înțelege relații numerice deosebit de complexe și are capacitatea de a desena manual fractalii.

Ce anume a cauzat această transformare dramatică? Totul a început după ce Padgett a primit o lovitură foarte puternică la cap. Într-un interviu acordat jurnaliștilor de la BBC, Padgett și-a descris viața de dinainte de bătaia care l-a transformat într-un geniu al matematicii.

„Eram foarte superficial. Viața mea se învârtea în jurul femeilor și al petrecerilor. Mă trezeam mahmur zilnic și apoi începeam iarăși să alerg după femei și să colind barurile”, a povestit bărbatul.

Acesta a menționat că nu a fost niciodată interesat de matematică, crezând că este un domeniu stupid și inutil. Mai mult, Padgett se credea superior celorlalți oameni tocmai pentru că vedea lucrurile astfel.

Noroc cu ghinionul din data de 13

Bărbatul se simțea perfect confortabil cu acest stil de viață. Însă, în data de 13 septembrie 2002, existența lui s-a schimbat complet. Padgett și prietenii săi au fost atacați și jefuiți în fața unui bar.

Padgett a primit un pumn în stomac, urmat de o lovitură puternică la cap, care l-a făcut să-și piardă conștiența. Când și-a revenit, s-a târât până la spital (aflat, din fericire, chiar peste drum), unde i s-a spus că avea o contuzie puternică și hemoragie la un rinichi.

Curând, lucrurile au început să se schimbe, dar nu în bine. Padgett a început să sufere de simptomele clasice ale tulburării obsesiv-compulsive.

A început să se teamă foarte mult de microbi și a devenit din ce în ce mai retras. În cele din urmă, își mai părăsea locuința doar pentru a-și cumpăra de mâncare.

Padgett începe să vadă lumea altfel

„Îmi amintesc că am acoperit toate ferestrele casei cu pături și prosoape… Am folosit un spray cu spumă poliuretanică pentru a bloca ușa de la intrare”, a relatat el.

Însă, în tot acest timp, viziunea lui Padgett asupra lumii s-a schimbat profund.

„Toate obiectele cu linii curbe îmi păreau a fi ușor pixelate. Apa care curgea la robinet nu mai părea să aibă o curgere lină și unitară, ci îmi apărea sub forma unor mici linii tangente. Am fost surprins, confuz…. Era ceva frumos, însă în același timp înspăimântător”, a mărturisit bărbatul.

Pe măsură ce realitatea din jurul lui se schimba, mintea lui Padgett a început să se concentreze asupra chestiunilor mai profunde și mai ciudate, precum viața și universul. Și-a petrecut timpul ca un pustnic, citind cărți despre fizică și matematică.

La un moment dat, a dat peste o pagină web dedicată fractalilor, structuri care se repetă și ale căror elemente constitutive reflectă întreaga lor formă (cum sunt, spre exemplu, fulgii de zăpadă). Descoperirea fractalilor l-a mișcat profund.

Padgett a început să deseneze fractali în mod obsesiv. Credea că în aceste forme geometrice se află cheia tuturor misterelor universului. În rarele ocazii când ieșea din casă, își lua desenele cu el.

Matematica i-a schimbat viața

Într-o zi, un străin l-a văzut lucrând la aceste imagini și l-a întrebat ce anume desena.

„Încerc să descriu structura discretă a spațiului-timp pe baza teoriei lui Planck și a găurilor negre cuantice”, i-a răspuns Padgett.

Bărbatul a avut norocul ca străinul să fie un fizician. Acesta l-a încurajat să ia parte la cursuri de matematică, ceea ce Padgett a și făcut.

S-a înscris la o școală postliceală, a început să-si trateze tulburarea obsesiv-compulsivă și a întâlnit-o pe femeia care avea să-i devină soție. Viața lui s-a schimbat, dar asta tot nu explica de ce vedea lumea așa cum o vedea.

Într-o zi, uitându-se la televizor, a dat peste un interviu cu un savant care descria lumea exact așa cum o vedea și Padgett.

„Descria matematica prin forme, și nu prin numere. Atunci a fost prima dată când am auzit pe cineva vorbind despre lume așa cum o vedeam eu”, a mărturisit Padgett.

Apoi, l-a contactat pe neurologul Berit Brogaard. Acesta a presupus că Padgett suferea de o formă de sinestezie, o afecțiune caracterizată prin conectarea anormală a centrelor de procesare a informațiilor din creier.

Unii dintre cei care suferă de sinestezie miros culorile, alții aud texturile. Padgett, în schimb, vede numerele. Ca să-l testeze, Brogaard l-a adus pe Padgett la Laboratorul de Cercetare a Creierului, de la Universitatea Aalto, din Helsinki.

Acolo, bărbatul a fost supus mai multor teste. Cercetătorii i-au arătat ecuații și au urmărit pe ecran ce regiuni din creierul său se activau.

„Au descoperit că puteam accesa la părți din creier la care nu avem acces în mod conștient și, de asemenea, că cortexul vizual lucra în conjuncție cu regiunea creierului responsabilă cu gândirea matematică, ceea ce explica de ce vedeam totul sub formă de relații matematice”, a relatat Padgett.

A fost diagnosticat formal cu sinestezie și cu „sindromul savantului”. Acum, Padgett spune că vrea să le arate oamenilor frumusețea lumii, așa cum o vede el.

„Ar trebui să fim tot timpul uimiți de faptul că realitatea există. Trec printr-un soi de iluminare matematică și toate lucrurile din jur par cu totul magice”, a mărturisit el.

$$$

 

Ion Cantacuzino s-a născut la 25 noiembrie 1863 într-o familie de renume, iar alegerea și destinul său au fost de a-și pune viața în slujba sănătății oamenilor. A urmat nu mai puțin de trei facultăți – filozofie, științe naturale și medicină – un drum neobișnuit care spunea multe despre curiozitatea, energia și rigoarea lui intelectuală.

A debutat în cercetare în Franța, unde l-a cunoscut pe reputatul Mecinikov, laureat al premiului Nobel. Sub îndrumarea marelui savant, Cantacuzino a studiat mecanismele de apărare ale organismului și a realizat o teză de doctorat remarcabilă despre distrugerea vibrionului holeric.

Dedicația, talentul și munca sa au fost recunoscute, fiind acceptat în laboratorul Institutului Pasteur, una dintre cele mai prestigioase instituții științifice ale vremii.

Revenit în țară, a predat la Iași, unde laboratorul său funcționa și ca dispensar pentru cei fără posibilități. Nu a fost doar un cercetător strălucit, ci și un medic cu inimă mare, oferind tratamente gratuite celor nevoiași.

În 1901, a fost numit profesor la Facultatea de Medicină din București, unde a transformat laboratorul într-un centru de producție de vaccinuri. Aici a luat naștere, în 1904, serul antistreptococic, una dintre primele reușite notabile ale sale.

A înființat, împreună cu profesorul I. Atanasiu, de la Facultatea de Științe, prima filiala românească a Societatii de biologie din Paris și a fost ales, datorită pregătirii și muncii sale, în fruntea Serviciului Sanitar. 

Aici a inițiat reforma cunoscută drept Legea Cantacuzino, un proiect care profesionaliza cu adevărat medicina publică: spitale sub control central, concursuri pentru ocuparea posturilor medicale, salarii decente, pensii și infrastructură medicală în zonele rurale. Deși nu a fost aplicată integral, reforma a fost una vizionară.

În 1913, când trupele române au fost lovite de holeră pe frontul din Bulgaria, Cantacuzino a acționat rapid. A trimis echipe să recolteze probe cu diversele tulpini, a dezvoltat un vaccin eficient și a organizat prima campanie de vaccinare de masă din România. Profesionalismul lui a salvat mii de vieți în acea perioadă și probabil sute de mii în toți anii care s-au scurs de atunci.

În perioada Primului Război Mondial, laboratorul său a produs vaccinuri esențiale împotriva bolilor transmisibile, iar după război a reprezentat cu onoare România la Paris, în cadrul Crucii Roșii, dar și în cel al negocierilor pentru tratatul de pace.

În 1921, a reușit să convingă autoritățile să creeze o instituție vitală, strategică pentru sănătatea românilor: Institutul de seruri și vaccinuri, cunoscut astăzi drept Institutul „Dr. I. Cantacuzino”.

Acest mare român nu s-a oprit doar la studiul și tratarea bolilor infecțioase. 

În perioada interbelică, a început să studieze sănătatea în mediul industrial și începând cu 1931, ca ministru al Sănătății, a realizat anchete privind condițiile de muncă ale lucrătorilor din porturi și din alte domenii grele. A observat lipsa igienei, riscurile profesionale și nevoia de protecție legislativă. A reușit să promoveze Legea de reglementare a muncii lucrătorilor din porturi, un act care prevedea norme minime de siguranță, igienă și pauze de odihnă - un pas curajos într-o epocă în care sănătatea muncitorilor era adesea ignorată.

Ion Cantacuzino a plecat din această lume în 1934, dar munca și moștenirea sa au rămas ca o flacără vie. 

Membru titular al Academiei Române si deținător al titlului de Doctor honoris causa decernat de cinci universități internaționale, Dr. Ion Cantacuzino a fost mai mult decât un savant. A fost un om care a pus știința în slujba vieții și a făcut din medicină o formă de iubire față de semeni.

Institutul pe care l-a creat și l-a pus în slujba României continuă să funcționeze, iar idealurile lui fondate pe știință, responsabilitate și compasiune, rămân la fel de actuale și în ziua de astăzi.

Dacă v-a plăcut această scurtă incursiune prin istorie, marcată de oameni imenși care au schimbat fața lumii în care au trăit, vă aștept în fiecare sâmbătă cu o nouă povestire.

Multă sănătate vă doresc!

$$$

 Buna ziua, dragii mei și bine ați venit la povestirea de miercuri.

Sunt multe întâmplările din sala de operație pe care le pot relata, unele pline de speranță, cu evoluții extraordinare, altele marcate de gustul amar al luptelor inegale pe care le ducem pentru viața pacienților.

Se întâmplă câteodată să avem parte și de evenimente “ciudate” a căror explicație logică am renunțat demult să o mai caut, dar care încă mă surprind. Acestea sunt trecute la categoria “Se mai întâmplă” și ne bucurăm de rezultatul pozitiv.

Acestea fiind spuse, astăzi am să vă povestesc o “ciudățenie”, o situație atipică, dar cât se poate de reală.

În urmă cu ceva timp am fost solicitat de o colegă să fac parte din echipa operatorie pentru un caz simplu, o intervenție la nivelul colecistului. Până aici, nimic deosebit, o operație de rutină ca multe altele.

Verificând foaia pacientului am observat o “mică” problemă: domnul în cauză avea o vârstă de aproape 70 de ani și prezenta probleme cardiace serioase. Am discutat dimineață acest aspect cu colega care urma să-l opereze ca “mâna întâi” și mi-a spus că are un sentiment neplăcut, o temere legată de acest caz.

M-am uitat puțin surprins la ea, știind că este un chirurg cu experiență, dar am zis în sinea mea că poate are o zi mai proastă, așa cum ni se întâmplă fiecăruia dintre noi.

Am intrat în operație ca “mâna a doua”, cu promisiunea că voi fi mai atent ca de obicei, dar nu îmi puteam imagina ce avea să urmeze.

Ca o precizare, datorită problemelor cardiace am renunțat la ideea intervenției laparoscopice din capul locului, așa că… spor la tăiat domnilor doctori.

Zis și făcut, pacientul era anesteziat, operatia decurgea fără probleme, repede și bine, când… organismul pacientului decide din senin și fără nici o explicație să intre în stop cardiorespirator.

Am început urgent procedura de resuscitare, eu masând inima prin abdomen, în timp ce anestezia administra frenetic adrenalina...… ți-ai găsit… după un minut de agitație nimic....monitorul arată tot fibrilație ventriculară. Rapid defibrilatorul este încărcat, se aplica șocul electric și inima începe într-un final să bată normal. Ufffff……

În acest timp, colega intrase într-o stare de panică, cum nu o văzusem niciodată, îndepărtându-se de masa de operație în timp ce drăcuia din belșug. 

“Parcă am știut, ți-am spus de la început că s-ar putea să fie probleme, parcă am știut!”, mi-a spus în timp ce se apropia din nou de masă.

Nu mai știu cât a durat operația, am terminat rapid, am închis și am trimis pacientul la Terapie Intensivă, răsuflând amândoi ușurați. 

Au trecut 48 de ore și totul era în grafic, pacientul era deja de ceva timp în salon, iar noi ne vedeam de treabă completând niște documente. Am fost anunțați de o asistentă că pacientul ar dori să ne vadă, atât pe mine cât și pe colegă, să stea un minut de vorbă cu noi. 

Mai aveam de lucru la o foaie, așa că am rugat-o pe colega mea să se ducă prima, fiind totuși pacientul ei.

Am terminat, m-am ridicat de pe scaun și când să ies pe hol am dat nas în nas cu colega care era puțin albă la față. 

“S-a întâmplat ceva?”, am întrebat-o surprins.

“Du-te și vorbește cu pacientul, discutăm după aceea, afară.”, mi-a spus mai mult în șoaptă.

Am intrat în salon, l-am întrebat pe domnul respectiv cum se mai simte și mi-a spus:

“Bine. Ați reacționat foarte bine când muream și v-ați mișcat foarte repede. Tăceați și făceați… vă mulțumesc!”.

“Domnule, colega mea v-a operat, eu doar am asistat…”, am apucat să spun, dar mi-a tăiat-o scurt.

“Lăsați dom’ doctor, am văzut. Colega și-a luat mâinile de pe mine și a început să vorbească foarte urât. Dumneavoastră ați fost calm și m-ați readus la viață… de două ori, am văzut foarte bine.”.

“Cine v-a spus asta?”, l-am întrebat surprins.

“Of, Doamne, tocmai v-am spus: am văzut!”.

“Nu aveați cum să vedeți, erați complet anesteziat.”, i-am spus mai mult într-o doară în timp ce simțeam că mă ia cu frig pe șira spinării.

“Și totuși am văzut totul, parcă mă uitam de sus la o piesă de teatru.”, mi-a spus pacientul și mi-a descris în detaliu tot ce s-a întâmplat în sala de operație, tot ce am făcut, cum erau așezate toate, inclusiv procedura de resuscitare pe care i-am aplicat-o.

“Vreau doar să vă mulțumesc că nu v-ați pierdut cumpătul și că mi-ați salvat viața. V-am cam dat emoții, nu-i așa?”, a mai spus omul și cu un zâmbet, m-a urmărit ieșind din salon mai bulversat ca niciodată.

Vă asigur, pacientul nu a fost conștient, iar detaliile legate de conversații, aranjamentul instrumentarului și amănuntele legate de intervenție nu avea cum să le știe. Nu avea cum!

Mai citisem despre cazuri similare, de proiectare, dedublare, suflet care părăsește corpul, sau cum vreți să-i spuneți, dar… una este să citești despre asta și să o pui pe seama unei imaginații bogate, iar alta este să stai de vorbă cu omul și să-ți spună cu detalii extrem de clare cum te-a privit… de sus.

Am ieșit după aceea să discut cu colega, amândoi fiind la fel de surprinși de spusele pacientului. 

“Se mai întâmplă!”, a spus colega, refuzând să dezbată ce se întâmplase.

“Da, se mai întâmplă!”, am spus și eu, dând afirmativ din cap, la fel de dornic să discut oe marginea subiectului.

De atunci, de fiecare dată când văd ceva care sfidează orice logică, dar nu-i pot contesta existența, spun același lucru.

Aș putea să încerc să explic rațional unele lucruri, să încerc să găsesc cauzele, dar știu că aș merge pe un drum lipsit de validare științifică. 

Prin urmare, așa cum am spus de câteva ori în cariera mea… “Se mai întâmplă!”.

Multă sănătate vă doresc!