$$$

 Șoferul de autobuz care mă duce la serviciu în fiecare dimineață pe ruta Cluj-Napoca tocmai mi-a mărturisit că e fost chirurg cardiovascular.

Autobuzul 24, Cluj-Napoca. Luni dimineață, ora 7:30. Urc ca în fiecare zi de trei luni încoace și mă așez pe locul meu obișnuit din față.

Șoferul e același: bărbat în jur de 55 de ani, păr grizonat, mâini mari și îngrijite, privire obosită dar blândă. Ne salutăm de fiecare dată politicos.

— Bună dimineața, domnule șofer.

— Bună dimineața, doamnă. Zi frumoasă astăzi.

Pornește autobuzul lin și începem traseul prin oraș. Totul e normal până când la o stație urcă o femeie vârstnică care se împiedică și cade pe treptele autobuzu lui.

Șoferul oprește imediat motorul, aprinde avariile și aleargă spre ea mai repede decât oricine altcineva.

— Nu vă mișcați! Stați liniștită!

Se apleacă și o examinează cu gesturi precise, profesionale, medicale. Îi verifică pulsul, respirația, pupilele, mișcările membrelor.

— Aveți dureri la piept? La cap? Amețeli?

— Nu, sunt bine. M-am împiedicat doar, nu e nimic grav.

— Lăsați-mă să verific. Aveți tensiune crescută de obicei?

— Da, iau pastile pentru asta de ani buni.

— Când ați luat ultima pastilă?

— Ieri seară, am uitat să o iau azi dimineață.

Scoate un telefon și sună la 112 profesional.

— Bună ziua, am o pacientă în jur de 70 de ani care a căzut în autobuz. Tensiune arterială crescută necontrolată, risc de accident vascular. Trimiteți o ambulanță la stația Piața Mărăști.

După zece minute vine ambulanța. El le explică paramedicilor situația cu termeni medicali pe care majoritatea șoferilor de autobuz nu i-ar cunoaște niciodată.

Femeia e preluată de ambulanță și plecăm mai departe. Atmosfera în autobuz e ciudată, toată lumea șoptește despre reacția impresionantă a șoferului.

Când cobor la stația mea, mă apropii de cabina lui.

— Domnule șofer, pot să vă întreb ceva personal?

— Desigur, spuneți.

— Dumneavoastră aveți pregătire medicală? Felul în care ați reacționat mai devreme a fost excepțional de profesionist.

Zâmbește trist.

— Am fost medic chirurg cardiovascular douăzeci de ani. Am lucrat la Institutul de Boli Cardiovasculare din Cluj.

Rămân mută de uimire.

— Chirurg cardiovascular? Dar cum ați ajuns să conduceți autobuze?

— E o poveste lungă și nu vreau să vă întârziez la serviciu.

— Am timp. Vă rog să-mi povestiți.

Oprește motorul complet și se întoarce spre mine.

— Am pierdut licența medicală acum patru ani. Am făcut o greșeală în timpul unei operații pe cord deschis. Pacientul a murit pe masa de operație. Familia a dat în judecată spitalul. Colegiul Medicilor mi-a suspendat licența definitiv.

— Dar toți medicii fac greșeli uneori. E imposibil să ai rata de succes de 100%.

— Aveți dreptate. Dar greșeala mea a fost clasificată drept neglijență gravă. Am uitat să verific o contraindicație medicamentoasă în dosarul pacientului. Un detaliu mic care a dus la o complicație fatală.

— Și după ce ați pierdut licența?

— Am încercat să lucrez în cercetare, în consultanță, în orice domeniu medical care nu necesita licență de practică. Dar reputația mea era distrusă. Nimeni nu voia să lucreze cu "medicul care a ucis un pacient". După doi ani de încercări eșuate, am ajuns aici. Șofer de autobuz. E singurul job pe care l-am găsit la 51 de ani.

— Nu v-ați gândit să contestați decizia sau să încercați să vă recuperați licența?

— Am contestat trei ani la rând. Toate cererile au fost respinse. Sistemul nu iartă așa ceva, chiar dacă ai salvat sute de vieți înainte. O singură greșeală și totul se termină definitiv.

Cobor din autobuz cu inima grea. Toată ziua mă gândesc la el, la mâinile acelea care operau inimi și acum țin un volan de autobuz.

Seara, acasă, caut online cazul lui. Găsesc articole din 2019: "Medic din Cluj acuzat de neglijență după moartea pacientului pe masa de operație." Comentariile sunt crude și neiertătoare.

Dar găsesc și altceva: zeci de mărturii de la foști pacienți pe care i-a salvat, familii recunoscătoare, colegi care îl apără. Un tablou complex al unui medic dedicat care a făcut o greșeală umană cu consecințe tragice.

Luna următoare mă hotărăsc să acționez. Am o prietenă jurnalistă la un post local din Cluj. Îi povestesc întreaga poveste despre șoferul de autobuz care salvează în continuare vieți, chiar fără licență medicală.

Ea decide să facă un reportaj. Vine în autobuz cu camera ascunsă și filmează reacția lui la diferite situații de urgență.

În două săptămâni, reportajul e transmis la televiziune: "Medicul uitat: Chirurgul care conduce autobuze și salvează în continuare vieți."

Reacția publicului e masivă. Mii de oameni semnează o petiție cerând reexaminarea cazului și posibila restituire a licenței medicale.

Colegiul Medicilor e forțat să redeschidă dosarul sub presiunea opiniei publice.

După șase luni de audieri și evaluări, ei emit o decizie parțială: îi restituie licența medicală dar cu restricții severe. Nu poate face operații singur, doar asista și lucra sub supraveghere directă.

E mai mult decât nimic. E o șansă de a reveni în medicină.

Luna trecută am primit un mesaj de la el:

"Dragă doamnă Ionescu, vreau să vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru mine. Am primit o ofertă de la Spitalul Clinic Județean Cluj să lucrez ca asistent chirurgical sub supraveghere. Nu voi mai opera singur niciodată, dar voi fi din nou în sala de operație, făcând ceea ce iubesc. Fără dumneavoastră, aș fi rămas șofer de autobuz până la pensie. Nu regret meseria de șofer - mi-a învățat umilință și răbdare. Dar medicina e chemarea mea. Mulțumesc că mi-ați dat voce când eu tăcusem de ani de zile."

Azi încă îl văd ocazional conducând autobuzul 24. Lucrează jumătate de normă acolo și jumătate la spital. Zice că nu vrea să renunțe complet la meseria care l-a învățat să fie om din nou.

— Autobuzul m-a salvat când medicina m-a respins, îmi spune într-o zi. Acum ambele fac parte din mine. Doctorul care conduce autobuzul. Sau șoferul care salvează vieți. Sunt amândouă.

Pentru că uneori căderea nu e finalul poveștii. E doar un capitol dureros care ne pregătește pentru o revenire mai înțeleaptă, mai umilă, mai completă decât fusesem vreodată înainte.