$$$

 Planeta trăiește cu un pariu deschis pe masă: va încerca China să ia Taiwanul cu forța și să declanșeze cel mai periculos război al secolului, sau nu? Lumea vorbește despre „naționalism”, „reunificare”, „onoare istorică”. Alții invocă microcipurile, „creierul digital al planetei”, petrolul epocii AI, arterele prin care curg rachetele, sateliții, serverele, inteligența artificială. Toate sunt reale. Dar niciuna nu e miza supremă.

Lumea crede cu aerul acela de enciclopedie răsfoită pe genunchi, că Taiwanul e o „insulă rebelă” cu steag diferit și orgolii politice, un fel de Cuba asiatică pe care China o vrea din motive sentimentale, iar America o apără din romantism democratic. O poveste frumoasă, bună pentru manuale școlare și talk-show-uri cu hărți colorate. În realitate, Taiwanul nu e o dramă identitară. E o cheie de contact. Iar cheia pornește motorul unei puteri navale globale. Această cheie nu deschide o rană istorică, ci o poartă strategică: dacă Beijingul va încerca să spargă cușca maritimă pe care geografia și alianțele i-au pus-o în față și să iasă ca putere navală globală, sau va rămâne o putere regională, cu flota mare, dar cu accesul la oceanul deschis ținut sub ochiul Americii.

China este un colos continental care visează la statutul suprem al secolului XXI: imperiu maritim planetar. Doar că geografia i-a jucat o farsă. Are o coastă uriașă spre marea Galbenă, marea Chinei de Est și marea Chinei de Sud, dar ieșirea spre ocean e filtrată de un arc de strâmtori și baze ostile. Are flotă, dar nu are coridor. E ca un superyacht parcat într-un canal cu ecluze controlate de vecini care nu-i zâmbesc.

În fața Chinei se află un arc de insule, ca o barieră naturală cu senzori, radare, baze și alianțe: Japonia, Okinawa, Taiwan, Filipine. Strategii americani îi spun „First Island Chain”. Traducere din limbaj geopolitic: lanțul care ține balaurul în curte. Iar Taiwanul nu e o verigă oarecare, e lacătul din mijloc, dopul din sticlă, zăvorul porții.

Fără Taiwan, flota chineză, inclusiv submarinele nucleare cu rachete balistice, trebuie să iasă în Pacific prin strâmtori înguste, supravegheate, cartografiate, monitorizate la secundă de sateliți, avioane antisubmarin și senzori acustici americani și japonezi. Fiecare ieșire e ca o paradă forțată printr-un tunel cu camere HD și detectoare de mișcare. O putere navală globală nu se naște în astfel de condiții, se sufocă.

Cu Taiwanul sub control, harta se rupe. Strâmtoarea devine autostradă. Submarinele chineze ies direct în apele adânci ale Pacificului, unde pot dispărea ca fantomele, pot patrula, pot amenința coasta americană, pot schimba ecuația nucleară globală. Aviația navală câștigă platforme avansate. Rachetele antinavă mută linia de descurajare cu sute de kilometri spre est. Lanțul de insule se fracturează. Pacificul de Vest nu mai e „lac american”. Devine zonă contestată. Adică exact ce vrea Beijingul.

Asta e miza reală: nu o provincie, ci ieșirea din cușca geografică. Trecerea de la putere regională la putere oceanică. De la flotă de apărare la flotă de expansiune globală. De la statutul de jucător asiatic la pretenția de rival al Americii pe mările lumii.

De aceea Washingtonul nu negociază Taiwanul ca pe un dosar diplomatic, ci îl tratează ca pe o piesă vitală de infrastructură strategică mondială. Dacă insula cade, cade și bariera navală. Cade și controlul asupra lanțului de insule, iar China nu mai e o putere regională „încă în ascensiune”, ci una ieșită în larg, cu toate pânzele sus. Așa că nu e vorba de emoție, de simpatie sau de lecții de democrație. E vorba de geometria mărilor și de fizica puterii. Taiwanul e poarta dintre China și oceanul planetar. Cine o controlează decide cine patrulează Pacificul în secolul XXI.

În această ecuație, ideea că SUA ar putea «anexa» Groenlanda e o aberație strategică: America nu poate muta frontiere cu forța fără a declanșa instant un război mondial. Ordinea actuală nu se joacă pe vorbe, ci pe sânge și consecințe. Iar singurul precedent pe care Beijingul îl urmărește cu sânge rece nu e o glumă arctică, ci rezultatul războiului din Ucraina.

Războiul lui Putin pentru Beijing e o probă de foc: se poate sfida Occidentul și scăpa întreg, sau te strivesc sancțiunile, armele și izolarea până devii lecție de istorie? Dacă Rusia iese din Ucraina frântă, mesajul pentru Xi e simplu: Taiwanul ar fi sinucidere imperială. Dacă Rusia iese cu teritorii și cu dinții încă în gură, lecția e și mai simplă: lumea poate fi mușcată și nu mușcă înapoi. China are motivele, are flota, are pofta. Ce-i lipsește e verdictul. Iar verdictul se scrie acum, cu sânge, la est de Kiev.

© facebook.com/micjura

✍️ #MichaelJura

$$$

 🎈Coșmarul lui Rosemary Kennedy, sora lobotomizată pentru ca fratele JFK să ajungă președinte

Ani întregi, povestea surorii lui John F. Kennedy, Rosemary Kennedy, a fost ținută la secret, după ce lobotomia sa a dat greș, iar ea a ajuns o „legumă”, incapabilă să meargă sau să vorbească.

John F. Kennedy și soția sa, Jackie, sunt cei mai faimoși membri ai familiei Kennedy. Însă familia era binecunoscută cu mult timp înainte ca John să devină președinte.

Tatăl lui JFK, Joe, era un om de afaceri important din Boston, iar soția sa, Rose, era un filantrop cunoscut și avea o poziție socială importantă. Împreună, cei doi au avut nouă copii, dintre care trei au intrat în politică. Însă, ca toate familiile celebre, și „clanul” Kennedy avea secretele sale.

Rosemary Kennedy, o naștere cu probleme

Rosemary Kennedy s-a născut în 1918 și a fost al treilea copil al lui Joe și Rose. În timpul nașterii ei, obstetricianul care trebuie să asiste nașterea a întârziat să apară. Fiindcă nu voia ca fetița să se nască în lipsa unui doctor, sora medicală a ținut copilul pe loc în mod artificial.

Acțiunea sorei medicale urma să aibă consecințe permanente pentru Rosemary Kennedy. Lipsa de oxigen i-a vătămat permanent creierul, ceea ce a avut drept rezultat deficiențe mentale. Fata arăta ca restul membrilor familiei Kennedy, cu ochii strălucitori și celebrul păr negru. Însă părinții știau că ea era diferită.

Marginalizată și retrasă .

Rosemary Kennedy nu reușea să țină pasul cu frații ei, care aveau o viață extrem de activă. Din cauza faptului că era exclusă de la majoritatea activităților, fata suferea de „crize”.

Mai târziu, s-a descoperit că acestea erau legate de deficiența sa mentală. Însă, în anii ’20, bolile mentale erau stigmatizate. Temându-se de repercusiuni în cazul în care fiica ei nu avea să facă față, Rose a retras-o pe Rosemary de la școală și a angajat un meditator care s-o educe acasă.

În cele din urmă, a trimis-o la un internat, în loc s-o interneze într-un sanatoriu.

Ambasador în Anglia. 

Întreaga familie s-a mutat peste Atlantic și a fost prezentată publicului atunci când a ajuns la curte. În pofida dizabilităților ei, Rosemary s-a alăturat familiei, pentru a fi prezentată publicului.

Desigur, nimeni nu știa cât de grave sunt problemele ei, deoarece familia Kennedy se străduise din greu să țină acest lucru sub tăcere.

În Anglia, Rosemary a avut parte de un sentiment al normalității, deoarece fusese înscrisă la o școală catolică, administrată de călugărițe. Acestea aveau timpul și răbdarea de a o instrui.

Sub îndrumarea lor, Rosemary Kennedy a înflorit. Însă, în 1940, când forțele germane mărșăluiau spre Paris, familia Kennedy a fost nevoită să se întoarcă în Statele Unite.

„Exilată” la mănăstire

Rosemary Kennedy - Ea si tatal

Problemele psihice ale lui Rosemary erau o piedică în ambițiile politice ale tatălui ei. Foto: ABC

Educația lui Rosemary a fost abandonată. Odată întoarsă în SUA, Rosemary a fost plasată într-o mănăstire, însă nu a rămas acolo pentru mult timp.

Potrivit călugărițelor, Rosemary obișnuia să se strecoare afară noaptea și să meargă în baruri. Acolo, credeau călugărițele, se întâlnea cu bărbați străini și îi însoțea acasă.

În același timp, Joe îi pregătea pe cei doi băieți mai vârstnici ai săi pentru o carieră în politică. Rose și Joe erau îngrijorați că obiceiurile lui Rosemary puteau să strice reputația familiei.

Așa că cei doi căutau o soluție pentru a pune capăt ieșirilor lui Rosemary. Doctorul Walter Freeman a fost soluția.

Condamnată la lobotomie de propria familie

Rosemary Kennedy - Dr Walter Freeman

Doctorul Walter Freeman. Foto: People

Freeman, alături de asociatul său, doctorul James Watts, desfășura cercetări asupra unei proceduri neurologice despre care se spunea că îi putea vindeca pe cei cu dizabilități mentale și fizice. Care era procedura? Lobotomia.

Când a fost introdusă în practică, lobotomia a fost salutată ca un leac minune și a fost larg recomandată de medici. Însă, cu tot acest entuziasm, existau multe semnale de avertizare care spuneau că lobotomia, deși ocazional eficientă, era distructivă.

Mama unei fete care fusese supusă lobotomiei își descria fiica ca fiind un alt om, chiar dacă înfățișarea ei era aceeași. În pofida avertismentelor, Joe nu mai trebuia să fie convins. Lobotomia părea ultima speranță a familiei Kennedy.

Cu mulți ani mai târziu, Rose a afirmat că aflase că fiica ei urma să fie supusă unei astfel de proceduri abia după ce operația avusese loc. Nimeni nu s-a gândit s-o întrebe pe Rosemary care era părerea ei privitoare la acest aspect.

În 1941, la vârsta de 23 de ani, Rosemary Kennedy a fost supusă unei lobotomii.

O procedură barbară

Rosemary Kennedy - Lobotomie

Craniul tinerei a fost perforat cu dalta. Din acel moment, viața lui Rosemary a fost distrusă definitiv. Foto: ANews

În craniul ei au fost făcute două găuri, prin care au fost inserate spatule mici de metal. Spatulele au fost folosite pentru a tăia legătura dintre cortexul prefrontal și restul creierului.

Pe lângă spatule, doctorul Freeman obișnuia să insereze o daltă de spart gheața prin spatele ochilor pacientului, pentru a realiza tăietura. Însă nu se știe dacă așa a procedat și în cazul lui Rosemary.

De-a lungul întregii proceduri, Rosemary a fost trează, vorbind cu doctorii și recitându-le versuri asistentelor medicale. Doctorul și-a dat seama că procedura a luat sfârșit atunci când Rosemary s-a oprit din vorbit.

Imediat după operație, familia Kennedy și-a dat seama că ceva era în neregulă.

O viață distrusă

Rosemary Kennedy - Dr Walter Freeman

Rosemary (în scaunul cu rotile), alături de Eunice, sora ei. Foto: The Odyssey Online

Rosemary nu mai putea să vorbească sau să meargă. A fost internată într-un azil și a petrecut luni de zile făcând terapie fizică, până când și-a redobândit capacitatea de a se mișca.

Chiar și atunci, putea să-și miște o mână doar parțial. Rosemary a rămas timp de 20 de ani în azil, fără să poată vorbi sau merge și fără să-și mai poată vedea familia.

Abia după ce Joe a suferit un accident vascular grav, Rose s-a dus să-și vadă din nou fiica. Într-un acces de panică și furie, Rosemary și-a atacat mama, fiind incapabilă să se exprime în orice alt fel.

În acel moment, familia Kennedy și-a dat seama de ceea ce făcuse și a început să susțină drepturile celor cu dizabilități mentale. Când a ajuns președinte, John F. Kennedy a semnat o lege specială privind protecția mamelor și a copiilor cu retard mental.

Fratele președintelui, Ted, s-a luptat pentru această lege cât timp fusese senator. După ce s-a întors în sânul familiei, Rosemary Kennedy și-a trăit restul vieții în Saint Coletta, o instituție de îngrijire medicală. Rosemary Kennedy a murit în acest azil în anul 2005.

$$$

 A condus cursa, a terminat ultima și a schimbat istoria

La Thistledown Racetrack, în Cleveland, Ohio, pe 15 iunie 1971, o fată de șaptesprezece ani stătea în șa pe un cal numit Ace Reward, mică de statură, ușoară, cu tribunele pline și camerele foto îndreptate spre ea, într-o lume care nu fusese niciodată gândită pentru cineva ca ea, iar numele ei era Cheryl White, tânăra care urma să devină prima femeie afro-americană jockey din istoria Statelor Unite.

Porțile s-au deschis, iar pentru câteva clipe electrizante Cheryl a condus cursa, cu publicul ținându-și respirația, pentru ca apoi calul să piardă ritmul, iar ea să termine pe ultimul loc, a unsprezecea din unsprezece, într-un debut care, pentru mulți, ar fi însemnat sfârșitul visului. Reporterii au întrebat-o dacă este dezamăgită, dar Cheryl nu era, pentru că știa deja că prima cursă nu era despre victorie, ci despre a fi acolo, despre a deschide o ușă care fusese ținută închisă generații întregi.

S-a născut într-o familie pentru care caii nu erau un hobby, ci o moștenire, tatăl ei, Raymond White Sr., fiind un antrenor afro-american într-o epocă în care jockeyii de culoare erau eliminați sistematic dintr-un sport pe care îl construiseră chiar ei, iar mama ei, Doris, proprietar de cai, crescând-o într-o fermă din Ohio, unde Cheryl a învățat de mică să călărească, să muncească și să nu ceară permisiune pentru visurile ei.

La doar două luni și jumătate după acel debut, pe 2 septembrie 1971, Cheryl White a câștigat prima cursă importantă, devenind prima femeie afro-americană care a câștigat o cursă de galop în Statele Unite, iar acea victorie nu a fost o excepție, ci începutul unei cariere care avea să adune peste 750 de victorii, într-o tăcere aproape totală din partea istoriei oficiale..

A câștigat curse în mai multe state, a devenit prima femeie care a câștigat cinci curse într-o singură zi, a fost desemnată de patru ori Jockey of the Year de către Appaloosa Horse Club și a intrat în Hall of Fame-ul acestei organizații, iar mai târziu a devenit prima femeie steward în cursele de cai din California, continuând să fie „prima” într-un sport care se schimba prea încet.

Și totuși, în ciuda tuturor acestor recorduri, Cheryl White a rămas aproape necunoscută publicului larg, într-o Americă în care eroii sportivi sunt selectivi, iar istoria este spusă adesea incomplet, tatăl ei fiind martor al segregării, iar ea însăși purtând pe umeri dubla povară de a fi femeie și afro-americană într-un spațiu dominat de prejudecăți.

Cheryl White a murit în 2019, la 65 de ani, iar abia în 2024 a fost inclusă postum în Cleveland Sports Hall of Fame, un nou „prim loc” într-o viață plină de premiere, dar și de tăceri, o recunoaștere venită târziu pentru cineva care schimbase regulile jocului fără să facă zgomot.

Povestea ei nu este despre un debut ratat, ci despre perseverență, despre a termina ultima și a reveni a doua zi, despre a conduce pentru câteva secunde și a ști că acele secunde contează mai mult decât clasamentul, iar numele ei merită rostit nu doar ca o curiozitate istorică, ci ca un simbol al curajului care nu cere aplauze, ci doar șansa de a continua.

#istorieuitata #curaj #sport #femeicareauimbatreguli #drepturicivile #memorie

Câte alte destine care au schimbat lumea au rămas necunoscute doar pentru că nu s-au potrivit cu imaginea confortabilă a eroilor pe care am ales să-i ținem minte?

$$$

 Fiul haiducei care a ales legea, dar nu a scăpat de soartă

În Vestul Sălbatic, unde gloanțele scriau adesea ultimele capitole ale unei vieți, nimic nu părea să-l fi pregătit pe adjunctul de mareșal american Eddie Reed pentru ironia crudă care avea să-i definească destinul, pentru că el era fiul celebrei Belle Starr, femeia al cărei nume fusese sinonim cu fărădelegea, ambuscada și legenda, iar totuși el alesese drumul opus, cel al legii, al ordinii și al datoriei.

Avea abia douăzeci de ani când mama lui a fost ucisă într-o ambuscadă misterioasă, o moarte care a rămas învăluită în suspiciuni și zvonuri, o rană deschisă care i-a umbrit tinerețea și i-a lăsat o moștenire imposibil de purtat, aceea de a fi fiul unei haiduce într-o lume care nu ierta trecutul. Anii lui timpurii nu au fost lipsiți de greșeli, cu mici infracțiuni și rătăciri, dar a găsit o formă de disciplină ca paznic de cale ferată, unde a învățat ce înseamnă ordinea, vigilența și responsabilitatea, lucruri care aveau să-l transforme, în 1895, într-un adjunct de mareșal federal.

În uniformă, Eddie Reed s-a dovedit curajos și eficient, purtând legea cu aceeași îndrăzneală care o făcuse pe mama lui faimoasă, dar cu un scop diametral opus, încercând să demonstreze că nu sângele dictează destinul și că un om poate alege cine vrea să fie, chiar și atunci când poartă un nume greu ca un blestem. Și totuși, Vestul nu era un loc al iertării, iar umbrele ambuscadelor nu dispar niciodată complet.

Într-o zi aparent banală, într-un mic magazin din Claremore, Oklahoma, trecutul și prezentul s-au întâlnit brutal, pentru că exact așa cum Belle Starr fusese doborâtă fără avertisment, și Eddie Reed a căzut sub gloanțe, într-un atac fulgerător care a pus capăt vieții sale, lăsând în urmă o poveste sfâșietoare despre simetria crudă a sorții. Prietenul său, Edgar Clark, martor al realităților dure ale frontierei, nu a putut decât să constate că Vestul are obiceiul să-și repete tragediile, indiferent dacă porți o insignă sau ești vânat de lege.

Povestea fiului lui Belle Starr nu este doar o anecdotă istorică, ci o lecție amară despre cât de greu este să fugi de umbrele familiei într-o lume în care violența nu ține cont de alegeri morale, iar curajul și datoria nu sunt întotdeauna suficiente pentru a păcăli destinul.

#VestulSalbatic #IstorieAmericana #BelleStarr #EddieReed #Destin #LegeSiFaraDelege

Poate un om să-și schimbe cu adevărat soarta sau trecutul familiei îl ajunge din urmă, indiferent de drumul ales?

$$$

 Scrisoarea care a durat o viață

Paris, 1958. El era un actor francez necunoscut, frumos și ambițios, dar fără un nume. Ea era deja cea mai mare stea a Europei, adorată de milioane, devenită legendă la doar douăzeci de ani. Când Alain Delon și Romy Schneider s-au întâlnit pe platoul filmului Christine, tot ce ținea de faimă, statut sau viitor a încetat să mai conteze. A fost o recunoaștere instantanee, o atracție atât de puternică încât niciunul nu a încercat să o explice, doar au trăit-o.

Romy era împărăteasa cinematografiei europene, delicată, elegantă, prizonieră a imaginii perfecte create de Sissi, iar Alain era un tânăr impulsiv, cu trecut dur și privire care promitea furtună. În câteva luni erau inseparabili, în curând logodiți, iar Europa îi privea ca pe cuplul absolut al începutului anilor ’60, frumoși, magnetici, imposibil de ignorat. Când intrau împreună într-o încăpere, lumea părea să se oprească.

Dar pe măsură ce cariera lui Delon exploda, fisurile au început să apară. El devenea un simbol al cinemaului dur și rece, ea lupta disperat să scape de rolurile dulci care o sufocau artistic. Ambițiile, orgoliile și fricile au crescut între ei, iar în 1963, totul s-a sfârșit brusc. Nu cu o discuție, nu cu o despărțire asumată, ci cu o scrisoare. Cinci ani de iubire încheiați în câteva rânduri.

Pentru Romy, acea scrisoare a fost o rană care nu s-a mai închis niciodată. Își părăsise țara, familia, siguranța, pentru el, iar despărțirea a lăsat-o frântă. Cei apropiați aveau să spună mai târziu că nu și-a revenit niciodată cu adevărat. Totuși, viața a mers înainte, iar destinul i-a adus din nou împreună în 1969, pe platoul filmului La Piscine. Ce se vede pe ecran nu este doar actorie, ci tensiune reală, dor, furie și iubire nerezolvată, o poveste trăită din nou, sub ochii lumii.

Anii au trecut, drumurile lor s-au separat, au avut alte relații, alte vieți. Dar legătura nu s-a rupt niciodată complet. Când Romy Schneider a murit în 1982, la doar 43 de ani, Alain Delon a fost devastat. La funeralii, era un om distrus, iar din acel moment și până la sfârșitul vieții lui, a spus mereu același lucru: Romy a fost iubirea vieții sale. Nu soțiile lui, nu celelalte femei, ci ea. Mereu ea.

Tragedia acestei povești nu stă doar în despărțire, ci în timpul care a urmat. Cinci ani de iubire, șaizeci de ani de regret. Delon a plecat când era tânăr, orgolios și speriat, iar restul vieții l-a trăit purtând cu el greutatea acelei alegeri. Faima, succesul, aplauzele nu au putut șterge un singur gest de la începutul anilor ’60.

Povestea lor nu este un basm, ci o avertizare dureroasă despre cât de ușor putem pierde ceea ce contează cu adevărat, crezând că vom avea timp să reparăm mai târziu. Uneori, iubirea vieții tale este chiar persoana pe care ai rănit-o cel mai mult, iar uneori îți dai seama de asta mult prea târziu.

#iubire #cinema #destin #regret #povestideviata #istoriecinematografica

Tu ai ști să recunoști iubirea vieții tale înainte să fie prea târziu?

$$$

 Femeia care a inventat romanul – cu șase secole înainte de Don Quijote

În anul 1008, într-o Japonie rafinată și rigidă, o femeie din înalta nobilime a început să scrie o poveste care avea să schimbe literatura lumii pentru totdeauna, deși ea însăși nu avea cum să știe asta, iar numele ei era Murasaki Shikibu, o văduvă, o doamnă de onoare la curtea imperială, o femeie inteligentă într-o epocă în care inteligența feminină trebuia mai degrabă ascunsă decât celebrată.

A trăit în perioada Heian, o epocă a eleganței extreme și a politicii tăcute, unde poeziile țineau loc de conversații, iar culorile hainelor indicau rangul și anotimpul, iar Murasaki, născută în jurul anului 973 într-o ramură secundară a clanului Fujiwara, a primit o educație rară pentru o femeie, studiind nu doar literatura japoneză, ci și clasici chinezi, un domeniu rezervat aproape exclusiv bărbaților.

Rămasă văduvă după o căsătorie scurtă și mamă a unei fiice mici, a intrat în serviciul împărătesei Shōshi, într-o curte strălucitoare la suprafață, dar sufocantă pentru minți lucide, iar din această tensiune, din observație și singurătate, a început să se nască Povestea lui Genji.

Romanul urmărește viața lui Hikaru Genji, „Prințul Strălucitor”, fiu de împărat care nu poate moșteni tronul din cauza rangului inferior al mamei sale, iar de-a lungul a 54 de capitole și peste 70 de ani de timp narativ, cititorul îi urmărește iubirile, pierderile, ambițiile, compromisurile și declinul, însă nu faptele sunt esența, ci lumea interioară a personajelor, gândurile nerostite, dorințele contradictorii, autoamăgirile și melancolia.

Murasaki scrie cu o profunzime psihologică uluitoare, explorând diferența dintre aparență și adevăr, dintre rolul social și trăirea intimă, folosind tehnici care în literatura occidentală vor apărea abia peste 600–800 de ani: realism psihologic, narațiune complexă, ambiguitate morală, conștiință interioară, iar totul este impregnat de conceptul japonez mono no aware, conștiința dureroasă a trecerii timpului și a frumuseții efemere.

Cartea nu este doar literatură, ci și document istoric, descriind cu precizie viața aristocrației Heian, de la ritualuri și arhitectură până la felul în care oamenii iubeau, îmbătrâneau și sufereau, iar influența ei a traversat secolele, inspirând teatru Noh și Kabuki, pictură, manga, film și nenumărate reinterpretări moderne.

Cu mult înainte ca Europa să-l descopere pe Cervantes, o femeie din Japonia scrisese deja un roman de o complexitate uimitoare, iar Povestea lui Genji este citită și astăzi, tradusă în zeci de limbi, studiată în universități și recunoscută ca una dintre pietrele de temelie ale literaturii mondiale.

Murasaki Shikibu a murit undeva între anii 1014 și 1025, fără să știe că a creat ceva nemuritor, fără să știe că peste o mie de ani oameni din culturi și lumi pe care nu le-ar fi putut imagina vor plânge, vor reflecta și se vor recunoaște în personajele ei, iar povestea ei rămâne dovada că geniul nu aparține unei singure culturi, unui singur sex sau unei singure epoci.

#istorieliterara #femeicareaurescrisistoria #Japonia #Genji #literaturamondiala #memorieculturala

Dacă romanul modern a fost inventat de o femeie acum o mie de ani, câte alte contribuții esențiale ale istoriei au fost ignorate doar pentru că nu se potriveau narațiunii dominante?

$$$

 A mers 50 de kilometri ca să salveze vocea unui popor

Au legat-o în lanțuri și au biciuit-o când era doar un copil, au încercat să șteargă complet cultura din care provenea, să rupă memoria unui popor întreg și să o transforme în tăcere, însă ea a ales să meargă înainte, la propriu și la figurat, purtând cu ea vocile strămoșilor săi și imprimându-le pe cilindri de ceară, pentru ca măcar sunetul să nu poată fi ucis.

Fanny Cochrane Smith s-a născut în 1834 la Wybalenna, pe insula Flinders, un loc numit oficial „așezare”, dar care în realitate era o închisoare în aer liber, unde aborigenii Tasmaniei erau adunați cu forța, smulși de pe pământurile lor, departe de limbile, familiile și tradițiile lor, sub pretextul unei „protecții” care însemna de fapt control, boală și moarte lentă.

În copilărie a învățat cântecele și poveștile mai multor grupuri aborigene forțate să trăiască împreună, devenind fără să știe o bibliotecă vie a unor limbi pe cale de dispariție, iar la doar cinci ani a fost luată de lângă părinți și dată în grija unui catehet care, conform documentelor oficiale, a legat-o în lanțuri și a biciuit-o, pedepsind în ea ceea ce nu putea distruge: identitatea.

Crescută între violență, pierdere și disciplină impusă, Fanny nu s-a frânt. Ca adult, a muncit din greu, a crescut unsprezece copii, a mers zeci de kilometri pe jos pentru a-și întreține familia, a trăit între două lumi fără a renega niciuna, purtând podoabe tradiționale sub haine europene și deschizându-și casa atât comunității, cât și credinței.

Când a înțeles că era ultima păstrătoare a vocilor poporului ei, a făcut ceva extraordinar: a cântat. A cântat într-un fonograf Edison, lăsându-și vocea imprimată pe cilindri de ceară, creând singurele înregistrări existente ale limbilor aborigene din Tasmania. Acele sunete sunt tot ce a mai rămas din lumi pe care cineva hotărâse că nu ar trebui să mai existe.

A murit în 1905, dar vocea ei este încă aici, amintindu-ne că o cultură poate fi rănită, persecutată, aproape ștearsă, dar nu complet distrusă dacă există cineva care are forța să o păstreze și să o transmită mai departe.

#memorievie #istorieuitata #rezistenta #popoareindigene #culturanuaremoarte #vocicaretraiesc

Câte limbi, câte povești și câte vieți au dispărut pentru totdeauna doar pentru că nimeni nu a avut șansa sau puterea să le lase să fie auzite?