***

 Charles Baudelaire, singurul copil din a doua căsătorie a unui înstărit, iubitor de artă și literatură, fost funcționar public Joseph-François Baudelaire și soția sa cu 34 ani mai tânără, Caroline Archimbaut-Dufay, s-a nascut pe 9 aprilie 1821

La vârsta de șase ani rămâne orfan prin moartea tatălui în vârstă de aproape 68 de ani, traumatizat de recăsătorirea rapidă a mamei cu ofițerul autoritar și ambițios Jacques Aupick precum și prin mutarea din Paris la Lyon (1832) și din nou la Paris (1836), devine un băiat dificil, simțindu-se neiubit și fără rădăcini, de multe ori depresiv. Între 1832-1835 învață în Lyon, în garnizoana în care colonelul Aupick l-a trimis iar între 1836 - 1840 la Paris.

La îndemnul mamei sale și, mai ales al tatălui vitreg, care între timp a devenit general, acceptă în iunie 1841 o călătorie cu vaporul care îl duce în India și care ar trebui să-i aducă la alte gânduri. El a mers însă numai până în insulele Mauritius și Réunion în Oceanul Indian, unde a petrecut câteva săptămâni și fiind influențat de natura tropicală, care îi va fi inspirație pentru poezii.

La întoarcere, după mai bine de opt luni, ajungând la majorat (1842) va cere partea de moștenire după tată, o avere considerabilă (cca. 75.000 de franci) care-i va permite să ducă o viață de dandy parizian. Începe să iubească hainele și își petrece zilele în galeriile de artă și cafenelele din Orașul luminilor. Începe să folosească drogurile, în special hașiș și opium.

Se îndrăgostește de actrița Jeanne Duval, o tânără mulatră, a cărei frumusețe exotică va inspira poemele din secțiunea Venus cea neagră a volumului Florile răului. Până în 1844, cheltuise aproximativ jumătate din moștenire. Primele datorii importante sunt originea viitoarelor sale dificultăți financiare. Consiliul de familie îi impune un notar drept consilier judiciar, care va avea în grijă averea lui Baudelaire și îi va plăti o mică rentă pentru tot restul vieții. Ceea ce probabil în 1845 a contribuit la o tentativă de sinucidere.

Pentru a-și suplimenta venitul Baudelaire scrie critică de artă, eseuri, și cronici pentru diverse jurnale. În 1846 și 1847 îi apăreau în reviste două povești: Le Jeune enchanteur, o poveste de dragoste și La Fanfarlo, o nuvela autobiografică. Drame scrise între 1843-1854, precum La Fin de Don Juan, au rămas doar la faza de proiect, tot așa ca multe schițe de proză. Primele versuri îi apar în reviste la jumătatea deceniului '40. Criticile pictorilor contemporani francezi Eugene Delacroix și Gustave Courbet l-au ajutat să se impună drept critic cu idiosincrazii, dar care știe să facă diferența între arta adevărată și kitsch.

Pe de altă parte consumul de hașiș, opium și alcool, precum și întreținerea lui Jeanne Duval, permanenta nevoie de bani au întărit din nou predispoziția la depresiei.

În timpul agitației politice și sociale din 1847 Baudelaire a fost un socialist fourierist. La izbucnirea revoluției din februarie din 1848 a fost un revoluționar entuziast pe străzile pariziene. El a fondat cu doi prieteni un ziar temporar de stânga și a activat ulterior ca publicist politic. A participat la revolta din iunie în fruntea muncitorilor din Paris. Având în vedere preluarea treptată a puterii de către conservatori, se simțea din ce în ce mai frustrat, ca mulți tineri intelectuali dedicați acestei revoluții. După lovitura de stat din 02 decembrie 1851, Louis-Napoléon Bonaparte fiind ales președinte al Republicii Franceze, Baudelaire s-a retras la o viață ca scriitor apolitic , limitându-se la poezie, proză scurtă, eseuri, portrete ale autorilor și recenzii de carte din scena literară pariziană.

A tradus o primă povestire încă din 1845, iar în 1848 o altă povestire a scriitorului american Edgar Allan Poe (1809-1849), pe care îl simțea un suflet geamăn. În 1857 a publicat un volum de povestiri scrise de Poe și l-a făcut cunoscut cititorilor francezi printr-o lungă prefață. În 1858 termină traducerea lui Poe cu Aventurile lui Gordon Pym (Aventures d'Arthur Gordon Pym). Traducerea sa devine celebră.

Deși era împreună cu Jeanne Duval a adorat din 1852 până în 1858 în anonim prin scrisori iscusite și poezii pe Apollonie Sabatier, o femeie frumoasă, fermecătoare și inteligentă, care era metresa unui bancher al unui salon pe unde treceau mulți literați și artiști.

Auguste Poulet-Malassis publică prima ediție din Les Fleurs du mal și veghea apariția cărții. În luna august, are loc procesul "Florilor răului" cu un rechizitoriu susținut de același procuror care în anul precedent se ocupase de "Madame Bovary". Poetul și editorii sunt condamnați, iar șase dintre poeme care descriau dragostea lesbiană sau vampiri au fost excluse din cadrul volumului. Interdicția a fost ridicată în Franța abia în 1949.

În 1861, Baudelaire a adăugat 36 de poeme noi la această colecție. Florile răului i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert și Victor Hugo i-au lăudat poemele. Flaubert i-a scris lui Baudelaire "Ați găsit o cale de a injecta o nouă viață Romantismului, sunteți diferit de toți, și aceasta e cea mai mare calitate". Spre deosebire însă de poeții romantici, Baudelaire se inspira din viața citadină a Parisului. El argumenta că arta trebuie să creeze frumusețe chiar și din cele mai josnice și non-poetice situații. Florile răului l-au transformat pe Baudelaire într-un poet blestemat.

În anii 1860 Baudelaire a continuat să scrie articole și eseuri ocupându-se de o mare varietate de figuri și teme.

În 1869 a publicat și poeme în proză, care au fost adunate postum în volumul Petits poémes en prose (Mici poeme în proză). Prin faptul că a denumit aceste compoziții în vers alb poeme, Baudelaire a fost primul poet care a spart forma tradițională a versificației.

În 1862, Baudelaire a început să aibă coșmaruri și temeri, iar sănătatea i s-a șubrezit brusc. A plecat la Bruxelles să țină o serie de conferințe, dar a avut câteva atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie parțială. În iulie 1866, mama sa îl aduce în Paris și îl internează în diverse sanatorii pentru tratament.

Pe 31 august 1867, la 46 de ani, după o lungă agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Chiar dacă doctorii nu au declarat-o, moartea sa a fost provocată de sifilis.