$$$

 Curgea peste vreme deșertul în zare

cu dunele-n valuri întinse sub cer, 

părea universul din vis care moare, 

rupând din adâncuri un ultim mister.

Pe aripa serii creștea nesfârșitul,

cu timpul curgând peste timp înapoi,

nisipul din dune-nghițea asfințitul,

plângeau nerostiri îngropate în noi. 

Ceva neștiut se ivea, ca o tramă,  

plutind peste umbra uitărilor reci,

din creste de dune luciri de aramă

săreau dintre neguri pe stâncile seci.

Pe aripa nopții creștea dintr-odată                     

un dor nerostit, ce venea din trecut,

la marginea dunei părea că se-arată

o dâră de apă sub malul căzut.

Și oaza sub mal se ivea deîndată,

speranțe apuse simțeam renăscând,

iar tu din trecut apăreai neschimbată,

venind peste ape, spre mine, dansând.

 

— Corneliu Neagu - Drumul spre oază