$$$

 Viaţă cotidiană în tranșee, percepţia timpului, imaginarul frontului românesc din vara lui 1917.

      Despre marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz din anul 1917, istoriografia românească a proiectat în mentalul colectiv de la noi imaginea unor victorii caracterizate, cel mai adesea, prin folosirea unor termeni precum: jertfe, eroism, victorie, miracol etc. Și nu e nimic rău sau greșit în folosirea acestor termeni drept descriptori ai fenomenului istoric din vara anului 1917. Atât doar că Marele Război este cel mai adesea minimalizat de alte evenimente considerate mai însemnate.

Conul de umbră lăsat peste istoria românească a Primului Război Mondial se menține în continuare și, din păcate, nici Centenarul evenimentului n-a avut puterea de a capta interesul public și de a aduce în lumina reflectoarelor faptele acelor ani. Ca atare, asistăm cumva pasivi la demonetizarea sa, dar și la înstrăinarea, tot mai mult, a generației noastre de sacrificiile, valorile și înfăptuirile generației care a luptat în Marele Război și care a făurit Marea Unire.

Studiul de față își propune a fi o contribuție la cunoașterea și revalorizarea evenimentelor din anul 1917 de pe frontul din Moldova, utilizând ca sursă documentară principală literatura memorialistică românească dedicată Primului Război Mondial. Pe baza acestor scrieri vom încerca să descifrăm elementele cotidianului de pe front: tranșeele, armele, timpul liber, percepția soldatului asupra luptei, a inamicului și, în ultimă instanță, să readucem în prim plan luptele din triunghiul morții și impactul acestora asupra omului de rând.

Cine sunt românii care-și scriu memoriile în Marele Război?

În timpul Primului Război Mondial, o mulțime de martori oculari, actori mai importanți sau mai puțin importanți ai evenimentelor istorice, au simțit nevoia să lase mărturie viitorimii experiențele personale trăite pe front sau în spatele frontului. Cei care-și scriu memoriile sunt în majoritate bărbații care au un anumit statut social și provin în special din zona urbană: politicieni, generali, ofițeri rezerviști proveniți din rândurile avocaților, medicilor, ziariștilor, preoților, învățătorilor, iar mai rar subofițeri și soldați. Despre aceștia din urmă putem menționa că în mare parte nu știu să scrie și să citească. Femeile care scriu jurnale, memorii sau amintiri sunt mai puține, ele aparținând aristocrației. Spre deosebire de scrierile bărbaților care prezintă viața pe front, experiențele femeilor redau întotdeauna viața cotidiană din spatele frontului.

Memoriile, jurnalele, amintirile din perioada Marelui Război au fost publicate în trei etape: direct de către autori, începând din anul 1918 și până în anul 1939, fiind prefațate de către personalități ale vieții publice precum Nicolae Iorga, de către diverși generali ai armatei, iar în cazul unor ofițeri inferiori, de către comandanții lor; postum, în perioada comunistă, acestea au apărut în principal la Editura Militară și în special în preajma semicentenarului Primului Război Mondial; după 1990 multe dintre manuscrisele aflate în păstrarea urmașilor combatanților au fost publicate de către aceștia, pe cheltuiala lor, altele au fost donate Arhivelor Statului de unde au intrat în circuitul cercetării. Au existat, în special, în ultimul deceniu, sub impulsul Centenarului, și meritorii preocupări ale universităților pentru publicarea și punerea în valoare a unor manuscrise, precum și inițiative ale unor edituri de reeditare a unor Jurnale/ amintiri sau publicarea unor manuscrise.

Mobilurile pentru care aceste lucrări au fost scrise sunt din cele mai diverse și țin de tipologia și personalitatea umană a fiecărui autor: pentru ca generațiile viitoare să cunoască și să evite războiul și tragediile pe care acesta le provoacă, pentru ca faptele personale ale autorilor să nu fie uitate, pentru a obține sau menține anumite funcții și poziții sociale, pentru a-și justifica faptele sau a se disculpa, pentru a plăti polițe unor foști comandanți, rivali și pentru a le blama comportamentul etc. Cea mai mare parte a acestor jurnale au la bază însemnările zilnice din carnetele de notițe pe care le-au avut asupra lor pe front. Sunt și cazuri în care, în lipsa carnetelor originale, se apelează la memorie.

În ciuda faptului că astfel de mărturii au, mai mereu, un grad de subiectivism – prin cosmetizarea faptelor personale – ori erori (date, ore, cifre greșite), o privire de ansamblu asupra lucrărilor dedicate evenimentului permite istoricului să poată reconstitui din elementele comune un tipar al faptelor, al vieții cotidiene de pe front. De aceea, literatura memorialistică se dovedește a fi un valoros fond documentar și martor al istoriei Primului Război Mondial.

Imaginarul românesc al metamorfozei ostașilor și geografia simbolică a victoriei: armata română devine armata franceză, Mărășeștiul devine Verdun

Așa cum se cunoaște, campania militară a României din anul 1916 s-a soldat cu un dezastru: pierderea capitalei și a Munteniei, urmată de retragerea în Moldova a unei armate decimate și cu un moral prăbușit. A urmat o iarnă grea în care lipsa hranei și epidemia de tifos au provocat noi pierderi și au condus la instaurarea unei atmosfere de pesimism și neîncredere în viitor. Pe acest fundal, în doar câteva luni s-a produs un reviriment, greu de anticipat, poate cumva și greu de explicat. A fost, fără îndoială, unul dintre acele momente care l-au determinat, mai târziu, pe istoricul Gheorghe Brătianu să folosească, referindu-se la supraviețuirea acestui neam de-a lungul timpului, o frumoasă metaforă – „o enigmă și un miracol istoric, poporul român”.

În prima jumătate a anului 1917 au sosit în Moldova însemnate cantități de armament: 150.000 de puști Lebel, 2736 de puști-mitralieră, 355 de piese de artilerie, 100 de avioane, cantități însemnate de obuze, gloanțe, grenade, 495.189 de măști de gaze1, camioane pentru serviciul sanitar, efecte militare – bocanci, nelipsitele căști ,,Adrian” de culoare albastră. De altfel, cantitățile de muniție, armament achiziționate de România din aprilie 1916 și până în decembrie 1917 au însumat 119.341 tone. Au fost achiziționate alături de puști, gloanțe, 21.800 săbii, 130 mortiere de tranșee, 3792 mitraliere, 4375 puști mitralieră, 286 piese de artilerie, 325 aruncătoare de grenade, 3 milioane de grenade2 etc). Literatura memorialistică surprinde acest fapt care a avut un impact psihologic deosebit asupra soldatului de rând, complexat de superioritatea tehnică a dușmanului. Dacă în Campania din 1916, soldații români invocau lipsa de înzestrare3 cu arme moderne, acum abundența și superioritatea materialului militar le oferă un confort psihic, tradus printr-un moral excelent. Și mai sunt și alți factori importanți în ecuația renașterii armatei române: Misiunea Militară Franceză și Suveranii României.

În majoritatea lucrărilor memorialistice, Misiunea Militară Franceză ocupă un loc special, românii prețuind ajutorul celor 1500 de francezi care au instruit armata română în perioada ianuarie-iunie 1917, contribuind decisiv la reorganizarea și renașterea acesteia. Portretul francezului este unul pozitiv. În permanență se subliniază faptul că ofițerii și subofițerii francezi, alături de știința războiului, sunt înarmați cu un excelent spirit pedagogic. Ei au tot timpul încurajări și laude pentru soldații români care deprind rapid tehnicile manevrării puștilor, ale mitralierelor, tunurilor și grenadelor, iar acest fapt este remarcat și citat de către memorialiștii care au intrat în contact cu francezii. Din păcate, aceiași francezi remarcă și comportamentul neprofesionist al unor ofițeri care bat soldații, se poartă urât cu ei și care rămân tributari unor concepții învechite.

Implicarea francezilor a însemnat instruirea soldaților despre cum să folosească armele, cum să-și protejeze viața, cum să sape tranșee, cum să planifice acțiunile militare: „Fiecare lovitură de tun și mersul fiecărei compănii fusese îndelung chibzuit și cumpănit4”, remarcă un memorialist, în timp ce altul notează că: „totdeauna francezii ne dădeau mult curaj și ne spuneau că trebuie să învingem și vom învinge5”. Instructorii francezi fac chiar mai mult. Însoțesc trupele în zona de conflict, verifică dispunerea tranșelor, tragerile artileriei și se implică, dacă este cazul, în lupte.

În același timp, moralul trupelor este ridicat într-o mare măsură și de către promisiunile Regelui Ferdinand – pământ și drept de vot. Aceste măsuri sunt un puternic imbold pentru soldați, dar și un semnal că țara le va recunoaște meritele. Promisiunile regale au contracarat propaganda bolșevică și au împiedicat contaminarea armatei cu ideile revoluției ruse și poate chiar prăbușirea statului român.

Desele vizite ale suveranilor României în zonele de instrucție și apoi pe câmpul de luptă au un impact pozitiv asupra soldaților. Un astfel de moment a fost surprins de către un ofițer și redat în jurnalul său: „19 iunie (1917): exerciții de tragere, apoi defilare.. Te cuprinde un sentiment de mândrie când privești acești soldați voinici și bine echipați. Te minunezi cum a înviat armata noastră, ca și Poenix din cenușă... Toți sunt binedispuși, și dârji6. Fiecare dorobanț, fiecare tunar și fiecare călăreț primiseră un cuvânt de Domnească îmbărbătare7”. Fără îndoială că astfel de momente reprezintă adevărate cure de optimism și încredere în propriile forțe pentru fiecare individ care asistă la evenimente.

Intensa pregătire psihologică a soldaților români se bazează și pe vechea rețetă a demonizării dușmanului, pe veștile despre atrocitățile pe care acesta le comite asupra femeilor și copiilor aflați în Muntenia. Acestea contribuie din plin la crearea în rândul armatei a unui sentiment de răzbunare, de revanșă față de germani și aliații lor. În momentul începerii marilor operațiuni militare din vara și toamna anului 1917, în fața forțelor germane, austro-ungare și bulgare se prezintă o altă armată, fără complexe și fără frică de dușman.

Foto.

Ofițeri decorați de generalul Berthelot după bătălia de la Mărășești

Un imaginar colectiv și o mitizare a armatei române se naște acum din disperarea și din dorința unei națiuni care nu are decât o opțiune: să reziste în fața dușmanului și să învingă. Este imaginarul care dorește să șteargă amintirea armatei înfrânte din 1916 și să o înlocuiască, evident, cu una pozitivă, folosindu-se de imaginea Franței care rezistă la Verdun, a cărei armată îi învinge pe germani. Acum, având armele francezilor, instructori francezi este imposibil ca armata română să fie înfrântă. Transferul acesta de prestigiu și de credibilitate funcționează ireproșabil. Precum armata Franței, armata României se bate de la egal la egal cu invadatorul german și obține victoria.

Armata română este simbolic armata franceză. Un memorialist povestește un astfel de episod al transferului de prestigiu, petrecut la Mărăști: „o bătrână privea pe fereastră. Văzând că trec soldați cu căști și uniforme albastre a început să plângă și am auzit-o tânguindu-se: «Bieții noștri soldați, s-au prăpădit cu toții... Acum vin să ne elibereze francezii!» Nu bunicuțo, soldații noștri n-au murit, ceea ce vezi nu sunt franțujii ci noi, românii8” - o liniștesc soldații români care încep să mărșăluiască și să cânte.

Constantin Bacalbașa, în lucrarea Bucureștiul sub ocupația germană, remarcă și el că soldații germanii când au văzut soldații români cu coifuri pe cap la fel cu ale francezilor (căștile Adrian) au strigat „vin francezii! Vin francezii!” Sigur, e greu de crezut că germanii, cu o vastă rețea de spioni în Moldova, nu erau informați despre faptul că pe front nu se aflau trupe franceze. Dar, evident, acesta este doar un element al modului cum, la vremea respectivă, s-au raportat oamenii la evenimente, iar ulterior același transfer a folosit la construirea imaginii eroice a Marelui Război, pentru a oculta cumva marele eșec al Campaniei din 1916 și vinovățiile clasei politice și conducerii armatei.

La fel de interesant este și faptul că acum se produce și un transfer de geografie a bătăliilor: Mărășeștiul devine Verdun, Verdunul României și chiar mai mult. „Am fost”, mărturisește un soldat german, „la Verdun și am luat parte la groaznica bătălie de acolo, dar Verdunul a fost o glumă pe lângă Mărășești. La un moment dat ne-am pomenit copleșiți de o artilerie atât de puternică și atât de numeroasă, care trăgea cu atâta preciziune, în cât ofițerii germani au crezut la început că avem în față artileria franceză10”. Bineînțeles că similitudini pot fi găsite ori inventate!

Precum Verdunul, Mărășeștiul este în linii mari și o bătălie de artilerie sau, în orice caz, unul din momentele în care artileria este folosită la maximă intensitate în spațiul românesc. În lipsa unor date statistice complete despre bătălia de la Mărășești, vom cita informația oferită de Pamfil Șeicaru despre faptul că la Mărăști, în numai trei zile, artileria română a tras 170.000 de proiectile adică 2200 tone de oțel10. O altă statistică ne arată că România a cumpărat de la aliați în perioada 1916-1917 un număr de 3.302.000 proiectile11. Spre comparație, din februarie și până în decembrie 1916, forțele beligerante au aruncat la Verdun, 60.000.000 de obuze. La Mărășești, nu dispunem de informația privind numărul obuzelor trase de artileria română, rusă și germană, dar, cu siguranță, artileriștii și-au consumat din plin muniția pe parcursul întregii perioade de derulare a luptelor.

În tranșee: viața cotidiană pe front

Luptele din vara anului 1917 s-au dat în principal în așa numitul triunghi al morții, format din spațiul cuprins între zonele Mărăști, Mărășești și Oituz într-un areal geografic oscilând între zone de deal și câmpie. Un relief care nu s-a arătat a fi problematic în mod special pentru forțele beligerante. Mult mai dificilă s-a dovedit a fi însă clima. Literatura memorialistică a consemnat în majoritatea lucrărilor foștilor combatanți atât omniprezenta arșiță năucitoare, cât și muștele și setea care-i chinuie pe cei aproape un milion de soldați care se luptă de ambele părți. Cea mai bună dovadă în acest sens este furnizată de povestea unui atac celebru al armatei române, atacul Regimentului 32 Mircea unde, toropiți de căldură, soldații au renunțat la vestimentație, luptând în cămăși.

Exceptând luptele de la Mărăști care au fost o operațiune ofensivă, cea mai mare parte a acțiunilor militare desfășurate de armata română la Mărășești și Oituz sunt acțiuni de defensivă, iar războiul este unul de poziții. Ca atare, perioada conflictului este petrecută în majoritate de către soldați în tranșee. Acestea le devin case, spații ale petrecerii timpului liber, loc de luptă sau pentru unii chiar mormânt.

Foto.

Case din Mărășești distruse în urma luptelor din vara anului 1917

În campania din 1916, armata română nu a avut experiența războiului de poziții. De aceea, puținele tranșee existente erau construite pe o singură linie și protejate de un singur rând de artilerie. Camil Petrescu, în romanul Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război, surprinde faptul că tranșeele de pe Valea Prahovei erau, de fapt, niște parodii a ceea ce ar fi trebuit să însemne tranșeele, criticând lipsa seriozității pregătirii militare a României în perioada de neutralitate.

O semnificativă schimbare are loc în anul 1917. Ofițerii din Misiunea Militară Franceză impun sistemul occidental de construire a tranșeelor, un sistem propice războiului de poziții, având ca obiectiv principal atât apărarea eficientă a zonei, cât și protejarea vieții soldatului. Tranșeele sunt acum construite pe trei linii. Unele sunt din beton și comunică prin șanțuri largi care permit deplasarea lejeră a trupei spre linia I și aprovizionarea cu muniție. La Mărășești, un memorialist vorbește despre un adevărat oraș al tranșeelor, împărțit în „mahalale: noi le-am botezat linia I, II, III. Linia I soldații supraveghează nemișcați zona de unde vine inamicul după 3 ore sunt schimbați, în linia 2 sunt bordeie mai mari locuite de 8-17 flăcăi cu tot bagajul lor.

În fiecare bordei se află un clopoțel legat cu sârmă subțire ce merge pe supt pământ până la linia I. Un flăcău de linia I are dreptul să sune clopotelul în timp de pericol...12 tot orașul(Mărășești) e parcurs de tranșee, este un câmp întărit și fortificat. O lume întreagă mișună pe aici, dar n-o vezi, și aici e meșteșugul. Adăposturi și locuințe blindate se găsesc pretutindeni dar nu se văd: căci am deprins și noi să facem războiul modern... Băi și bordee pentru deparazitare se află în apropiere...13”. Un alt combatant remarcă și faptul că în adăposturile din tranșee s-au aciuiat animalele de câmp: șoareci, șopârle, șerpi. „Trebuie să fii cu băgare de seamă când încalți cismele de pâslă ori bicancii. Le scuturăm mai întâi la ușa bordeiului și nu rare ori cad câte 2-3 colaci de șerpi având fiecare câte o broască în gură14”.

Tranșeele sunt construite în zig - zag, sunt protejate de rețele de sârmă ghimpată, iar dispunerea lor este la 200-300 metri distanță de liniile germane, dar, în anumite puncte, distanța este chiar de 40 de metri. Comunicarea între diferitele puncte și linii se face cu ajutorul posturilor telefonice. Acest sistem de purtare a războiului este evident superior și contribuie la salvarea multor vieți, dar oferă și un confort psihologic și încredere soldatului român. Nicolae Vrăbiescu, ofițer de artilerie, remarcă plin de amărăciune în memoriile sale:

„Tactica ce am învățat dela Francezi nu se poate compara cu felul nostru de luptă dela început, când ne războiam ca pe timpurile vechi. Este de necrezut cum s-a putut ignora atâtea lucruri elementare când războiul cel mai modern mistuise doi ani Europa. Ce au făcut profesorii de la școala superioară de război: Ce au făcut miniștrii de război? Ce au făcut comandanții marilor unități? Dar misiunile și atașații noștri militari? Au așteptat probabil ca câțiva căpitani și locotenenți francezi să vie să le arate ce este o tranșee și cum se trage cu tunul! Tragerile artileriei erau făcute pe bază de calcule și cu ajutorul unor mici și simple aparate. La toate aceste calcule și aparate comandanții noștri, foști profesori la școala de război, se uitau cu mirare15”.

Alături de tranșee, soldații au mai învățat și tehnica utilizării ,,măștilor individuale”, de fapt, adăposturi individuale săpate în pământ pentru a-și camufla poziția și a executa trageri asupra dușmanului,dar și pentru a se proteja de gloanțe, schije etc.

În spatele tranșeelor se află o puternică infrastructură: spitale, aprovizionare etc. Toate acestea sunt gestionate de o altă armată, cea care se ocupă de logistică: transportă muniție, mâncare și orice alte produse necesare purtării luptei, are grijă de bolnavi. Adolescenți, copii, femei, bătrâni, dar și „învârtiții de front” cum sunt numiți privilegiații din familiile cu stare, declarați fictiv inapți pentru tranșee, fac parte din forța ce susține întregul efort de război din spatele frontului. Gheorghe Brătianu descrie un episod remarcabil, petrecut în timpul bătăliei de la Oituz, în care localnicii ajută soldații, transportând pe brațele lor proiectilele tunurilor: „Urcând în lumina soarelui spre tunuri, satul întreg ne cară proiectilele, un șir nesfârșit de copii, de fete, de neveste tinere și bătrâne, de băiețași se îndreaptă spre noi... Un norod de cămeși albe și de tulpane viu colorate a înflorit, ca prin farmec, în pustietatea ucigătoare a câmpului de bătălie16”.

Foto.

Batalionul 13 Pionieri care a luptat la Mărășești; din efectivul de 300 de soldați au supraviețuit bătăliei numai 146

De frica aeroplanelor dușmane care bombardează orice convoi, munițiile și hrana sunt aduse cu trenul noaptea, iar trenul oprește întotdeauna pe câmp, evitând să intre în gară, care este ținta bombardementelor și spațiu al luptelor. Cu aceleași trenuri sunt aduse și trupele spre zona frontului, dar drumul este anevoios. Distanța de 54 km dintre Onești și Bacău este străbătută