###

 SCRISUL, TEZAUR UNIVERSAL 

Nu era greu de bănuit că la rubrica mea săptămînală, avînd în vedere ziua pe care o sărbătorim, voi căuta un personaj care să întrupeze cît mai multe dintre calitățile femeii românce. Și după ce am "scotocit" prin vechile postări, m-am oprit la două eroine de poveste, Agatha Grigorescu Bacovia și Vitoria Lipan, hotărârea mea fiind influențată de faptul că Agatha Grigorescu s-a născut chiar în această frumoasă zi de sărbătoare, pe 8 martie 1895, în orașul Mizil - Prahova. A absolvit Facultatea de Litere și Filozofie, specialitatea limba română, în 1926, cu magna cum laude.

CEA MAI DEVOTATĂ SOȚIE DIN ISTORIA LITERATURII 

În 1916, cînd România se pregătea să intre în Primul Război Mondial, G. Bacovia avea, după toate aparențele, cel mai bun an al vieții. Își publicase primul volum de poezii - Plumb - și o cunoaște pe Agatha Grigorescu. Era o poetă aspirantă, care i-a devenit cel mai devotat prieten și, poate, singurul om care a știut cu adevărat să-i fie alături. Se spune că fără Agatha, Bacovia n-ar fi fost cel pe care-l știm azi. Fără ea, poate că nici nu l-am fi cunoscut literar: multe dintre poeziile sale ar fi fost pierdute, căci nimeni n a avut vreun interes să-i reunească operele în volume. Legenda dragostei lor are parfum urban. S-ar fi întîlnit pe Calea Victoriei, chiar în dreptul librăriei Socec - azi magazinul Victoria - unde în vitrină stătea expus volumul de debut al poetului. Ea avea 21 de ani, iar el 35. De la prima întâlnire pînă la căsătorie au trecut 12 ani. Și-au dat întîlniri adolescentine pînă cînd George Bacovia a trecut bine de a doua tinerețe. Agatha, înainte să se îndrăgostească de el, a iubit poezia lui. "Suprema poezie a firii ne logodea atunci viețile prin veriga acelei vrăji, ce mai tîrziu avea să se întunece, să geamă, să se convulsioneze în toate amărăciunile vieții, fără să se stingă încă nici prin moarte. A fost întîia poemă ce mi-a recitat-o Bacovia chiar în ziua cînd ne cunoșteam și pentru prima oară în viață, un fluid poetic punea stăpînire pe toată ființa mea", mărturisea soția lui. Biografii o descriu pe Agatha Grigorescu drept cea mai devotată soție din istoria literaturii. Deși îi plăcea să scrie poezie, a renunțat, treptat la ambițiile ei literare, pentru a deveni complet și cu desăvârșire soția, protectoarea, managerul și, în ultimă instanță, infirmiera lui George Bacovia. Lumea clevetea, nu doar din cauza diferenței de vîrstă, ci și din cauza temperamentului fiecăruia. Ea era dinamică, veselă, optimistă - pe cînd el, exact opusul - taciturn, retras, depresiv. Pentru ea nimic din toate astea nu conta - gîndul îi era doar la" modestia poetului, la ochii lui mari albaștri, sinceri, triști, dar plini de o dragoste serafică". 

Căsătoria a avut loc în vara anului 1928. Pe 22 iunie s-au căsătorit la Starea Civilă, unde poetul a întîrziat atît de mult încât erau să piardă programarea. Evenimentul a făcut-o să mărturisească mai tîrziu:"Știam că nu alesesem un drum roz. Simțeam, însă, în mine atîta putere de rezistență, că piereau și șovăielile ce mă asaltau".

Cei doi soți au locuit puțin timp în Bacău, iar din 1933 s-au mutat în casa din București, a cărei construcție a fost supravegheată de Agatha. Acolo, pe o străduță între Șoseaua Giurgiului și Șoseaua Olteniței a trăit George Bacovia pînă la moartea sa , în 1957. Camera lui a rămas la fel ca în ziua morții. Asta a fost dorința Agathei. Singurele lucruri adăugate sunt fotografiile celor doi, în momentele cele mai aproape de lumea de dincolo: el pe patul de moarte, ea îmbrăcată în doliu.Casa a fost transformată în muzeu prin eforturile Agathei si ale fiului lor, Gabriel. Mobilă, manuscrise, biroul cu cele necesare scrisului au rămas acolo, încremenite în timp. Agatha i-a păstrat pînă și pipele, tutunul și ultima țigară. Și tot datorită ei, numeroase ediții postume ale lui Bacovia au fost editate și publicate. Lupta ei neobosită pentru memoria lui Bacovia este o minune a literaturii și a devotamentului. Era ca un reflex să se îngrijească de opera lui - Agatha își făcuse obiceiul să meargă în urma poetului în parc, mai ales în timpul perioadelor de depresie. Bacovia avea tendința să-și distrugă poeziile, dar ea salva ghemotoacele de hîrtie aruncate, le transcria și cînd Bacovia avea zile mai bune, i le dădea. Nu i-a fost doar lui înger păzitor, ci și operei sale.

SURSA -- HISTORIA.RO, cu cîteva adăugiri...

IUBIREA NOASTRĂ 

  Agatha Bacovia 

Iubirea noastră arde încă,

Cum minereul în tăiș de stâncă.

Cum briliantul arde în cărbune

Și miile de ani nu ni-l pot spune.

Arde în toate câte le-ai atins,

În scrisul de pe file, în pipa ce s-a stins,

În scrumul de amurguri cenușii

Cum numai tu știai să le descrii.

Iubirea noastră arde, arde-n veci,

Chiar dincolo de lespezile reci,

Atât a fost de-adâncă și curată,

Un rug ce nu s-o stinge niciodată.