$$$

 Buna ziua, dragii mei și bine ați venit la povestirea de miercuri.

Sunt multe întâmplările din sala de operație pe care le pot relata, unele pline de speranță, cu evoluții extraordinare, altele marcate de gustul amar al luptelor inegale pe care le ducem pentru viața pacienților.

Se întâmplă câteodată să avem parte și de evenimente “ciudate” a căror explicație logică am renunțat demult să o mai caut, dar care încă mă surprind. Acestea sunt trecute la categoria “Se mai întâmplă” și ne bucurăm de rezultatul pozitiv.

Acestea fiind spuse, astăzi am să vă povestesc o “ciudățenie”, o situație atipică, dar cât se poate de reală.

În urmă cu ceva timp am fost solicitat de o colegă să fac parte din echipa operatorie pentru un caz simplu, o intervenție la nivelul colecistului. Până aici, nimic deosebit, o operație de rutină ca multe altele.

Verificând foaia pacientului am observat o “mică” problemă: domnul în cauză avea o vârstă de aproape 70 de ani și prezenta probleme cardiace serioase. Am discutat dimineață acest aspect cu colega care urma să-l opereze ca “mâna întâi” și mi-a spus că are un sentiment neplăcut, o temere legată de acest caz.

M-am uitat puțin surprins la ea, știind că este un chirurg cu experiență, dar am zis în sinea mea că poate are o zi mai proastă, așa cum ni se întâmplă fiecăruia dintre noi.

Am intrat în operație ca “mâna a doua”, cu promisiunea că voi fi mai atent ca de obicei, dar nu îmi puteam imagina ce avea să urmeze.

Ca o precizare, datorită problemelor cardiace am renunțat la ideea intervenției laparoscopice din capul locului, așa că… spor la tăiat domnilor doctori.

Zis și făcut, pacientul era anesteziat, operatia decurgea fără probleme, repede și bine, când… organismul pacientului decide din senin și fără nici o explicație să intre în stop cardiorespirator.

Am început urgent procedura de resuscitare, eu masând inima prin abdomen, în timp ce anestezia administra frenetic adrenalina...… ți-ai găsit… după un minut de agitație nimic....monitorul arată tot fibrilație ventriculară. Rapid defibrilatorul este încărcat, se aplica șocul electric și inima începe într-un final să bată normal. Ufffff……

În acest timp, colega intrase într-o stare de panică, cum nu o văzusem niciodată, îndepărtându-se de masa de operație în timp ce drăcuia din belșug. 

“Parcă am știut, ți-am spus de la început că s-ar putea să fie probleme, parcă am știut!”, mi-a spus în timp ce se apropia din nou de masă.

Nu mai știu cât a durat operația, am terminat rapid, am închis și am trimis pacientul la Terapie Intensivă, răsuflând amândoi ușurați. 

Au trecut 48 de ore și totul era în grafic, pacientul era deja de ceva timp în salon, iar noi ne vedeam de treabă completând niște documente. Am fost anunțați de o asistentă că pacientul ar dori să ne vadă, atât pe mine cât și pe colegă, să stea un minut de vorbă cu noi. 

Mai aveam de lucru la o foaie, așa că am rugat-o pe colega mea să se ducă prima, fiind totuși pacientul ei.

Am terminat, m-am ridicat de pe scaun și când să ies pe hol am dat nas în nas cu colega care era puțin albă la față. 

“S-a întâmplat ceva?”, am întrebat-o surprins.

“Du-te și vorbește cu pacientul, discutăm după aceea, afară.”, mi-a spus mai mult în șoaptă.

Am intrat în salon, l-am întrebat pe domnul respectiv cum se mai simte și mi-a spus:

“Bine. Ați reacționat foarte bine când muream și v-ați mișcat foarte repede. Tăceați și făceați… vă mulțumesc!”.

“Domnule, colega mea v-a operat, eu doar am asistat…”, am apucat să spun, dar mi-a tăiat-o scurt.

“Lăsați dom’ doctor, am văzut. Colega și-a luat mâinile de pe mine și a început să vorbească foarte urât. Dumneavoastră ați fost calm și m-ați readus la viață… de două ori, am văzut foarte bine.”.

“Cine v-a spus asta?”, l-am întrebat surprins.

“Of, Doamne, tocmai v-am spus: am văzut!”.

“Nu aveați cum să vedeți, erați complet anesteziat.”, i-am spus mai mult într-o doară în timp ce simțeam că mă ia cu frig pe șira spinării.

“Și totuși am văzut totul, parcă mă uitam de sus la o piesă de teatru.”, mi-a spus pacientul și mi-a descris în detaliu tot ce s-a întâmplat în sala de operație, tot ce am făcut, cum erau așezate toate, inclusiv procedura de resuscitare pe care i-am aplicat-o.

“Vreau doar să vă mulțumesc că nu v-ați pierdut cumpătul și că mi-ați salvat viața. V-am cam dat emoții, nu-i așa?”, a mai spus omul și cu un zâmbet, m-a urmărit ieșind din salon mai bulversat ca niciodată.

Vă asigur, pacientul nu a fost conștient, iar detaliile legate de conversații, aranjamentul instrumentarului și amănuntele legate de intervenție nu avea cum să le știe. Nu avea cum!

Mai citisem despre cazuri similare, de proiectare, dedublare, suflet care părăsește corpul, sau cum vreți să-i spuneți, dar… una este să citești despre asta și să o pui pe seama unei imaginații bogate, iar alta este să stai de vorbă cu omul și să-ți spună cu detalii extrem de clare cum te-a privit… de sus.

Am ieșit după aceea să discut cu colega, amândoi fiind la fel de surprinși de spusele pacientului. 

“Se mai întâmplă!”, a spus colega, refuzând să dezbată ce se întâmplase.

“Da, se mai întâmplă!”, am spus și eu, dând afirmativ din cap, la fel de dornic să discut oe marginea subiectului.

De atunci, de fiecare dată când văd ceva care sfidează orice logică, dar nu-i pot contesta existența, spun același lucru.

Aș putea să încerc să explic rațional unele lucruri, să încerc să găsesc cauzele, dar știu că aș merge pe un drum lipsit de validare științifică. 

Prin urmare, așa cum am spus de câteva ori în cariera mea… “Se mai întâmplă!”.

Multă sănătate vă doresc!