A debutat în cercetare în Franța, unde l-a cunoscut pe reputatul Mecinikov, laureat al premiului Nobel. Sub îndrumarea marelui savant, Cantacuzino a studiat mecanismele de apărare ale organismului și a realizat o teză de doctorat remarcabilă despre distrugerea vibrionului holeric.
Dedicația, talentul și munca sa au fost recunoscute, fiind acceptat în laboratorul Institutului Pasteur, una dintre cele mai prestigioase instituții științifice ale vremii.
Revenit în țară, a predat la Iași, unde laboratorul său funcționa și ca dispensar pentru cei fără posibilități. Nu a fost doar un cercetător strălucit, ci și un medic cu inimă mare, oferind tratamente gratuite celor nevoiași.
În 1901, a fost numit profesor la Facultatea de Medicină din București, unde a transformat laboratorul într-un centru de producție de vaccinuri. Aici a luat naștere, în 1904, serul antistreptococic, una dintre primele reușite notabile ale sale.
A înființat, împreună cu profesorul I. Atanasiu, de la Facultatea de Științe, prima filiala românească a Societatii de biologie din Paris și a fost ales, datorită pregătirii și muncii sale, în fruntea Serviciului Sanitar.
Aici a inițiat reforma cunoscută drept Legea Cantacuzino, un proiect care profesionaliza cu adevărat medicina publică: spitale sub control central, concursuri pentru ocuparea posturilor medicale, salarii decente, pensii și infrastructură medicală în zonele rurale. Deși nu a fost aplicată integral, reforma a fost una vizionară.
În 1913, când trupele române au fost lovite de holeră pe frontul din Bulgaria, Cantacuzino a acționat rapid. A trimis echipe să recolteze probe cu diversele tulpini, a dezvoltat un vaccin eficient și a organizat prima campanie de vaccinare de masă din România. Profesionalismul lui a salvat mii de vieți în acea perioadă și probabil sute de mii în toți anii care s-au scurs de atunci.
În perioada Primului Război Mondial, laboratorul său a produs vaccinuri esențiale împotriva bolilor transmisibile, iar după război a reprezentat cu onoare România la Paris, în cadrul Crucii Roșii, dar și în cel al negocierilor pentru tratatul de pace.
În 1921, a reușit să convingă autoritățile să creeze o instituție vitală, strategică pentru sănătatea românilor: Institutul de seruri și vaccinuri, cunoscut astăzi drept Institutul „Dr. I. Cantacuzino”.
Acest mare român nu s-a oprit doar la studiul și tratarea bolilor infecțioase.
În perioada interbelică, a început să studieze sănătatea în mediul industrial și începând cu 1931, ca ministru al Sănătății, a realizat anchete privind condițiile de muncă ale lucrătorilor din porturi și din alte domenii grele. A observat lipsa igienei, riscurile profesionale și nevoia de protecție legislativă. A reușit să promoveze Legea de reglementare a muncii lucrătorilor din porturi, un act care prevedea norme minime de siguranță, igienă și pauze de odihnă - un pas curajos într-o epocă în care sănătatea muncitorilor era adesea ignorată.
Ion Cantacuzino a plecat din această lume în 1934, dar munca și moștenirea sa au rămas ca o flacără vie.
Membru titular al Academiei Române si deținător al titlului de Doctor honoris causa decernat de cinci universități internaționale, Dr. Ion Cantacuzino a fost mai mult decât un savant. A fost un om care a pus știința în slujba vieții și a făcut din medicină o formă de iubire față de semeni.
Institutul pe care l-a creat și l-a pus în slujba României continuă să funcționeze, iar idealurile lui fondate pe știință, responsabilitate și compasiune, rămân la fel de actuale și în ziua de astăzi.
Dacă v-a plăcut această scurtă incursiune prin istorie, marcată de oameni imenși care au schimbat fața lumii în care au trăit, vă aștept în fiecare sâmbătă cu o nouă povestire.
Multă sănătate vă doresc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu