$$$

 "Numai român nu!” Strigătul de disperare al unei națiuni trădate de propria elită, care a adus un neamț pe tron.

  Oțară sfâșiată nu de dușmani externi, ci de propriii săi lideri. O națiune bogată în resurse, dar sărăcită de lupte interne pentru putere, de o corupție care se întindea în toate colțurile administrației și de un nepotism care transforma funcțiile statului în moșii de familie. În fața acestui blocaj, elitele vremii au ajuns la o concluzie radicală, aproape de neconceput: salvarea nu putea veni din interior.

Au adus un neamț pe tron: „De gintă latină sau austriac, numai român nu!”

Prima zi a Regelui: disciplină prusacă pentru un haos balcanic.

Aceasta nu este o descriere a României de astăzi, ci fotografia dureros de clară a momentului care a adus pe tron primul rege străin al țării, Carol I. Dar ce anume i-a împins pe români la această decizie disperată și ce a făcut neamțul în prima sa zi la putere pentru a demonstra că era, într-adevăr, diferit?

Un diagnostic dur: cancerul corupției și al luptelor interne.

Timp de secole, istoria Țărilor Române a fost o cronică a instabilității. Problema fundamentală era o lege dinastică disfuncțională care oferea dreptul la domnie oricărui pretendent cu „os domnesc”, inclusiv copii ilegitimi.

De ce au adus românii un neamț pe tron?

Istoricul Constantin C. Giurăscu, în „Istoria Românilor”, descrie perfect sistemul care a invitat haosul: „Luptele interne strică ţara, împiedică negoţul: sărăcia se adăuga umilinţei.[…] Dacă am fi avut şi noi cum au avut alte popoare, un sistem precis şi riguros de succesiune la tron, dacă am fi recunoscut, de pildă, dreptul la primogenitură, din tată în fiu. Din nefericire, însă, nu numai că nu am avut asemenea sistem, dar n-am mărginit dreptul la succesiune, nici măcar la fiii celui care domnea. Fraţii, nepoţii, verii acestuia puteau şi ei să aspire la domnie, din moment ce era «sămânţă de domn». Mai mult chiar, se recunoşteau aceleaşi drepturi şi fiilor nelegitimi care-şi puteau dovedi înalta lor origine. Lesne de înţeles ce a urmat dintr-un astfel de sistem: s-a deschis drum tuturor ambiţiilor şi tuturor compromisurilor.”

Acest sistem a deschis calea către ambiții nesfârșite și trădări, lăsând Principatele într-un decalaj de aproape două secole față de Occident. Forțele vii ale națiunii se iroseau în conflicte interne, după cum concluziona același Giurăscu: „aceste lupte ne-au făcut mai mult rău decât toţi duşmanii externi laolaltă.”

Au adus un neamț pe tron: „De gintă latină sau austriac, numai român nu!”

În acest context, începând cu secolul al XVIII-lea, o grupare de boieri patrioți și intelectuali, „Partida Națională”, a început să militeze pentru o soluție radicală: aducerea unui principe străin. Ideea s-a consolidat treptat, devenind un strigăt de disperare.

Politologul Cristian Preda, în lucrarea sa „Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent”, subliniază cum această idee a devenit un pilon al gândirii politice: „Chiar în contjextul redactării Regulamentelor Organice, Iordache Catargiu propunea unirea celor două ţări, Valahia şi Moldova, sub un principe străin… Ideea e prezentă şi la 1848: Ion Maiorescu propunea unirea românilor sub un principe austriac… Treptat în cultura politică de la noi s-a consolidat ideea că salvarea era de aşteptat de la un principe care nu era român: european, de gintă latină sau austriac, numai român nu!”

Dar de ce această respingere categorică a propriilor lideri? Explicația cea mai onestă și brutală nu vine de la un istoric, ci chiar de la un fost domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica.

Într-o scrisoare-confesiune către ministrul de externe al Franței, acesta a dezvăluit, cu o sinceritate dezarmantă, boala sistemului: „De li s-ar da un prinţ pământean, li s-ar face iarăşi un cel mai mare rău, pentru că din experienţă cunosc aceasta. Cu ruşinea mea mărturisesc că, în timp de şapte ani, cât am guvernat Moldova, a făcut o mulţime de nedreptăţi şi de nelegiuiri. Cugetul mă mustră, Dumnezeu să se îndure a mă ierta. Însă ce era să fac, când eram în înrudire şi în amiciţie cu toţi boierii? Cum era să nu pun ministru pe vărul meu, logofăt mare pe cuscrul meu, postlenic pe fiul meu, preşedinte al Divanului pe cumnatul meu, ispravnici pe nepoţi şi amici?”

Această mărturie directă este dovada supremă. Problema nu era una de competență, ci una de sistem. Un lider român era prizonierul unei rețele de obligații familiale și de clan, fiind incapabil să guverneze imparțial.

Prima zi a Regelui: disciplină prusacă pentru un haos balcanic.

După îndepărtarea lui Alexandru Ioan Cuza, românii s-au concentrat pe aducerea prințului străin. Pe 10 mai 1866, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen depunea jurământul la București. Un neamț cu educație militară prusacă, crescut cu un simț acut al datoriei, prelua conducerea unei țări pe care abia o cunoștea. Nu a pierdut nicio clipă.

În seara aceleiași zile, liderii care asiguraseră interimatul și-au prezentat demisia. Țara era, practic, fără guvern. A doua zi dimineață, pe 11 mai, prima acțiune a lui Carol a fost să convoace un Consiliu de Miniștri și să numească de urgență un prim-ministru.

Deși primul oficial român pe care îl cunoscuse fusese liberalul I.C. Brătianu, regele a făcut o alegere calculată. Carol considera că Brătianu era un om „îmbibat de ideile parlamentarismului modern voind să conceadă influenţa în conducerea treburilor publice unor pături sociale cât se poate de largi”. Fiind prea progresist pentru gusturile sale, l-a preferat pe conservatorul Lascăr Catargiu, un boier cu vastă experiență, perceput ca fiind mai moderat, pragmatic și adept al schimbărilor treptate.

Cu guvernul format, Carol I a trasat imediat primele sale misiuni, demonstrând o viziune strategică clară:

Pregătirea armatei. 

A cerut noului cabinet să pregătească țara pentru un posibil război, în cazul în care Imperiul Otoman nu ar fi recunoscut Unirea sub un domn străin;

Fondarea statului de drept.

 

A convocat Adunarea Constituantă și a însărcinat-o cu redactarea unei noi Constituții, una dintre cele maih moderne și democratice din Europa acelei vremi.

Într-o singură zi, prințul străin a pus capăt vidului de putere, a format un guvern funcțional și a stabilit pilonii pe care avea să se construiască România modernă. A fost o demonstrație de eficiență și seriozitate care a contrastat puternic cu deceniile de lupte interne și paralizie administrativă.

https://descoperiri.ro/numai-roman-nu-strigatul-de-disperare-al-unei-natiuni-tradate-de-propria-elita-care-a-adus-un-neamt-pe-tron/