***

 Într-o noapte friguroasă, fără stele la ferestre

O femeie zăvora sufletul și o poveste,

Inima îi lăcrima, ochii umezi rătăceau

Undeva, poate departe, poate nici nu mai vedeau...

Erau zece luni pe muchie de când omul ei plecase

Într-o lume fără scuze, fără cald sau frig în case, 

Doar zâmbise cu durere și-ncercase să îi spună 

-Te-am iubit ca pe-o regină, te iubesc fără măsură... 

A rămas doar cu durerea și un plâns ca de copil, 

N-avea lacrimi, câte-un scâncet îi scăpa încet, docil,

Mai privea fotografia unde ochii le zâmbeau

Ea știa, nu era-n poze ce frumos se sărutau.

Se văzuseră pe stradă, colo-n centru, lângă ceas,

El cu o umbrelă-n mână rămăsese fără glas, 

Începuse o furtună, din senin, fără de veste, 

Picuri mari cădeau din ceruri cu un iz ca de poveste.

Nu știa ce să îi spună și umbrela doar a dat 

Doamnei ce avea de mână o fetiță și-un băiat. 

A-nsoțit-o până-acasă, stătea lângă florărie,

Se temea că-i va rămâne, doar în versuri, pe hârtie...

A trecut o săptămână, se gândea cum s-o găsească, 

Își făcea în minte planuri, ar fi vrut să îi vorbească,

Rămăsese-acolo-n suflet și uitase să mai plece

Ar fi vrut s-o ia de mână dar simțea că era rece.

Și-a făcut curaj bărbatul și-a plecat grăbit de-acasă 

Să îi cumpere o floare și apoi s-o dăruiască. 

A intrat în florărie și-a rămas fără cuvinte, 

Florăreasa era ea, florile-i erau veșminte... 

A-ngăimat un "Bună ziua", a cerut un trandafir, 

A ieșit apoi pe ușă și-a gândit, "Chiar sunt debil,

Uite-n loc de un buchet, doar o floare-am cumpărat

Și în loc s-o dăruiesc am tăcut și am plecat"

S-a întors în florărie și scuzându-se-a lăsat

Pe o masă trandafirul și-ncurcat iar a plecat,

De atunci, timp de o lună-n fiecare dimineață

A lăsat un trandafir, i-era teamă să-i vorbească...

Au trecut de-atunci mulți ani, în poveste, împreună, 

Peste toate au trecut, amândoi, mână în mână, 

Au crescut copiii mari, au plecat prin țări străine 

Și-au trecut atâția ani, le spunea că le e bine. 

Acum sunt la casa lor nu mai vor să se întoarcă, 

Numai la un an o dată pot să vină să o vadă, 

Și stă singură-ntre flori, se privește în oglindă, 

Ce frumoși erau ei doi, parcă-ar vrea să se întindă... 

Se-așeză ușor pe scaun, atunci ușa se deschise, 

Un client intră în grabă, salută, apoi îi zise, 

"Vă rog, doar un trandafir, ca în fiecare zi, 

E o doamnă peste stradă, tristă și cu doi copii" ... 

.   Poveste de viață

         autor: Daniel Leonard Moraru 

    din volumul, "De vorbă cu viața" 

  pentru a vedea oferta volumelor mele de poezii atingeți butonul  " Trimite mesaj" sau scrieți pe Whatsapp 0741574692

@urmăritori