$$$

 O poveste cu eroi necunoscuţi - nou-născut, chiar şi la termen, mamă, tată, asistentă, viaţă, moarte - într-un loc special - terapia intensivă neonatală, un loc unde viaţa, speranţa şi oamenii, indiferent de mărimea şi greutatea lor, devin tot una - o LUPTĂ minut cu minut! O poveste de zi cu zi din terapia intensivă neonatală ...

"La termen – o poveste despre luptă şi supravieţuire în terapia intensivă neonatală

Într-un februarie rece vântul dansa şi ramurile pomilor se legănau ritmic într-o parte şi în cealaltă în depărare. Gheaţa de pe geamuri lăsa loc soarelui care se întrezărea între norii ce umbreau cerul. Era o altă zi înnegurată de iarnă în oraş dar eu eram în spatele uşilor închise ale terapiei intensive neonatale, mulţumită, la cald şi gata de a-mi începe tura. Am putut observa dute-vino-ul de pe holuri în timp ce-mi atârnam jacheta şi am început să mă uit peste raport. Naşteri. „Minunat”, am gândit şi am sorbit ultima înghiţitură din cafeaua de dimineaţă. Mergând spre birou, m-am oprit şi am împins uşa sălii de travaliu. Şi iată ... nici o mişcare, nici o acceleare, nici o activitate ... o linie. Mi-am simţit umerii apăsaţi de o povară şi inima mi-a căzut pe podea. O femeie la triaj, un copil în necaz şi o asistentă căutând răspunsuri. Acesta a fost începutul a ceea ce urma să fie o luptă terifiantă şi oribilă pentru a slava viaţa micului băieţel. Mi-am aducat părul la spate şi m-am aşezat la computer să adun infirmaţiile de care puteam da atunci: mama, 28 de ani, prima sarcină, postmatur, 41 de săptămâni. Internată pentru că nu mai simţise mişcările copilului de peste 24 de ore. Împingând din nou uşa sălii de travaliu am ştiut că trebuie să chem restul asistentelor şi să adun echipament pentru că aşteptam un copil cu probleme serioase.

Telefonul din buzunarul meu a început să vibreze şi a început apoi să sune. Echipa era aşteptată în sala de operaţii urgent. M-am adunat şi am început să fug spre secţia de nou-născuţi să chem ajutoare. Am luat-o în jos pe hol, cu stetoscopul legându-se de avântul pe care mi l-am luat, când am văzut un om stând într-un colţ cu mâinile împreunate a rugă. Avea capul plecat dar, când am trecut pe lângă el, s-a uitat la mine. Ochii lui albaştri parcă mi-au străpuns pielea dându-mi o senzaţie de rece pe şira spinării. Grăbindu-mă printre uşile sălii de operaţie, mi-am luat boneta, masca, papucii şi halatul, m-a îmbrăcat rapid corect. Echipa noastră din terapia intensivă pregătise radiantul termic în timp ce medicul obstetrician făcuse prima incizie. Mama zăcea nemişcată pe masă. O linie intravenoasă în braţul ei pompa fluide. Ochii mamei erau acoperiţi cu o faşă şi tubul de respiraţie era plasat în gâtul mamei. Această lume mecanică o ţinea în viaţă în timp ce noi încercam să aducem în această lume fizică o nouă viaţă. O viaţă cu atât de multe probleme.

Căldura radiantului, sunetul oxigenului pompat prin tuburi, zumzetul echipei adunat în jur, mirosul de carne arsă din apropiere au dispărut cu toatele atunci când copilul a fost ridicat din plagă şi am auzit ecoul cuvântului „ora” împins de pereţi. Ora. Ora. Ora. Era ora la care această micuţă viaţă a început. De fapt, nu a început.

Un băiat inert şi flasc acoperit cu secreţii maronii a fost pus pe radiant şi echipa noastră a început să lucreze cu el. A fost intubat şi aspirat. Frecvenţa sa cardiacă creştea şi scădea cu fiecare procedură pe care o făceam. Adrenalina curgea acum prin venele sale şi pompam aer în plămânii lui. Sudoarea a început să îmi picure pe spate şi degetele au început să mi se înţepenească în timp ce continuam să strâng balonul, respirând pentru el. Eram acum în al 13-lea minut când un firicel de viaţă a început să şi facă loc în corpul băieţelului. Stabilizându-l, ne-am grăbit afară din sla de operaţii, în jos, pe holuri. În timp ce plecam cu toţii împingând uşile duble aceiaşi ochi albaştri au fost acolo să mă întâmpine. Faţa sa palidă, umedă şi îngrijorată mi-a vorbit în tăcere. M-am mişcat spre el în drumul meu spre noua casă a fiului său, dincolo d uşile închise, departea de lumea normală, în lumea cunoscută ca terapie intensivă neonatală. Viaţa lui abia începuse dar el era în toiul lupteu şi mie îmi era frică că nu este pregătit pentru această provocare.

Prin orele negre ale nopţii, el s-a ţinut de viaţă doar prin cele mai subţiri fire. Dornic de viaţă, prin determinare şi putere interioară, s-a atârnat de viaţă oră după oră, cu ajutorul fiecăreia din aparatele şi procedurile medicale pe care le-ar fi putut îndura. A fost conectat ca o păsăre la un cuib de fire şi tuburi. Ochii i-au fost acoperiţi, feriţi de lumina de deasupra, tubul de respiraţie ce mergea la ventlator îi era fixat prin gură, un tub plasat în stomac, prin nas, îi era lipit de obrăjor, scoţându-i aerul din stomac, iar tuburile de aspiraţie erau aşezate lângă el, f’gata de a fi folosite la nevoie. O perfuzie era plasată în artera radială, o altă linie venoasă era plasată la nivelul ombilicului şi o farmacie de medicamente erau pompate în venele sale pentru a-l menţine viu şi stabil.

Mama sa se recupera acum după operaţie într-o altă cameră înconjurată de familie şi prieteni apropiaţi. Luma ei era atât de diferită faţă de cea de ieri. Povestea ei era atât de diferită de cea pe care o plănuise şi la care visase în ultimele 9 luni. O bucată de hârtie mototolită lângă pat. Un plan de naştere care n-o să mai fie niciodată. O carte de copii, o hăinuţă şi botoşei care trebuie să mai aştepte. Planul ei de travaliu şi naştere naturală cu foarte puţine medicamente, copilul pus la piept, gata să fie alăptat şi apoi adormind fără sunet, acum nu mai existau. Aceste imagini au lăsat loc acum tuburilor, firelor, fenobarbitalului, dilantinului, gentamicinei, nutriţiei parenterale totale, testelor de sânge, cateterelor, saturaţiei oxigenului şi setărilor ventilatorului. Planurile ei au fost zdrobite de noua lume a terapiei intensive neonatale.  

Prima fotografie a fiului său a fost una cu leucoplaste şi tuburi. Primul sărut a fost dat sub razele de fototerapie. Prima dată când l-a ţinut în braţe avea să fie peste săîtămâni iar hrănirea copilului său avea să ceară timp şi răbdare. Incapabilă să stea departe mai mult de câteva ore, această mamă a dormit deseori la capul patului copilului său. Învăţând protocoalele necrise ale terapiei intensive neonatale. A devenit expertă în cifre, setări şi statistici. Era familiară cu termeni precum aspiraţie de meconiu, sepsis, hipertensiune pulmonară şi pneumonie. A devenit de una singură expertă în îngrijirea nou-născutului şi a trăit şi a respirat toate lucrurile din terapia intensivă neonatală. 

Zi după zi, copilul său fragil a devenit tot mai puternic. Îi sărbătoream fiecare nouă achiziţie, fiecare ameliorare uimitoare pe care o avea. Un alt tub scos, un alt gard depăşit, încă un pas mai aproape de casă. Era un luptător şi a câştigat bătălia în ciuda tuturor statisticilor ce i-au stat împotrivă.

Acest băieţel este unul din mulţii eroi necunoscuţi ai terapiei intensive neonatale. Copiii la termen care luptă zi după zi pentru a supravieţui. Părinţii care se întreabă ce a fost în neregulă şi luptă să se adapteze într-o lume uneori copleşită doar de prematuri. Familia şi prietenii adesea nu înţeleg problemele care pot persista după externatrea din terapia intensivă neonatală şi părinţii sunt lăsaţi, adesea, confuzi, izolaţi şi singuri.

Dar aceste probleme există, îngrijorările părinţilor sunt reale şi şi copiii lor trebuie sărbătoriţi. Povestea lor, călătoria lor prin terapia intensivă neonatală este atât de plină de incertitudine câteodată. Întrebări la care nu se poate răspunde, medici din afara spitalului care nu înţeleg şi o cale impredictibilă de creştere şi dezvoltare. Este atât de important ca comunitatea să îmbrăţişeze aceşti copii şi familiile lor şi să le ajute călătoria. A şti că nu eşti singur este atât de important!

Ca să trecem pe cel mai greu drum trebuie să facem pas după pas şi să ne continuăm drumul."

Sursa: http://www.peekabooicu.net/.../in-due-time-a-story-of.../