***

 

Veronica Micle

Lumea mare și pustie înaintea mea se-ntinde, 

Nici cu ochii, nici cu mintea nu încerc a o cuprinde;

Și-n ist haos fără margini, fără de-nceput și rost

Mi-ai dat tu, ființă dragă, sufletului adăpost.

Și de-aceea, mult iubite, când la tine mă gândesc, 

Ca și lumii, eu iubirii, margini nu pot să-i găsesc. 

Lumea mare ...

Veronica Micle (n. 22 aprilie 1850, Năsăud, jud. Bistriţa-Năsăud – d. 3 august 1889, Văratic, jud. Neamţ). Poetă.

Fiica unui revoluţionar ardelean, Ilie Câmpeanu, mort în luptele conduse de Avram Iancu împotriva insurgenţilor maghiari din Transilvania, a venit la Iaşi împreună cu mama sa, Ana. În timpul şcolii primare îşi schimbă numele din Ana în Veronica. La susţinerea examenului pentru încheierea gimnaziului, la Şcoala Centrală de Fete din Iaşi, unde obţine calificativul „eminent”, în 1863, este prezent în juriu, alături de Titu Maiorescu, şi Ştefan Micle, viitorul rector al Universităţii ieşene. Acesta, îndrăgostit de ea, o cere în căsătorie, cu toate că diferenţa de vârstă dintre ei era de 30 de ani. Anul următor, la numai 14 ani, devine doamna Micle. Au avut împreună două fete: Valeria şi Virginia Livia.

În 1869 se implică în înfiinţarea unei şcoli profesionale de fete şi în îndrumarea altor şcoli de fete din Iaşi, începând, de asemenea, să se afirme şi în viaţa literară. În 1872 îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, la Viena, unde venise pentru a urma un tratament medical. Acesta părăseşte Berlinul pentru Iaşi şi frecventează salonul literar patronat de ea, recitând poezii de amor scrise cu câteva ore mai înainte la Biblioteca Centrală, unde lucra ca bibliotecar, sau altele (Floare albastră, Noaptea, Venere şi Madonă) apărute la 15 aprilie 1870, în „Convorbiri Literare”. În acelaşi an, Veronica Micle debutează, cu două schiţe romantice, Rendez-vous şi Plimbarea de mai în Iaşi, sub pseudonimul „Corina”, în revista „Noul Curier Român”. Semnează, în revista „Columna lui Traian”, în 1874, iar din anul următor, în „Convorbiri literare”, versuri scrise sub influenţa liricii eminesciene. A mai colaborat şi cu revistele „Familia”, „Revista Nouă”, „Literatorul”, „Universul literar” şi „Revista literară”.

Volumul de poezii apărut în 1887 cuprindea, pe lângă piese originale, prelucrări după Théophile Gautier şi Alphonse de Lamartine. Lucrările ei nu au stârnit ecoul aşteptat în rândul criticilor, Barbu Ştefănescu-Delavrancea considerând-o un „poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemarea de a spune ceva pe lume”, iar George Călinescu „superficială” şi „frivolă”. Din 1875, după îndepărtarea soţului său din fruntea Universităţii, familia locuieşte în incinta Şcolii de Arte şi Meserii, la conducerea căreia este numit Micle. În timpul Războiului din 1877 – 1878 este soră de caritate şi face parte din Comitetul central pentru ajutorul ostaşilor români răniţi. Rămasă în 1879 văduvă şi fără venituri, Veronica Micle soseşte la Bucureşti unde se află o lună şi jumătate alături de Eminescu; în paralel cu demersurile pentru obţinerea unei pensii, cei doi îndrăgostiţi fac planuri pentru căsătoria lor ce va rămâne doar un vis. Eşecul s-a datorat lipsei mijloacelor materiale care să le asigure un trai decent şi opoziţiei junimiştilor, în frunte cu Titu Maiorescu, care o detesta. Pe 15 iunie 1889, Eminescu, grav bolnav, moare. Răpusă de tristeţe, Veronica Micle se retrage la Mănăstirea Văratec unde, după 49 de zile, îşi pune capăt zilelor înghiţind un flacon cu arsenic. A fost înmormântată în curtea bisericii „Sf. Ioan” din Văratec.