***

 Destăinuirile Virginiei Micle Gruber despre relația mamei ei cu Mihai Eminescu

Virginia Micle s-a născut pe 7 martie 1868 și a fost fiica cea mică a Veronicăi Micle și a profesorului Ștefan Micle. Poetă, traducătoare și profesoară, Virginia s-a căsătorit în martie 1891 cu Eduard Gruber, un tânăr cercetător ieșean. La scurt timp după mariaj cei doi soți au plecat la Leipzig, unde el a asistat la celebrele lecții de psihologie experimentală ale lui Wilhelm Wundt. În 1892, Eduard a fost invitat la Congresul de psihologie experimentală de la Londra, un an mai târziu și-a luat doctoratul cu teza “Luminozitatea specifică a culorilor”, apoi a revenit în țară, devenind profesor la Universitatea din Iași.

În 1895 s-a îmbolnăvit, a fost dus de tânăra sa soție pentru tratament la Viena, dar starea lui a continuat să se degradeze. În cele din urmă a fost internat la Sanatoriul Mărcuța din București, unde a încetat din viață la doar 35 de ani, pe 28 martie 1896, fiind înmormântat două zile mai târziu la Cimitirul Bellu.

Rămasă văduvă la vârsta de 28 de ani, Virginia Micle a avut doi copii, Ștefan, născut în 1900 și botezat după numele bunicului matern, și Mărioara, cu un an mai mică, despre al căror tată nu există informații certe.

În octombrie 1908, după publicarea a șase scrisori ale lui Mihai Eminescu către Veronica Micle în ziarul Dimineața, gazetarii de la Adevărul au stat de vorbă cu fiica poetei:

“Am găsit-o în foarte modesta ei locuință, într-un cartier tăcut al Iașului, de-abia revenită de la țară, unde si cultivă o mică proprietate și unde locuiește toată vara. Pe unul din pereții odăii atârnă deasupra pianului două fotografii mari, a răposatului profesor universitar Micle și a Veronicăi Micle. Pe birou o fotografie mai mică, defuncta poetă împreună cu cele două fiice ale ei: doamna Valeria Sturza, soția prințului Sturza-Cristești, odinioară reputată concertistă sub pseudonimul Valeria Nilda, și doamna Micle Gruber, ea însăși poetă și compozitoare de talent. Între aceasta din urmă și Veronica Micle e o frapantă asemănare de figură. Ochii sunt aceiași, frizura e aceeași. Numai trăsăturile nu mai sunt așa de viguroase și de hotărâte ca ale defunctei: sunt mai blânde, iar albastrul ochiilor, atenuat de sticla ochelarilor, pare mai visător și mai iertător.

Îi arăt ziarul și urmăresc jocurile cu greu reținute ale mușchilor feței. Pare adânc impresionată și după citirea lor găsește cu greu cuvinte de reflectat:

— Parcă n-a mai fost!

Nu cunoștea aceste scrisori. În schimb a cunoscut multe altele, din care o parte crede că sunt astăzi la d. Maiorescu, căruia i le-a dat d. N. Nanu, fostul ginere al Veronicăi Micle (primul soț al Valeriei Nilda), iar o parte le-a împrumutat domnia sa însăși acum 4—5 ani domnului Ion Scurtu, de la care nu le poate recăpăta cu toate insistențele.

— Ce l-ar face pe d. Maiorescu să rețină acele scrisori?

— Mai întâi, interesul istoric și literar. Apoi interesul… „Junimei”, despre care Eminescu vorbea foarte aspru la unele din scrisorile adresate de el Veronicăi Micle. Acolo se găsea celebra frază: „Scriu, scriu la „Timpul”, scriu mereu, scrie-mi-ar numele pe mormânt” și acea scrisoare a fost citită de răposatul Gruber la inaugurarea bustului lui Eminescu, în Botoșani.

— E drept că d. Maiorescu n-ar fi văzut cu ochi buni, pe vremuri, intimitatea între poet și poetă?

— Pe câte știu eu, e adevărat. Dar explicațiile sunt nu numai literare cum pretindeau unii. Nu mi-e permis însă mie, fiica, să arăt celelalte presupuneri. Cred că la d. Maiorescu se referă unele aluziuni din aceste scrisori apărute în „Dimineața”.

Micle

— De când data cunoștința între el și ea?

— Cred că de la 1873. Mama plecase la Viena să se caute de o boală de piele, Eminescu i-a făcut cunoștință acolo și apoi venea foarte des la noi în casă. De la o vreme era chiar nelipsit. Vizitele aveau un caracter de prietenie și de interes literar. Odată cu Eminescu, veneau Creangă, Bodnărescu, Panu, Miron Pompiliu. Pe noi, copiii, Creangă ne alinta cu poveștile lui. Pe Eminescu îl aveam foarte des la masă și țin minte că foarte de multe ori îl așteptam cu masa. Era frumos, palid, cu plete și tata care nu se așeza la masă până nu venea Eminescu, ni-l arăta totdeauna, zicând: „Ăsta e poetul!”

— Nu bănuia niciodată nimic?

După oarecare meditare, îmi răspunse:

— Convingerea mea este ca atâta vreme cât a trăit tata, legătura a fost platonică, ideală. Ea a luat forma pasiunii amoroase după moartea tatei. Mama era cu mult mai tânără și se măritase la 14 ani, lipsită de orice experiență și foarte naivă. Numai cu ani mai târziu a devenit nervoasă și contrariată de unii membri fruntași ai „Junimei“.

— Există o legendă ce ar fi fost foarte cochetă.

— Știu. Legenda se datorește scrisorilor nefericitei Henrietta Eminescu, marea adversară a Veronicăi Micle. Pornirea ei era de sorginte pur materială. Departe de a fi fost cochetă, mama era de o mare simplicitate în îmbrăcăminte; n-avea niciodată mai mult de o rochie, două. La Viena i se recomandase să pună pudră în urma afecțiunii de piele de care suferise acolo timp de 6 luni. De aici credința în oarecare cochetărie, deși frumusețea ei, aproape legendară pe vremuri, n-avea nevoie de nici un artificiu. După moartea tatei, survenită în august 1879, am trăit cu toatele din pensiunea de 160 franci. La un moment dat, a venit în parlament propunerea — votată în secțiuni, de a i se spori pensiunea, dar influențe anumite – în legătură tot cu „drama Eminescu-Micle” – au zădărnicit proiectul.

— Dar aluziile la „pudra de arsenic”?

— Cred că mama a făcut, la un moment dat o încercare de sinucidere, dar a fost salvată. Faptul s-a întâmplat în București, pe când Eminescu era la „Timpul” și în momentul unei „răciri” din partea lui. La aceste toate se află aluziuni în scrisorile “Dimineței” cred.

— N-au fost bănuieli și asupra morții Veronicăi Micle, c-ar fi fost otrăvită?

— Se putea să fie cel mult o otrăviră occidentală. S-a întâmplat că în una din seri, pe când eram cu mama la mănăstirea Văratic, ea s-a plâns de o teribilă durere de cap. Refuzase să ia bromuri, dar în acea seară durerile fiind insuportabile, a rugat pe d-ra Curelescu, sora farmacistului cu același nume, să-i aducă bromură multă: „O să iau o doză mare, ori mă fac bine, ori mor încalte“. A consumat doza adusă și s-a culcat. Dimineața la 8 am găsit-o fără grai, fără cunoștință.

Ea fu înmormântată la biserica Sf. Ioan, unde are un mic monument fără nici o inscripție. Între hârtiile și manuscrisele ei am găsit un pachet de scrisori legate cu o panglicuță roșie și cu însemnarea: „Aici sunt scrisorile schimbate între mine și Eminescu. De voi trăi, voi scrie ceva asupra acestui amor nenorocit, de nu, rog lumea să ierte:

„…toate relele ce sunt

Într’un mod fatal legate

De o mână de pămînt.”

Scrisorile ei le ceruse de la Eminescu, căruia în una din zile îi adresase o scrisoare de adio, înaintea încercării de sinucidere. De altfel, moartea ei s-a întâmplat în același an cu a lui Eminescu, la un interval de numai două luni. Bătrânul Micle murise la 4 august 1879.

— Fost-a un moment vorba de o căsătorie?

— Din partea ei, acesta era un vis, după moartea tatei. Ea nu înțelegea o legătură frivolă și în această privință te va documenta singura scrisoare ce am păstrat— sau „salvat” — datată trei luni de la moartea tatei. Te poți convinge că nu e scrisă pe hârtie parfumată, ci pe o simplă hârtie încadrată în doliu. Scrisorile pe care le-a văzut d. Mille și despre care a vorbit în „Letopiseț” vor fi fost păstrate de cineva într-o cutie parfumată, aceasta e credința mea.

Iată acum acea scrisoare extrem de interesantă pe care a avut bunăvoința să mi-o încredințeze d-na Virginia Micle:

„Scumpul și iubitul meu Eminescu,

Eu am fost menită de soartă a plăti totdeauna scump un ceas de mulțumire și fericirea mea nespusă care am simțit-o lângă tine, nebuniile fericite și acea beție divină, atâtea momente de nespusă și nemărginită fericire desigur că nu puteam decât să le plătesc foarte scump, atât de scump încât mi-e groază a mă opri lung timp asupra acestui preț.

Eminescule, la primul moment am vrut să mor, dar m-am gândit la sufletul tău, la tot ce ai suferit tu pentru mine și te-am iertat și te iert, deși răul durează încă. Tu ai pentru mine atâtea circumstanțe atenuante încât nu pot măcar să-ți port ură îndelungată, însă mi-e jale: cum de n-ai avut tu încredere în iubirea mea, în bunătatea inimii mele față de tine și să mă fi făcut atentă la toate consecvențele, căci îți jur pe D-zeul meu… (urmează un pasagiu pe care nu-l reproduc, fiind acoperit cu ușoare ștersături și care ar fi un indiciu asupra ,,consecvențelor” unei pasionate și recente legături, dar de natură prea intimă pentru a fi reprodusă aici (Rod.)

…Dar să le lăsăm aceste; tu mi te plângi de dureri rheumatismale cu bătăi de inimă; sunt simptome rele pe care tu trebuie, dacă mă iubești, să cauți să le combați și să te curezi serios, căci eu voiesc ca tu să fii iubitul meu tovarăș și să uităm relele trecutului, să ne creăm o viață nouă.

…Iubitul meu Eminescu, tu când vei veni la Iași vei găsi cumpărată pentru ziua numelui tău o țigaretă de chihlimbar; ți-aș trimite-o, dar prefer să ți-o dau când tu vei veni la aniversarea „Junimei”, când sper că voi avea fericirea să te revăd. Până atunci, primește mii și dulci îmbrățișări și sărutări de la Veronica ta, care nu încetează de a te iubi.

2 Noiembrie 1879, Iași

Veronica”

Micle

Se lăsase întuneric când am plecat din locuința retrasă. Era liniște în curtea vastă unde răsuna doar ecoul râsului zgomotos al expansivului „Fănel”, agerul copil de 8 ani al doamnei Micle și pe care nu-l putea convinge să tacă sfioasa copilă cu un an mai mică, Mărioara.

Am privit încă o dată portretul mare al eroinei celei mai celebre drame amoroase ce înregistrează istoria noastră literară și am privit încă o dată și pe cei doi nepoței. La rândul lor sunt eroi mici ai unei mari drame intime, despre care însă nu se poate scrie, dar care crește și la dimensiunile unei tragedii cu cât cresc și copiii aceștia sub îngrijirea unei mame duioase, continuatoare a unei firi de poetă simțitoare și, ca și dânsa, victima unui paradox social. Poate că copiii nu vor cunoaște niciodată adevărul asupra originii lor și misterul unei a doua iubiri fatale…”

*** Rodion, Adevărul, 1908

Virginia Micle Gruber a încetat din viață pe 24 septembrie 1937, la vârsta de 70 de ani. Dispariția ei a fost consemnată în câteva publicații:

“Ieri (pe 26 septembrie) s-a făcut la Iaşi, într-o impresionantă simplicitate, înhumarea rămăşiţelor pământeşti ale septuagenarei Virginia Micle Gruber, fiica poetei Veronica Micle şi a profesorului universitar din Iaşi Ştefan Micle. Ceremonia înmormântării a avut loc în cimitirul comunei Bucium, judeţul Iaşi, unde în podgoria denumită Piscul Socolei şi-a trăit anii din urmă în completă resemnare şi uitare.

Virginia Micle, ea însăşi poetă, a păstrat cu sfinţenie reminiscenţele din casa părintească unde a cunoscut pe Eminescu şi diferite personalităţi culturale ale epocii, pe vechii junimişti şi pe scriitorii „Convorbirilor Literare” şi ai revistei „Contemporanul”.

Căsătorită cu profesorul Eduard Gruber, a avut o căsnicie nefericită, s-ar putea spune dramatică, căci soţul ei, în floarea vârstei, s-a îmbolnăvit grav, fiind nevoită să-l ducă la Viena, în consult medical la celebrul savant neurolog Kraft-Ebing.

Cu moartea Virginia Micle se încheie un tragic capitol din epoca romantică a lui Mihai Eminescu şi Veronica Micle”