***

 

 

Emil Cioran – artistul seducţiei şi al paradoxului, om de o rarisimă fineţe şi

inteligenţă

Motto: “Dragostea creşte în ardorile banalităţii şi se micşorează în trezirile inteligenţei. Dobitocia extatică se repetă cu uşurinţă, căci nicio piedică nu intervine dintr-un creier luciu. „Creşteţi şi vă înmulţiţi” – poruncă într-un univers de slugi, deschise spre patima orizontală şi incapabile de voluptăţi fără tăvăliri.” – Emil Cioran în „Îndreptar pătimaş” – anul 1945

Astazi, 8 aprilie, se împlinesc 112 ani de la naşterea marelui filosof român şi scriitor de limbă franceză, Emil Cioran, unul dintre cei mai importanți gânditori lumii din secolului al XX-lea, descris ca aristocrat al dubiului, dandy al metafizicii, sau stilist al disperării şi încadrat în generaţia interbelică a mentorilor, alături de Noica, Eliade şi Ţuţea.

Emil Cioran s-a născut la  8 aprilie 1911, la Rășinari, în comitatul – pe atunci – Sibiu, tatăl său, Emilian Cioran, fiind protopop ortodox, preot în sat și consilier al Mitropoliei din Sibiu – unul dintre cei mai respectaţi oameni din localitate, iar mama sa, Elvira, fiind fiică de nobil transilvănean originară din Veneția de Jos, de lângă Făgăraș.

Cioran păşeşte în clasa I la şcoala generală din satul natal, aceeaşi unde avea să înveţe şi Octavian Goga, pe parcusrul primelor clase dovedindu-se „deplin corespunzător“ la purtare morală şi „distins“ la religie şi morală, citire, scrierea corectă, gramatică, aritmetică-geometrie, fizică-chimie şi celelalte.

Continuă învăţătura la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, una dintre şcolile de elită ale oraşului, atunci şi acum.

Pentru a participa la cursuri, Cioran a plecat din Răşinariul natal cu o tristeţe extraordinară, fiind nevoit să locuiască în gazdă, la Sibiu.

În liceu, Cioran se dovedeşte deosebit de silitor, cu calificativele „foarte bine“ la religie, limba română, franceză, istorie, geografie, ştiinţe naturale şi desen şi „bine“ la germană, matematică, muzică şi restul.

La vârsta de 17 ani devine student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, unde a fost coleg cu Constantin Noica şi i-a avut profesori pe Tudor Vianu şi pe Nae Ionescu.

În această perioadă, Cioran, bun cunoscător al limbii germane, i-a studiat în limba lor maternă pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche, manifestând o înclinație spre agnosticism, sau cum spunea el ulterior spre „incoveniența existenței”. Începe să fie influenţat de operele lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire.

În ultimul an al facultăţii publică articole în periodicele „Calendarul“, „Floarea de foc“, „Gândirea“, „Vremea“ şi „Azi“, iar după absolvire, în anul 1932, se înscrie la doctorat, în speranţa obţinerii unei burse în Franţa sau în Germania.

Un an mai târziu obține o bursă a Fundaţiei Humboldt, care îi permite să continue studiile de filosofie la Berlin, până în 1935, unde intră în contact cu gândirea lui Nicolai Hartmann și a lui Ludwig Klages.

În anul 1934, i se publică în România primul volum, „Pe culmile disperării“, pentru care primeşte Premiul Comisiei pentru scriitorii tineri needitaţi şi Premiul Tinerilor Scriitori Români.

Un an mai târziu îi este publicată „Cartea amăgirilor“, urmată de „Schimbarea la faţă a României“ – în 1936 şi „Lacrimi şi sfinţi“ – în anul 1937.

Revenit în ţară în 1936, devine timp de un an profesor de filosofie la Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov, fără însă să fie atras de această latură pedagogică. Dealtfel Cioran le spunea studenţilor să nu înveţe, fiindcă filosofia nu trebuie învăţată, ci trebuie judecată.

În anul 1937, obţine o bursă a Institutului Francez din București şi pleacă la Paris, şederea sa aici prelungindu-se până în 1944.

În 1942 o cunoaşte chiar la cantina studenţească, când lua masa, pe Simone Boué, cea care, fără a-i fi fost soţie în acte, i-a stat alături până la plecarea în eternitate a filosofului. Se spune că Simone Boué este cea care, de fapt, a adus un real echilibru în viaţa lui Emil Cioran.

În această perioadă începe să scrie „Îndreptar pătimaș”, ultima sa carte în limba română, încheiată în 1945, în acelaşi an Cioran stabilindu-se definitiv în Franța, în Cartierul Latin din Paris, unde a trăit ca apatrid după retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste.

În anul 1949, îi apare „Précis de décomposition“ („Tratat de descompunere“), prima sa carte în limba franceză, la Editura Gallimard, care va publica apoi majoritatea cărţilor sale. Volumul îi aduce în anul 1950 Premiul Rivarol, singurul pe care îl va mai primi, refuzând ulterior toate distincţiile şi premiile care aveau să îi fie acordate (între care Sainte-Beuve, Combat şi Nimier), dar şi remuneraţii de mii de franci.

Ulterior a trăit mult timp retras, nefiind atras de publicitate.

A urmat publicarea volumelor Syllogismes de l’amertume (Silogismele amărăciunii) –în 1952, La tentation d’exister (Ispita de a exista) – în 1956, Histoire et utopie (Istorie şi utopie) – în 1960, La Chute dans le temps (Căderea în timp) – în 1964, Le Mauvais démiurge (Demiurgul cel rău) – în 1969, De l’inconvénient d’être né (Despre neajunsul de a te fi născut) – în 1973, Écartèlement (Sfârtecare) – în 1979, Exercises d’admiration (Exerciţii de admiraţie) – în 1986 şi Aveux et anathèmes (Mărturisiri şi anateme) – în 1987.

A pornit prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente, mereu preocupat de problematica morții și a suferinței, fiind atras de ideea sinuciderii ca idee de sprijin a supraviețuirii şi de tema alienării omului, prezentă la Sartre sau Camus, dar formulată de Cioran astfel: „Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”

La mijlocul vieţii a părăsit gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale, manifestate şi în perioada sa epistolară, în care a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni – Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Samuel Beckett, dovedindu-se un excepţional autor al genului.

Însă în anul 1981, venit pentru un colocviu la Răşinari, Cioran avea să o cunoască şi să se îndrăgostească de Friedgard Thoma, tânără cu calităţi extraordinare, inteligentă, cultă, care preda filosofia la o facultate din Germania şi cu care ulterior a întreţinut o corespondenţă intensă bazată pe o admiraţie intelectuală – şi nu numai –  profundă şi reciprocă, numită ulterior de Cioran „blestemul său indispensabil”.

În 1990, la 79 de ani, Emil Cioran era considerat cel mai important stilist francez al secolului.

În ultimii ani ai vieţii este chinuit de Boala Alzheimer şi este internat la Spitalul Broca, un centru renumit din Paris, unde Simone Boué, partenera sa de viaţă, îl vizitează zilnic, îl îngrijeşte şi îi este alături până în ultima clipă.

Emil Cioran a trecut la cele veşnice la 20 iunie 1995, la vârsta de 84 de ani, şi este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Casa filosofului din comuna natală este acum proprietate privată, pe care se află un bust al filosofului. Anual aici au loc colocviile „Emil Cioran“, iar oamenii din sat încă îi ştiu bine viaţa şi păstrează despre el cele mai frumoase legende.

Lada cu manuscrise şi documente lăsate de Emil Cioran în grija părinţilor la plecarea la Paris în 1937, a ajuns peste ani în strada Dealului din Sibiu, pentru ca mai apoi să fie adjudecată, pentru 36.000 de euro, de Laurence Tacou, directoarea Editurii L’ Herne, şi fiica lui Constantin Tacou, unul dintre bunii prieteni ai lui Cioran. Ulterior colecţia a fost cumpărată, cu 507.500 de euro cu tot cu taxe, la licitaţie, de omul de afaceri de origine română, George Brăiloiu, care a donat-o Academiei Române.

Mai mult, mai există 37 de manuscrise semnate de Emil Cioran, evaluate la peste un milion de euro, care au fost în dispută în justiţie între Universitatea din Paris şi o firmă  de curăţenie care le-a descoperit în urmă cu câţiva ani în pivniţa apartamentului lui Simone Boue, după decesul acesteia.

În februarie 1995, Simone Boue scria Cancelariei Universităţilor din Paris că vrea să doneze bibliotecii instituţiei mai multe manuscrise ale lui Emil Cioran, însă ea a decedat după doi ani, iar donaţia nu s-a mai realizat. În cele din urmă justiţia franceză a decis că firma de curăţenie va putea dispune în mod liber de aceste manuscrise.

Cioran a fost şi un om al contrastelor. Filosoful a scris cuvinte înfiorătoare despre români şi istoria lor, însă în anul 1989, după prăbuşirea dictaturii, ţopăia realmente pe stradă de bucurie şi striga că „ţara lui şi-a recăpătat libertatea”, în contextul în care el nu a cerut niciodată cetăţenia franceză. A abandonat limba română motivând că nu dorea să scrie într-o limbă „pe care n-o înţelege nimeni”, dar a rămas până la sfârşitul vieţii cu sentimentul că, atunci când vorbeşte franceza, o „maltratează”.

În tinereţe se declara, într-un articol, admirator al lui Hitler și justifica provocator „Noaptea cuțitelor lungi”, manifesta vădite afinităţi legionare – ca şi prietenii săi Ţuţea şi Eliade -, dar şi clare idei antisemite, viziuni repudiate peste ani, cu furie și rușine, motivându-le ca fiind „inadmisibile rătăciri ale tinereții”.

Emil Cioran, om de o rarisimă inteligenţă şi fineţe, ne-a oferit însă lecţia unei existenţe în care a luptat neîncetat să arate că noi oamenii suntem prost alcătuiţi, o aglomerare de fragmente, în care se întâlnesc urâtul şi divinul, în schimb a indicat ca sublime muzica şi poezia – ca fiind singurele care ne pot duce în rai. Desigur că sensurile cele mai ascunse ale gândirii şi creaţiei sale, ni se vor arăta celor care vom avea „cutezanţa” să îi studiem impresionanta sa operă.

Însă cel mai bine tot Cioran îşi sintetizează propria viaţă şi operă: „Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. Dacă sunt nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm. Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.”