$$$

 Acum 70 de ani.

 15 mai 1955.

CONSTITUIREA TRATATULUI DE LA VARSOVIA

Alesandru DUTU 

• România – aliat rebel, dar și... fidel în cadrul Tratatului!

♦ În contextul în care instaurase regimuri comuniste în statele aflate sub control şi deţinea și ea bomba atomică, Uniunea Sovietică nu a considerat necesar să realizeze imediat o alianţă militară, ca o contrapartidă la NATO. 

• În schimb a trecut, din ianuarie 1951, la declanşarea unui accelerat proces de înarmare a statelor satelite, fiecare stat socialist trebuind să se înarmeze în aşa fel încât să se facă ,,respectat” de către ,,imperialişti”, așa cum preciza I.V. Stalin la consfătuirea de la Moscova.

♦ Situaţia s-a schimbat după primirea RFG în NATO (5 mai 1955), când conducerea de la sovietică a convocat, la Varşovia (11 mai 1955), pe reprezentanții Albaniei, Bulgariei, Cehoslovaciei, R.D.G., Poloniei, României, Ungariei și U.R.S.S., punând bazele Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955), care s-a dovedit a fi, în final, un instrument militar la îndemâna Kremlinului în confruntarea cu Statele Unite ale Americii şi ţările occidentale, dar şi de ţinere sub control a ,,aliaţilor”, care încercau să se emancipeze de sub tutela sovietică. 

♦ Deoarece de la principiile şi prevederile înscrise în documentul de constituire a Tratatului (respectarea independenţei şi suveranităţii statelor membre, neamestecul în treburile interne etc.) la aplicarea lor în practică a fost distanţă mare, mai ales în ceea ce priveşte relaţiile partenerului mai puternic – U.R.S.S. – şi politica acestuia cu partenerii mai mici, nu au întârziat să apară şi ,,rebelii”.

♦ La început, Ungaria şi Polonia, revoltate în 1956, ,,pacificate” imediat şi readuse la ,,ordine”, prin forţă sau ameninţare, Ungaria fiind chiar ocupată și prima care și-a anunțat intenția de a se retrage din Tratat. Apoi Albania, care din 1961 nu a mai participat la activităţile Tratatului şi care în 1968 şi-a făcut cunoscută decizia de retragere din Tratat. 

♦ România a început să se manifeste mai ,,liber” după retragerea trupelor sovietice din ţară (1958) şi adoptarea Declaraţiei din aprilie 1964, devenind aliat ,,rebel” după agresiunea forţelor sovietice, susţinute de trupe poloneze, ungare, bulgare şi est-germane, împotriva Cehoslovaciei (1968). 

•Adoptând politica ,,paşilor mărunţi”, conducerea politico-militară de la Bucureşti a reuşit să reintroducă treptat unele structuri militare tradiţionale, să revină la obiceiuri şi practici naţionale în procesul de instruire şi educare a trupelor. Procesul a fost însă lent (unii zic că s-a procedat cu ,,diplomaţie”), manifestările de demnitate alternând cu cele de supunere și oportunism. 

♦ Fără să îşi pună în mod serios (ca în cazul ungurilor şi albanezilor) problema părăsirii Tratatului de la Varşovia, pe măsura accentuării politicii de desprindere de sub tutela Moscovei, conducerea de partid, de stat şi militară a României a început să nu fie de acord cu modul în care diriguitorii sovietici asigurau conducerea Tratatului, neconsultându-și aliații în adoptarea deciziilor importante, chiar atunci când erau puse în pericol interesele naționale, semnificativ în acest sens fiind ordinul de ridicare a capacităţii de luptă a forţelor armate, inclusiv a celor române, cu ocazia crizei Berlinului (august 1961) şi a celei din Marea Caraibelor (octombrie 1962). 

♦ Până la retragerea trupelor sovietice din România (1958), autorităţile supreme de la București nu a contestat în vreun fel modul în care sovieticii conduceau Tratatul, nefăcându-și publice (verbal sau în scris) nemulțumirile.  

♦ Apoi a început să ridice, din când în când, problema consultării guvernelor naționale înainte de a se adopta decizii importante referitoare la statele participante la Tratat și la armatele naționale sau să propună unele măsuri de perfecționare a colaborării politico-militare. 

• Așa s-a procedat în 1958 când sovieticii au decis, fără să consulte guvernul român, să se introducă în dotare rachetele antiaeriene și în 1964 – în contextul acutizării conflictului sovieto-chinez și a unor buneintenții americane față de România -, când românii au pus problema constituirii unui Front românesc independent în cadrul Tratatului și a încheierii unor convenții interguvernamentale româno-sovietice pentru tranzitarea teritoriului românesc de către trupele sovietice, care trebuiau să participe la aplicații în Bulgaria, și româno-bulgare pentru participarea trupelor române la activitățile militare de pe teritoriul Bulgariei. Dacă în cazul Frontului românesc s-a obţinut acceptul conducerii Tratatului (11965) încheierea convenţiilor a fost refuzată de către conducerea de la Moscova până la desfiinţarea acestuia.

♦ Din 1963/1964, au luat poziție mai fermă față de:

• Modul în care organele de conducere ale Tratatului de la Varşovia (încadrate - în funcţiile principale - numai cu mareşali, generali şi ofiţeri sovietici) tratau ministerele Apărării (şi chiar guvernele) statelor participante la tratat şi chiar conducerile supreme ale statelor respective;   

• Modul în care erau stabilite misiunile trupelor destinate de fiecare stat în compunerea Forţelor Armate Unite, care nu erau analizate înainte de întocmirea planului operativ, necunoscându-se deci variantele de folosire a trupelor în caz de război şi modul în care acestea ar fi fost conduse;  

• Neconsultarea factorilor români de decizie (nici a ministrului) conceperea, conducerea și desfășurarea aplicațiilor în timp de pace, cazul celor desfăşurate în Ungaria în 1962 şi Bulgaria în 1963 fiind concludente în acest sens;

• Dreptul de conducere şi control al pregătirii operative şi de luptă a armatelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia, atribuit prin statut comandantului-suprem/șef, care încălca principiile independenţei şi suveranităţii naţionale şi ducea la amestec direct în organizarea şi conducerea armatelor naţionale;

• Subordonarea indirectă şi în timp de pace a armatele naţionale guvernului sovietic prin faptul că, principala structură militară a tratatului - Comandamentul Forţelor Armate Unite - nu reprezenta un organ conducător de sine stătător al trupelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia, ci o Direcţie (a 10-a) a Marelui Stat Major al armatei sovietice, fiind format numai din generali şi ofiţeri sovietici, transformând unele activităţi de cooperare în activităţi de control; 

• Tendinţa Comandamentului Forțelor Armate Unite de a crea comandamente, neprevăzute în Statute, fără acordul guvernelor interesate, ca de exemplu Comandamentul unic al Flotei Mării Negre, prin care se urmărea subordonarea flotelor maritime române şi bulgare Comandamentului Flotei Mării Negre a U.R.S.S. și implicit angajarea flotei române, în caz de război, pe teatrul de acțiuni militare maritime din Egee sau chiar Mediterana; 

• Prezenţa reprezentantului comandantului suprem/şef în armatele statelor participante, apreciată ca o lipsă de încredere în conducerea militară românească.   

♦ Cunoscuta şi incalificabila agresiune a trupelor sovietice, ungare, poloneze, bulgare şi est-germane asupra Cehoslovaciei, în august 1968, a sporit exigenţele românilor, care - pentru a face faţă presiunilor şi chiar ameninţărilor directe sau indirecte (căci au fost și dintre acestea) - au adoptat la nivel naţional o serie de decizii menite să creeze cadrul legal, constituţional, respingerii cererilor care atentau la independenţa şi suveranitatea naţională. Cea mai importantă a fost decizia Marii Adunări Naţionale la 22 august 1968 conform căreia staţionarea şi tranzitarea oricăror trupe aliate pe teritoriul României trebuia să aibă acordul forului legislativ român şi să fie rezultatul parlamentărilor între conducerile statelor respective. 

♦ Tot din ,,exemplul” cehoslovac a decurs ,,încăpăţânarea” lui Nicolae Ceauşescu ca ,,starea de pericol” să fie apreciată de ,,toate” guvernele statelor participante la tratat şi nu doar de unele.

♦ De teama repetării tristei experienţe cehoslovace, conducerea de la Bucureşti nu a mai fost de acord ca pe teritoriul României să se desfăşoare aplicaţii cu trupe străine şi nici nu a mai permis participarea trupelor române la aplicaţiile desfăşurate pe teritoriile altor state aliate.

♦ O poziţie distinctă a manifestat conducerea de la Bucureşti şi faţă de problema statutelor comandamentelor alianţei în caz de război, aceasta fiind singura care nu a semnat documentul elaborat la 30 aprilie 1980. 

• Fidel principiului „cooperăm, nu ne subordonăm“, Nicoale Ceaușescu s-a situat pe poziţia că niciodată nu va admite ca altcineva, în afara autorităţilor române prevăzute de lege, să angajeze armata ţării în vreo acţiune militară. Acest lucru era valabil şi în situaţia în care unii dintre vecinii României ar fi fost atacaţi şi ar fi trebuit ca aceasta să le vină în ajutor, în acest caz trupele române urmând a acţiona numai pe baza ordinelor comandamentului suprem român.

♦ Neînțelegeri s-au mai ivit și în privința doctrinei militare a statelor participante la Tratatul de la Varşovia, transferului de autoritate - indiferent sub ce formă şi din ce motiv - în ceea ce priveşte pregătirea şi întrebuinţarea forţelor armate, în favoarea vreunui organism al alianţei, considerat a fi dăunător politic şi militar, atât în timp de pace, cât şi în situaţie de război.  

♦ Semnificativă a fost și respingerea, la 3 decembrie 1981, a încercării conducerii Tratatului de la Varşovia de a impune o intervenţie militară în Polonia. 

• În cadrul liniei generale de conduită românească, dar într-o situație limită, generalul-colonel Constantin Olteanu, ministrul Apărării Naționale, nu a semnat comunicatul dorit de sovietici, care ar fi ,,legalizat” agresiunea sovietică în Polonia. Informat, Nicolae Ceaușescu a cerut ministrului Apărării Naționale să-și mențină poziția adoptată.

♦ În august 1989, conducerea politică de la Bucureşti a luat o cu totul altă atitudine faţă de noile evoluţii politice democratice din Polonia pe care le-a condamnat, inclusiv printr-un mesaj transmis, în noaptea de 19 spre 20 august 1989, conducerilor partidelor comuniste şi muncitoreşti în care se menţiona că Partidul Comunist Român nu putea să privească această problemă ca ,,una strict internă a Poloniei” şi atrăgea atenţia că renunţarea de către Partidul Muncitoresc Unit Polonez la rolul său conducător în Polonia reprezenta ,,o serioasă lovitură împotriva Pactului de la Varşovia”. 

• Cu acelaşi prilej s-a apreciat că ,,un stat incompatibil cu cerinţele Pactului reprezintă o mare primejdie şi un puternic şi direct sprijin pentru statele NATO”. 

• Ca urmare, conducerea politică a României considera că partidele comuniste şi muncitoreşti şi statele participante la Tratatul de la Varşovia trebuiau ,,să adopte o poziţie decisă şi să nu admită ca liderii Solidarităţii să fie însărcinaţi cu formarea guvernului polonez”, să facă totul pentru ,,a opri cursul evenimentelor care urmăresc îndepărtarea socialismului în Polonia”. 

• Pe aceeaşi linie de apreciere, la 21 august, în şedinţa Comitetului Politic Executiv, Nicolae Ceauşescu a cerut să se elaboreze ,,un program de urgenţă” pentru a se preveni ,,pierderea Poloniei”.

♦ Cu toate că neînţelegeri româno-sovietice au continuat să existe până la desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, cu toate că deseori comandanţii militari ai Tratatului au atras atenţia că întâmpinau greutăţi datorită neexecutării de către Marele Stat Major român a ordinelor primite, conducerea politică şi militară românească nu şi-a pus niciodată problema părăsirii Tratatului de la Varşovia, nu a pus la îndoială necesitatea tratatului. Dimpotrivă, mai ales când neînțelegerile ajungeau la apogeu, a dat asigurări că România îşi va îndeplini obligaţiile în caz de agresiune ,,imperialistă”.

♦ Prin urmare, chiar dacă a fost în anumite perioade un aliat ,,rebel” în Tratatul de la Varşovia, România a fost în permanenţă un aliat ,,fidel” al acestuia, existând unele asemănări dar și multe deosebiri, de esență, față de situația Franței în cadrul NATO.