Camil Petrescu (1894-1957) - A rămas orfan încă de la naștere.
„Copilăria mi-a fost umbrită de dispariția părinților. Tatăl meu a dispărut înainte de a mă naște eu, iar mama s-a dus curând după el. M-am văzut copilul fără rude, fără familie, crescând de capul meu.”
A fost încredințat unei doici care s-a ocupat de educația lui.
A studiat la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, având rezultate bune la învățătură.
Între anii 1916-1918 a fost înrolat ca ofițer în Primul Război Mondial, iar experiența trăită atunci se regăsește în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Erou rănit în luptele de la cota 789 din 26 iulie 1917, Camil Petrescu a fost luat prizonier si internat în lagărele Sapronyek (Ungaria) si Plan (Boemia), de unde s-a întors la 10 aprilie 1918, în toată această perioadă, atât oficialitățile, cât si prietenii l-au considerat mort.
În timpul războiului, a explodat o bombă lângă el și a surzit. A purtat un aparat auditiv. „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc. Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici, unde totul se aranjează în șoaptă, eu rămân vecinic absent”, spunea scriitorul.
Operele lui semnificative sunt „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, „Patul lui Procust”, „Un om între oameni”, „Jocul ielelor”.
În 1939 a fost numit directorul Teatrului Național din București, unde a rezistat doar 10 luni.
În 1947 a fost ales membru al Academiei Române.
S-a îmbolnăvit de inimă. A avut două infarcte, iar ultimul i-a fost fatal. A decedat, iar romanul „Un om între oameni”, închinat lui Nicolae Bălcescu, a rămas neterminat.
I D E E A - Camil PETRESCU
Bibliotecile cu rafturi şi zăbrele
Sunt pline
De tomuri grele
Pergamente şi colecţii vechi nepreţuite
Legate-n marochine,
În care zac orânduite
Ierarhic subt capitole şi titluri
Mii şi milioane de idei,
În zeci de mii de tomuri, anexe
Şi opuscule
Cu pagini încărcate de calcule subtile
Ca mici desemne
-Arabescuri-
De cercuri seci, de semne
Şi magice majuscule.
Dar în ele
Nu sunt decât cadavre de idei,
Căci scrisul tot
E doar gândire veşted conservată
Şi-nchisă subt formule şi subt chei.
Bătrânii în halaturi vechi,
Cu ochelarii petrecuţi după urechi,
Uscară
Insectele-n vitrină,
Ca specii rare
Sălbatecii codri în ierbare,
Pământul necuprins, în petece de hărţi,
Ideile, în prăfuite cărţi.
Şi-acuma toate poartă cifre
Şi litere latine
În tomuri sigilate-n marochine;
Iar poezia lor,
Astmatice avânturi de simboluri
Zadarnic încercând să urce-n goluri.
Dar eu,
Eu am văzut idei.
Întâia oara, brusc, fără să ştiu,
De dincolo de lucruri am văzut ideea,
Cum vezi, când se despică norii grei
Şi negri
Zigzagul de argint al fulgerului viu.
Şi de atunci
-Neliniştit de depărtarea suavă şi adâncă
De toate tâlcurile, cheile-
Ca un bolnav cu ochii ţintuiti de lună
Pe care norul o ascunde încă,
Fără durere, fără bucurie,
Eu caut în natură pretutindeni, ideile.
Atent şi răbdător
Deci le pândesc prelung stăruitor
Cum aşteptam pe când eram copil,
Privind prin crăpătura gardului
Ograda şi ruina caselor pustii
Să văd cum se ivesc stafii.
Crescut din zilele de ieri,
Neliniştit de marile tăceri,
Pândesc şi azi prelung stăruitor,
Căci şi acum din lucruri şi vederi
Ideea se adună
Străvezie, dar precisă şi întreagă,
Aşa cum se încheagă
Subt privirea unui derviş,
O figură, pe apa unui lac,
În umbra limpezită de copac.
Dar de căte ori descopăr, uimit
Cu-nfiorări de veşti rostite-n şoapte,
-Freamăt nocturn de ulmi-
Că ideile-s de mult
Alăturea de mine, culmi
Imense şi nebănuite, sosite-n noapte…
De-atâtea ori
Ca nişte munţi, coloşi de ghiaţă
Plutind subt apă, venind prin palele de ceaţă.
Eu sunt dintre acei
Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric,
Cu sufletul mărit
Căci am văzut idei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu