@@@

 Povestea neștiută a părintelui Iraclie, tatăl lui Ciprian Porumbescu

Iraclie Golembiovski s-a născut la 9 martie 1823 la Sucevița, localitate aflată în Ducatul Bucovinei în acel moment, într-o familie de țărani români. Părinții săi erau pălimarul Atanasie Golembiovski, născut în 1798, viitor vornic la Sucevița din 1840, și Varvara Crăciun. Băiatul și-a spus încă din tinerețe Iraclie Porumbescu, dar numele Golembiovski și l-a schimbat oficial abia în 1881.

Din cauza faptului că în zonă nu existau școli de stat românești, în 1829 tatăl său l-a dat pe Iraclie la Mănăstirea Sucevița pentru a învăța să citească și să scrie. Copilul s-a aflat în grija egumenului Ghenadie Platenchi, care-l și botezase, iar după plecarea egumenului la Mănăstirea Putna, Iraclie l-a însoțit și a învățat aici cântarea psaltică, apoi a urmat cursurile primare la Suceava și s-a înscris la Gimnaziul din Lemberg. În 1843, în perioada studiilor, a fost arestat și ținut timp de șase săptămâni în temniță din cauza faptului că locuise la aceeași gazdă cu un revoluționar polonez, fiind suspectat că a aderat la ideile anti-imperialiste ale acestuia. După eliberare a plecat la Cernăuți, unde a studiat la Obergymnasium, avându-l profesor de limba și literatura română pe Aron Pumnul.

Obergymnasium fusese înființat pe 16 decembrie 1808, perioadă în care orașul Cernăuți făcea parte din Imperiul Habsburgic, școala purtând inițial numele de Gimnaziul de Stat Chezaro-Crăiesc din Cernăuți. Pe 20 decembrie 1848, prin rezoluție imperială, s-a aprobat înființarea în cadrul acestei instituții a catedrei de limba și literatura română, pe care a primit-o pe 22 februarie 1849 Aron Pumnul. Printre alți absolvenți de marcă ai școlii îi întâlnim pe Eudoxiu, baron de Hurmuzaki, căpitanul Bucovinei, dr. Constantin Tomasciuc, rectorul Universității din Cernăuți, mai târziu Radu Grigorovici, pe poetul Mihai Eminescu și pe frații acestuia, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie.

Iraclie Golembiovski a urmat, între 1847 și 1850, studii superioare la Institutul Teologic din Cernăuți și în perioada studenției a început să scrie poezii patriotice, pe care le-a publicat în ziarul „Zimbrul”, sub numele Porumbescu, apoi a devenit secretar de redacție al ziarului cernăuțean „Bucovina” tipărit între anii 1848-1850 de familia Hurmuzachi. În casa acestora, tânărul Iraclie a cunoscut mai mulți revoluționari pașoptiști printre care se afla și Vasile Alecsandri, care l-a îndemnat să culeagă folclor din satele bucovinene, spunându-i: „Scrie, să împărtășești și neamului dumitale și al nostru ceea ce ai și ceea ce știi dumneata. Așa se cade, așa e bine, așa să facem cu toții după puterile noastre. Cel mai scurt cântec, cea mai mică poveste să nu o bagatelizezi, să nu o ignorezi, să o scrii; ele sunt ori frânturi din întreguri mai mari, ori conțin în sine un întreg sintetic”.

Pe 20 august 1850, tânărul s-a căsătorit cu poloneza Emilia Clodnițchi, fiica pădurarului din Voievodeasa. Cununia a avut loc în Biserica Înălțarea Sfintei Cruci din Volovăț, ctitorie a domnitorului Ștefan cel Mare și, după absolvirea Institutului Teologic, Iraclie a fost hirotonit preot de către episcopul Eugenie Hacman.

Primul său loc de păstorire a fost satul de huțani Șipotele Sucevei, unde a fost paroh între anii 1850-1857 și 1859-1865. Istoricul Ion Nistor notează că episcopul Eugenie l-a repartizat într-un sat huțănesc ca pedeapsă pentru corespondența sa în care combătea atitudinea antiromânească care se instalase în biserica din Bucovina în perioada episcopului Hacman.

După cum își va aminti mai târziu Iraclie Porumbescu, casa sa din Șipote nu se deosebea de bordeiele țăranilor cei mai săraci. „Locuința mea de atunci, numai așa aș putea-o numi casă, dacă tot casă-i acea clădire din patru păreți din bârne necioplite și neunse, cu crăpăturile dintre bârne neastupate decât cu mușchi de pădure, cu un cuptor mare și cu o fereastră în față, cu alta micuță înspre ogradă jos, fără nici o podeală…”

În martie 1857, preotul Iraclie a fost trimis ca paroh în satul Boian (astăzi în Ucraina), pentru a salva acel sat de catolicizare. Acolo sătenii se răzvrătiseră împotriva parohului ortodox Simion Andruhovici pe care-l acuzau de abuzuri, iar preotul Iraclie a reușit să aducă pacea în localitate și să apere biserica și cimitirul ortodox pe care țăranii care trecuseră la greco-catolicism doreau să le ocupe.

Lipsurile materiale, pentru că enoriașii ezitau să plătească vreun ban pentru preot și nici nu voiau să presteze robota, și atitudinea răuvoitoare a episcopului Eugeniu Hacman l-au determinat pe părintele Iraclie să ceară Consistoriului Eparhial să fie transferat din nou la fosta sa parohie din Șipote și cererea sa a fost acceptată în aprilie 1859.

După șase ani, preotul Porumbescu a fost mutat la Stupca, un sat mare și frumos, unde exista o colonie de țigani lăutari. În 1866, an de foamete cumplită, un țigan bătrân a venit la ușa lui cerând de mâncare și i-a vândut lui Iraclie o vioară veche, la care nu mai putea să cânte. Preotul a trimis vioara înnegrită și stricată la lutierul Martin Richter din Lemberg care i-a oferit 100 de florini pe ea, dar a refuzat să o vândă. Vioara a fost reparată, iar pe eticheta din interior se putea citi că instrumentul muzical fusese confecționat de lutierul Nicolò Amati în 1626.

După moartea prematură a fiului său, Ciprian Porumbescu, în 1883, preotul Iraclie s-a mutat ca paroh la Biserica de lemn din Frătăuții Noi, unde a slujit între anii 1884-1896. Aici a fost, în același timp, învățător, a organizat la școala din sat cursuri de îndeletniciri casnice, de împletituri din nuiele, papură, paie și pănuși și de apicultură. În 1893 a fost numit exarh arhiepiscopal, iar în 1895 egumen al Mănăstirii Putna.

Iraclie Porumbescu a murit pe 13 februarie 1896, la vârsta de 73 de ani, și a fost înmormântat în cimitirul de lângă bisericuța de lemn din sat, iar în 1971, când s-a inaugurat complexul muzeal de la Stupca, rămășițele sale pământești au fost reînhumate lângă mormântul fiului, Ciprian Porumbescu, și ale soției sale, Emilia.