$$$

 

Primul care a văzut tragedia economică a URSS și a încercat să facă ceva a fost Andropov. Ok, era șeful KGB din 1967, chiar de când brejnevismul impusese stagnarea ( oricum, cu efecte politice și economice mai bune pe termen scurt pentru comuniști decât aventurismul lui Hrușciov ) dar în 1982, când a ajuns supremul URSS, Andropov a început să facă ce nu avusese voie să facă atâta timp cât a fost un subaltern: să mai taie din pierderile financiare ale puterii sovietice.

Cu voie de la partidul condus acum de Andropov, KGB a început să scuture corcodușii. Primii au căzut coordonatorii economiei subterane, care ajunsese la 20% din PIB-ul URSS. În vârful piramidei infracționale erau mii de birocrați din Moscova ( au fost arestați vreo 800 de inși din ministere și tot felul de ștabi din inteprinderi comerciale sovietice, care ciordeau marfă din depozite. Încă 700 de înși au fost săltați din republici, cea mai îndrăzneață operațiune fiind în Uzbekistan – mafia bumbacului lua de la bugetul central subvenția pentru o producție de bumbac inexistentă. Uzbecii foloseau apa din Marea Aral ( până a secat ditamai lacul ) chipurile să irige bumbacul dar ei aveau un bazin legumicol ilegal de mii de hectare - vindeau legume pe sub mână în piețele din Rusia.

Andropov a înțeles că era obligatorie o reformă a economiei dar nu putea să o facă fără o reformă a partidului, care conducea economia.

Cheltuielile militare erau importante. Nu se putea fără. Statele clientelare, gen Cuba, Vietnam, Laos, Angola sau Etiopia erau la fel de importante. Nu se putea fără. Trebuiau susținute economic ( unele, aproape integral ) pentru că erau teritorii în care se puteau regla tensiunile cu Statele Unite. Decât să se bată direct, în Europa, mai bine prin intermediari, în Nicaragua, de exemplu.

Cum spuneam, surprinzător, nu cheltuielile militare erau problema bugetară a URSS. Armata, mai exact complexul militar industrial era rentabil pentru că reușeau ca, înafară de mitraliere, să facă și biciclete, ca-n banc. Producția civilă era secundară dar susținută.

După 1956, cheltuielile militare ale URSS nu au depășit niciodată 15%, nici măcar în timpul invaziei din Afganistan.

Bine, în Vest, cheltuielile militare erau la 3-5-7% sau mai jos ( americanii au avut mult decât ceilalți dar asta a fost cauzat în primul rând de Vietnam ). Deci rușii consumau cu apărarea constant multișor, pe când occidentalii erau mai atenți la bani dar gata oricând să aloce cât era nevoie, vezi cazul Marii Britanii la atacul argentinian din Falkland.

Problema sovietică era că economia nu producea suficientă marfă pentru ea însăși. Mai pe românește, importurile. Mai exact, importurile de mâncare. Agricultura sovietică nu putea să își hrănească poporul.

Așa că URSS importa mâncare pe săturate. Și plătea cu dolari pe care îi obțineau din vânzarea petrolului, gazelor și aurului.

Andropov a fost foarte supărat atunci când Ronald Reagan l-a convins pe cancelarul vest german Helmuth Schimdt să nu accepte încă un gazoduct venit din Rusia. Nemții luau gaze printr-o ramificație a conductei rusești care ajungea până în Cehoslovacia. North Stream încă nu exista.

Și, deodată, Reagan a mutat încă o dată – prețul petrolului s-a dus în cap. URSS primea mult mai puțini dolari pentru ce petrol vindea dar dădea la fel de mulți pe mâncare.

Așa că au început să vândă din ce în ce mai mult aur. În 8 ani au cheltuit mai mult de jumătate din aurul pe care URSS îl avea pe vremea lui Stalin.

Problema de moment era că URSS importa mâncare și nu tehnologie. ( erau mai degrabă obișnuiți să fure tehnologia occidentală ).

Problema fundamentală, însă, era că și cu tehnologie occidentală și fără, agricultura sovietică nu livra cereale și, pe cale de consecință, nici carne.

Poporul sovietic, care o dusese bine cu importurile de pe vremea lui Brejnev, acum începea să vadă consecințele “dezmățului” bugetar.

Iar Andropov a început să taie – mai puțini bani Mongoliei, mai puțini bani pentru partidele comuniste din toată lumea.

După care, Andropov a murit.

În locul lui, rușii l-au pus pe Cernenko, alt mort.

Moare și mortul de Cernenko. Vine Gorbaciov. În primul discurs, Mihail Sergheevici a dat lista problemelor de care suferea patria comunismului:

1) calitatea mărfurilor produse în URSS

2) lupta împotriva băuturii

3) sărăcia

4) terenuri pentru grădini și livezi

5) medicamente

Toate bune și frumoase dar astea erau problemele cetățenilor sovietici, nu ale statului. URSS nu cheltuia excesiv pe arme și partid dar celelalte cheltuieli erau atât de alandala și de prost făcute, că nemulțumeau pe toată lumea. Sovieticii erau în comunism dar aveau prea mulți săraci. Erau în comunism dar nu aveau mâncare. De aia Gorbaciov voia să extindă sistemul grădinilor de uz personal – oamenii să își producă singuri mâncarea pe care statul nu putea să le-o asigure.

Și a început, firește, cu lupta împotriva corupț, ăăă, a bețivanilor. Nu l-a interesat că taxele pe băutură însemnau cam 1/3 din bugetul de venituri sovietic, mai mult și decât armele.

A rezultat a treia prohibiție din istoria Rusiei. Prima, în 1914, când începuse primul război mondial. A doua, în 1941, când Hitler a atacat URSS. A treia, atunci când Raisa l-a bătut la cap pe Mișa până când … mii de hectare de podgorii din Crimea au fost rase cu buldozerul. Fabrici de bere, cumpărate din Cehoslovacia, au fost date la fier vechi de noi. Vânzările de vodcă au scăzut de la 56 de miliarde de ruble în 1984 la 11 miliarde în 1986.

56 miliarde ruble în 1984 = 78 miliarde de dolari în 1984. În banii de azi, ar veni că fiecare rus major și vaccinat cheltuia cam 100 de dolari pe lună pentru băutură.

Evident, a crescut producția de alcool contrafăcut. Iar rușii au început să îl urască pe Gorbaciov din toți ficații.

Pe urmă, problema calității produselor sovietice. De la început, industria URSS a dat produsele cu cea mai proastă calitate din lume. Și situația a continuat atâta vreme cât rușii nu aveau acces la altceva. Dar piața neagră livra importuri și toată lumea căuta așa ceva. Blugi, țigări, electrocasnice, ciocolată, haine, casetofoane, încălțăminte … bunurile de larg consum, cum se zicea pe atunci.

De vină era natura planificării centralizate, care nu ținea cont de vânzări ci doar de producție. Au început să caute o soluție, să vadă cine produce marfă proastă, nevândută. Zeci de mii de inspector au luat la puricat stocurile și magaziile.

Marfă de 70 de miliarde de ruble ( pentru comparație: cam trei sferturi din bugetul apărării ) a fost retrasă și dată la gunoi.

Întreprinderile pur și simplu s-au oprit. Nu au mai produs deloc, nici marfă proastă, nici de calitate. Iar asta a creat o criză de aprovizionare fără precedent.

Când Gorbaciov s-a prins că nu avea cum să închidă fabricile pentru că nu putea să dea muncitorii în șomaj, schimbarea s-a schimbat: treaba a continuat, tot cu mărfuri proaste pe care nu le cumpăra nimeni.

Așa că Gorbaciov a deschis alt front – al inovării și modernizării industriale. URSS a cumpărat tehnologie, linii de producție, utilaje. Pentru asta, sovieticii au făcut credite externe.

Dar șefii întreprinderilor, comuniști de viță veche, s-au opus modernizării – îi forța să concedieze foștii stahanoviști ( moșii și babele care făcuseră războiul ) și să avanseze tineri comsomoliști, chestii total anapoda pentru mintea colectivă bolșevică din economia URSS.

Așa că utilajele s-au degradat în magazii.

Ziceam că petrolul s-a ieftinit. În 1986, în câteva săptămâni, Reagan a forțat scăderea prețului petrolului de la 27 dolari / baril la 10 dolari baril.

Pentru prima dată după război, URSS a avut un deficit comercial de 14 miliarde de dolari.

După care, Cernobâlul.

Și imediat după Cernobâl, cutremurul din Armenia.

În URSS, Grasa era în turneu – concerte peste tot.

S-au frăsunit, s-au scărpinat și … au accelerat căderea. Au introdus autocontabilitatea, autofinanțarea și autoguvernarea.

Statul sovietic a cedat posesia ( dar rămânea proprietar ) întreprinderilor către conducerea lor și către muncitori. Puteau lua credite de la băncile de stat și decideau singuri cum să cheltuiască banii. Dar trebuiau să livreze statului o anumită cantitate de bunuri, conform unui plan. Centralizat, firește. Restul producției era profitul lor.

Cel mai important era însă că organizațiile de partid locale, de la nivel de întreprindere, au rămas fără decizia economică. Ivan, din comitetul de partid al uzinei, nu mai avea nimic de făcut. În schimb, același Ivan, ca angajat, putea să zică tot ce voia la comitetul economic.

Întreprinderile au primit permisiunea și de a exporta, să facă societăți mixte cu străinii, să aibă propriul cont valutar. Cu excepția resurselor naturale strategice și a armamentului, totul era de vânzare. Statul sovietic voia bani. Pravda zicea că trebuia să fie bine și să nu fie rău.

Țeapă.

Efectul a fost invers – au apărut mulți directori noi, aleși de salariați. Mulți au cumpărat voturile. Partidul a rămas pe dinafară la numiri, a pierdut o chestie teribil de importantă. Ăștia au vândut tot ce puteau să vândă dar banii nu i-au reinvestit în utilaje și tehnologie ci i-au băgat în buzunar. Șeful mai mult, muncitorii mai puțin, dar important e că sovieticii, deși au exportat și s-au ales cu o grămadă de bani, banii nu au ajuns la stat.

Pur și simplu, întreprinderile astea vindeau marfa afară ( nu doar marfa dar și mașinile unelte ) și nu aduceau în Rusia dolari ci videocasetofoane, adidași, și alte asemenea, pe care le dădeau salariaților.

Problema a fost amplificată de faptul că URSS avea două monede. Era o rublă virtuală, care funcționa între stat și întreprinderile de stat. Toate investițiile din economie erau plătite așa. Iar numerarul era la populație, că așa se plăteau salariile și pensiile.

Consecință: bancnotele nu mai ajungeau în circuitul economic, în magazine, care nu mai aveau marfă de vânzare pentru că fabricile nu mai produceau nimic pentru piața internă - ci pe piața neagră. Economia subterană s-a umflat până când economia reală a făcut fâs: dacă banii dispăreau, trebuiau tipăriți alții – iar asta a accelerat inflația.

Întreprinzătorii au acumulat foarte mulți bani cash. Oamenii, în general, aveau mulți bani cash dar nu prea aveau ce să facă cu ei.

Exact ca în 1917.

Iar Gorbaciov a mai făcut două greșeli:

În URSS au apărut cooperativele. Aveau voie să cumpere de la înterprinderi și să vândă, aveau voie să-și înființeze propriile bănci comerciale.

În 1988 au apărut 41 de bănci comerciale. În 1989 au mai apărut încă vreo 190.

Iar economia sovietică s-a prăbușit foarte simplu: cooperativele, creditate de propriile bănci, cumpărau marfă de la întreprinderile de stat, la prețurile stabilite de stat. După care vindeau cu adaosuri uriașe sau exportau.

Impozitul pe cooperative era de 13%, profitul lor era de multe sute la sută.

O fabrică producea conserve de stavrid. Costa 15 copeici bucata. Statul impunea prețul de vânzare de 8 copeici și acoperea diferența. La raft ajungea cu 10 copeici. Dar veneau cooperativele, cumpărau engross conservele cu 8 copeici iar în magazinele de stat nu mai ajungea nimic. În schimb, la cooperative, conserva se vindea cu 2 ruble ( 200 de copeici ). Statul lua încă 12 copeici, impozit. Deci statul se alegea cu 12 copeici ( că mai dăduse 7 pe subvenție ) iar cooperativa cu 1,81 ruble. Asta ca exemplu. 

Și uite așa au apărut primii oligarhi: pe banii statului.

Câtă vreme rețeaua comercială sovietică funcționa, așa prost, era marfă pentru toată lumea. Proastă, ieftină, peste tot. Gorbaciov și Rîjkov, primul ministru, au reușit să ajungă în situația în care marfa proastă era scumpă iar marfa bună, de import, și mai scumpă.

Nu se mai construiau locuințe, magazinele erau goale, cozi peste cozi - mai ales la mâncare.

În ianuarie 1991, Gorbaciov și-a dat ultimul pumn macroeconomic în nas: a schimbat bancnota de 50 de ruble. A dat termen de 3 zile. Cine a avut noroc, a schimbat. Cine n-a avut noroc, a rămas cu hârtia igienică. Ok, la ruși, hârtia igienică chiar era o realizare da’ parcă nici chiar așa …

Între timp, oamenii de rând se confruntau cu criza alimentară. Nu se găsea mâncare. Nici scumpă, nici proastă, de niciun fel. Se cumpăra tot ce apărea, ca să se vândă la suprapreț. A dispărut carnea, au dispărut cartofii, zahărul, uleiul.

Noi ne dăm de ceasul morții cu deficit bugetar de 8%.

Deficitul bugetar al URSS în 1989 a fost de 34%.

Noi ne scărpinăm să tăiem pensiile speciale. Gorbaciov a început să dea afară din funcționarii partidului ( voia să dea afară 900.000 de funcționari – ai partidului, nu ai statului - și a tăiat cheltuielile militare cu 20%. Și Ceaușescu tăiase cheltuielile militare cu 5%, a fost și un referendum pe chestia asta.

Am spus că în URSS nu era mâncare. Guvernul a început să dea fermele în arendă. Dar s-au găsit prea puțini doritori. Cei mai mulți voiau să aibă un loc de muncă la kolhoz și atât. Puțin le păsa că vaca dă prea puțin lapte pentru că nu era îngrijită. În 1988, agricultura sovietică a livrat cam 40% din necesarul de alimente al URSS. Un sfert a fost importat. Încă un sfert a fost produs în gospodării – grădinile de lângă case, la țară și de lângă blocuri, la oraș. Bine, țineți cont și de climă.

Dar 10% nu a existat. A revenit foametea sovietică.

Ultima resursă industrială a URSS a fost Complexul Militar Industrial. 1.500 de fabrici, întreprinderi și laboratoare, multe secrete. 9 milioane de salariați. 7% din economia sovietică.

Făceau și tunuri și tancuri și obuze și sateliți.

Gorbaciov i-a pus să producă și mai mult pentru piața internă, de la biciclete la combine agricole pe șasiu de tanc ( vorba vine ) dar și pentru export, deși directorii nu își dădeau seama ce ar putea să le vândă occidentalilor.

În goana după bani, Gorbaciov, practic, a vândut RDG-ul, cumpărat de Kohl cu aproape 4 miliarde de mărci vest germane. A mai primit niște bani de la americani, italieni, francezi, englezi și spanioli dar, în 1990, ”URSS nu mai vedea nici luminița de la capătul tunelului și nici măcar tunelul.”

Întreprinderile de stat rețineau 60% din profituri, alea care aveau așa ceva. Dar cheltuiau banii pe salarii => inflație.

În tot timpul asta, republicile se zbăteau să scape de Moscova. Iar Moscova … Moscova se chinuia să scape de Gorbaciov.

Într-un final lung și trist, au scăpat unii de alții.

La Kremlin s-a instalat Elțîn + cohorta de prăduitori din KGB, care conduce și astăzi.

Am rezumat în câteva pagini capitolele economice din cartea lui Vladislav Zubok – ”Căderea”, editura Litera.

Seamănă situația Rusiei de azi cu cea a fost în URSS după 1985?

În parte. Mai exact, partea cu prețul petrolului.

Dar și în 1917 și în 1990, economia rusă / sovietică a suferit de aceeași boală: prețurile fixate de guvern. Orice altceva a fost variabil dar boala asta a fost constanta.

Iar prețurile fixe au fost, în ambele situații, încercări de protejare a populației. Acum, asta nu mai e valabil. Putin nu are nicio tentativă de a îi proteja pe ruși – dimpotriva, îi jupoaie.

Și mai e ceva: acum 40 de ani, cu KGB-ul la putere, în URSS era mai multă libertate decât e azi în Rusia. Oamenii ( sau ce-or fi fost ei ) vorbeau deschis despre probleme, porcăiau sau pupau pe cine voiau.

Ok, alții, în spate, făceau bani cu nemiluita.

Azi, în Rusia, nu mai e posibilă o tranziție către un ceva măcar aparent mai bun. Asta se va întâmpla doar cu o explozie de furie.

Cauza e că atunci era la putere KGB-ul, acum la putere sunt kaghebiștii. KGB-ul lucra pentru partid. Kaghebiștii lucrează doar pentru ei.

Așa că furia se lasă așteptată. 

Rușii de azi sunt cei mai fricoși și cei mai complici din istoria Rusiei.

În imagine – Gorbaciov și șefii politici ai URSS în 1986. În rândul 2, se vede Elțîn. Toată vodca pe care nu a băut-o Gorbaciov a băut-o Elțîn.