$$$

 

Ciocănitoarea verde – Ecoul viu al pădurii

În liniștea pădurilor de foioase, printre trunchiurile bătrâne de fag și stejar, răsună uneori un sunet ritmic, curat, ca o bătaie de toacă: este ciocănitoarea verde, una dintre cele mai vii și spectaculoase păsări din fauna României.

Cu penajul ei verde-smarald pe spate, gâtul galben-pal și petele roșii de pe creștet, pare desprinsă dintr-o paletă de pictor. În lumina dimineților de primăvară, penele îi lucesc ca frunzele ude după ploaie. Deși este o pasăre de pădure, ciocănitoarea verde se apropie adesea de marginea satelor sau de livezi, unde găsește hrană din belșug.

Spre deosebire de rudele ei mai mici, ciocănitoarea verde preferă solul umed, unde sapă cu ciocul său puternic pentru a prinde furnici, hrana sa favorită. Cu limba lungă, lipicioasă și flexibilă, le extrage una câte una din mușuroaie, transformând fiecare mișcare într-un gest de precizie desăvârșită.

Cuibul și-l sapă în trunchiuri de arbori bătrâni, unde femela depune 5–7 ouă albe, perfect rotunde. În zilele de vară, glasul ei – un râs sonor, răsunător, asemănător unui „clopoteit vesel” – răzbate prin pădure, devenind unul dintre cele mai ușor de recunoscut sunete ale naturii.

Pentru mulți, ciocănitoarea verde este simbolul rezistenței și al renașterii. Ea curăță copacii de insecte, contribuind la echilibrul pădurii, dar și la regenerarea naturală a ecosistemului. Este, într-un fel, medicul tăcut al arborilor.

Privită de aproape, cu ochii mari și ciocul ascuțit, pare o ființă care înțelege ritmul pădurii mai bine decât oricine. În fiecare bătaie de cioc se ascunde pulsul viu al naturii, un ecou vechi cât timpul.