$$3

 În anul 1021, vikingii pășeau pentru prima dată pe țărmurile necunoscute ale Americii de Nord. Deși erau renumiți pentru vitejia lor în luptă, acești navigatori nordici aveau și o altă calitate remarcabilă: știau să ridice locuințe durabile, chiar și în medii dure și ostile. Cu resurse limitate, dar cu multă ingeniozitate, reușeau să își construiască adăposturi solide folosindu-se exclusiv de materialele oferite de natură.

Între secolele VIII și XI, vikingii au fost nu doar exploratori neînfricați, ci și constructori pricepuți. În regiunile bogate în păduri din Scandinavia sau Newfoundland, lemnul era elementul principal. Însă, în locuri lipsite de copaci, precum Islanda sau Groenlanda, se adaptau rapid, folosind piatră, pământ și turbă pentru a crea locuințe funcționale și călduroase.

Una dintre cele mai reprezentative construcții era casa lungă – o clădire alungită, de formă rectangulară, cu un spațiu comun generos, suficient pentru a găzdui familia și animalele domestice. Acoperișul era acoperit cu un strat gros de sodă (pământ cu vegetație), care oferea o excelentă izolare termică. În funcție de zona în care trăiau, pereții erau făcuți fie din bârne masive, fie din structuri din lemn umplute cu lut, mușchi și crengi.

La L’Anse aux Meadows, în Canada, descoperirile arheologice confirmă prezența vikingilor și talentul lor de a se adapta la un mediu complet nou. Folosind tot ce le oferea terenul, au ridicat o așezare complet funcțională, demonstrând că erau nu doar războinici și exploratori, ci și coloniști ingenioși, capabili să transforme necunoscutul într-un cămin.