$$$

 Iliescu dus

     Despre moarte, uitare și liniștea care nu mai vine

7 august 2025

— Volodia Macovei

    Moartea lui Ion Iliescu, fost președinte al României și simbol al unei tranziții pestilențiale, încă neasanată, a deschis nu o dezbatere, ci o cutie a Pandorei – invective, învinuiri tardive și, mai ales, o ură stătută, care și-a găsit, în sfârșit, supapa. Spectacolul acesta, colorat cu blesteme digitale și dansuri sinistre pe marginea catafalcului, spune ceva mai degrabă despre noi, nu despre el. Despre o societate a fricii, iresponsabilității și demagogiei, o lumea prea puțin, către deloc, desprinsă de comunism. Și, tocmai de aceea, mă neliniștește ce se întâmplă acum, mai mult decât moștenirea celui plecat.

Ce am văzut în ultimele zile este, în fapt, rezultatul unui lung experiment psihologic colectiv : românii, care nu s-au eliberat niciodată de frică, mimează acum – și nu e prima dată ! – libertatea printr-o justiție emoțională doar zgomotoasă, mimetică și nestăpânită. Cei care altădată ar fi aplaudat sau ar fi tăcut, din prostie sau teamă, astăzi urlă, din prea multă neputință acumulată. Dar mai ales din prea puțină memorie reală.

Pentru că adevărul dureros acesta este : Ion Iliescu n-a fost un dictator impus cu tancul, ci un președinte ales. De trei ori ! Nu doar de „securiști” și „nostalgici”, ci de mase întregi de oameni care simțeau, poate, în 1990 și puțin după, că liniștea e mai importantă decât dreptatea. Care vedeau în el un „om serios”, nu un profet. Iliescu n-a inventat România postcomunistă. A fost doar administratorul ei de tranziție, cel care, într-adevăr, a apărat, prin manipulare publică, cauza securismului reinventat, cel pus pe căpătuială capitalistă, dar și a „dreptului” activistului analfabet de a conduce țara.

Puterea care a manipulat și supus România, după 1989, puterea care pune acum România în aproape starea de capitulare necondiționată în fața extremismului și abandonului de civilizație, această putere nu a fost și nu este compusă doar din Ion Iliescu : a avut și are pesediști, peneliști, udemeriști, useriști, gogomăniști, miserupiști, cetățeni... 

Așadar, ura de azi, exprimată în blocuri mari, vine și dintr-o vinovăție colectivă, pe care refuzăm să o asumăm. Mai comod e să o proiectăm pe cadavru.

În acest cor strident, mă tulbură și tăcerea celor care au înțeles că Iliescu nu a fost doar o emblemă a mineriadelor, ci și o piesă din mecanismul nostru colectiv de supraviețuire într-o „societate originală”. Oameni care l-au apărat cândva, cu convingere sau cu naivitate, sunt azi reduși la tăcere – nu din rușine, ci din teamă. Se tem de ridicol, de eticheta „comunist”, mai ales de urletul dezlânat al celor care n-au trăit acel timp, dar știu totul despre el. Iar printre cei mai vocali „justițiari” de azi se regăsesc, paradoxal, tocmai beneficiarii regimului născut sub Iliescu: copiii nomenclaturii reciclate, ai foștilor securiști rebrănduiți ca progresiști sau moraliști de serviciu.

Asta nu-l absolvă pe Iliescu. Nu despre asta e vorba. Evident, nu poate fi uitat sângele din 1989 și nici cel de pe străzile „luminate” de bâtele aduse cu trenul în 1990. Istoria va trebui să judece aceste episoade, fără sentimentalism și fără partizanat. Dar altceva se cere în fața morții : decență, nu pentru mort, ci pentru noi înșine. Într-o lume în care ura se distribuie în rafale de atitudini și postări tembele, în care morții sunt călcați în picioare, nu pentru ce au fost, ci mai degrabă pentru ce nu ne permitem să ne amintim, decența ar fi un ultim exercițiu de umanitate.

Nu trăim într-o democrație clară. N-am avut parte, încă, de acel catharsis moral despre care vorbesc înțelepții lumii de decenii. Am ocolit responsabilitatea colectivă cu aceeași precizie cu care am ocolit adevărul despre trecut. Și acum, în fața unei morți, tot ce reușim să livrăm e o formă de furie second-hand, reciclată din frici, frustrări, demagogie și fals curaj.

Ion Iliescu a murit. România trăiește. Dar persistă, istoric, într-o tăcere lașă, acoperită cu urlete care nu spun nimic. Până nu vom învăța să spunem „am fost parte din această realitate”, nu vom avea nici dreptul de a judeca, nici capacitatea de a merge cu adevărat mai departe.

E doar un gând...