$$$

 

Mi-e plin facebook-ul de diplome. La ăștia mici. Mici de tot (6, 7,8, 10 ani). 

Diplome de la gradi. 

Diplome în brațe și doamna învățătoare alături zambind larg. Domne cât stres e că al meu nu a luat premiul intai si cat stres pe doamna să dea la cat mai mulți premii si mentiuni (”dragă e băiatu domnului X, cu să nu-i dau premiu, fac cumva, modific, etc”).

Vă dați seama că și la acest nivel vorbim de fake, superficialitate și chiar corupție?

 Mai mult: vedem că și la grădi avem absolvire șmecheră cu tocă, petrecere, șampanie (bine fără alcool). În unele cazuri și cu robă. La grădi, ne-am înțeles?!

 

 Ce învață copilu mamii : că mama e fericită dacă eu am premiul I. Că eu trebuie să obțin premiul intai ca să o fac pe mama fericită. De fapt afirmația e valabilă și la liceu și la facultate. 

 Adolescenții îmi spun clar:  "vreau să intru la liceu/facultate în primul rand ca să nu-mi dezamăgesc părinții”..... atat de trist.

 Ce citesc eu din pozele de final de an. Părinți care sunt fericiți (și se validează ca părinți buni-vorba lui Winnicott) dacă odrasla a obținut numa f.b.-uri (1 singur b) și o diplomă (sau mai multe), dacă a obținut premiul intai. 

De fapt, în Romania, în școală și dacă mesteci gumă la o oră de mate, dacă participi 50 de minute la o competitie de baschet sau la un amarat de concurs facut de un SRL-tre sa primesti o diplomă. 

Mai grav, profii dar și psihologii ăștia mari nu merg la conferințe dacă nu primesc diplome/să ne ințelegem. Dă-o incolo de știință ! 

In fond, ce e o diplomă? Ce reprezintă ea?

 O bucată de hartie pe care doamna o face la xerox (color, sper) și completeză cu markerul sau cu pixul numele tău....atat. Medalii și cupe iei cate vrei cu 9 lei de magazinul din colț . 

 

Imi amintesc că un prof de-al meu din Oxford a venit la o conferință in Romania (ca speaker) si a plecat fără diplomă. Știți de ce? Își împachetase deja lucrurile. Mi-a zis ”ține-o tu Mihai că eu nu mai deschid bagajul”. Băi, pur și simplu nu i-a păsat. M-am blocat. Nu mai zic că diploma era scrisă în romaneste :)

 Îmi amintesc că la Universitatea din Oxford în primul an nici nu se susțin examene. Niciunul. Cum așa?! Da, dragă, chiar nu contează pentru ăia. In schimb citesti mult la greu, rupi ușile bibliotecilor ziua și noaptea si lucrezi, te intalnesti des cu tutorele tău si te invată cum să studiezi. Esti examinat după cum elaborezi un eseu științific ceea ce reprezintă un efort consistent și complex de la alegerea înțeleaptă a temei, căutarea bibliografiei, la analiză, sinteză, argumentare și inclusiv aspecte care in scoala romaneasca nici nu contează: stil de redactare, note de subsol , etc.

La noi examenele sunt referate banale copy paste de pe net. Susținem plagiatul încă din liceu. 

Pe urmă (anu 2, încep examene-cand te-ai cultivat puțin).

 Și la final de Uni mă jur că nu am știut colegii mei cu ce rezultate au absolvit. Nici ei nu m-au intrebat. Bine, la Oxford nu la Sibiu sau București...mă înțelegi ! Noi suntem....balcanici...ăia sunt proști...

 Totuși, pe scurt: ce mesaj îi transmitem copilului cand ii solicitam rezultate școlare, premii ? Când mă supăr pe el că nu a obținut media dorita de mine ca părinte?

 

Competiție, luptă, cifre: ” al meu e mai deștept ca al tău”, să ai note maxime la toate materiile. Dacă la desen nu ai luat 10 (pentru că da, nu ai talent frățică, nu ești geniu universal), profu e de vină. Cum să-ți strice media (auzi ce expresie penibilă). Să ne motiveze diriga toate absențele. Cum 9 la purtare. Wai, al meu e cel mai bun. Să îi mărească media. Auzi, tu știi cine e tati? De fapt, dacă am luat premiul I sunt mai deștept ca tine, fraiere!” Și uite așa naștem conflicte între copiii mici care se propagă pana la maturitate...

 Doamne invatatoare/diriginta...de fapt ce incurajați ?

Vorba unui elev ”Mihai, notele nu reflectă inteligența mea”.

 Aș vrea o școală în care să nu existe note, medii, teze, premii, cupe și nici diplome de final de an. etc.  Să fie competiție dar să nu fie ierarhie stupidă. Să nu ne batem joc de colegu că nu a obținut premiul III sau mențiune. Să ne respectăm indiferent de rezultate. Să invatam prietenia si studiul in comun, nu egoismul și individualitatea!

Ne-am scobit in dinti-hop o diplomă.... Aș vrea o școală în care să se învețe respectul nu competiția, iubirea nu ura, empatia nu ”călcăm pe cadavre”.  

 O școală în care festivitatea de final de an să fie o zi relaxantă repet fără premii, fără diplome, fără stres sau frustrări, fără ceremonie publică în care unii sunt elogiați și alții rușinați (mediile pot fi anonimizate, ca la nemți),

o zi în care toți suntem egali și poate povestim ceva frumos sau mancăm impreună ceva sanatos si dansam...

 O școală așa ....ca la Oxford..( psiholog Mihai Copaceanu)

$$$

 Lăsare la vatră:

SCUTIRE DE SERVICIU MILITAR:

O cerere de lăsare la vatră, pe motiv de incompatibilitate legală!

Stimate Domnule Ministru,

Situatia mea familială, mă determină să solicit sprijinul Domniei Voastre, în vederea lăsării mele, la vatră. Vă rog să analizați, cu atenție, ce mi s-a întâmplat:

1) Înaintea încorporării, m-am căsătorit cu o văduvă de 44 de ani.

2) După scurt timp, fiica soției mele, deși avea doar 25 de ani, s-a căsătorit cu tatal meu, pe care, l-a îndrăgit la prima vedere, cu prilejul căsătoriei mele! În urma acestei duble căsătorii, tatăl meu mi-a devenit ginere, fiindcă s-a căsătorit cu fiica mea, iar fata mea vitregă, mi-a devenit mamă vitregă, ea fiind soția tatălui meu!

3) De Crăciun, soția mea a născut un băiat. Băiatul a devenit astfel fratele soției tatălui meu, deci cumnat cu tatăl meu. Prin urmare, băiatul meu, fiind frate cu mama mea, mi-a devenit unchi.

4) Culmea face ca în ianuarie anul acesta, şi soția tatălui meu a născut un băiat, care este pe de-o parte fratele meu, fiind fiul tatălui meu, şi pe de altă parte, nepotul meu, fiindcă este fiul fiicei soției mele! Am devenit astfel fratele nepotului meu, şi cum soțul unei mame devine tatăl copiilor ei, şi eu am devenit tatal sotiei mele şi fratele fiului meu.

Cu alte cuvinte, eu sunt propriul meu bunic?!!

Având în vedere că legea interzice ca tatăl, fiul şi nepotul, să fie mobilizați în același timp, vă rog respectuos, stimate Domnule Ministru, să mă lăsați la vatră! Contând pe amabilul dvs sprijin şi pe binevoitoarea dvs înțelegere de tată și adult, vă rog să primiți, stimate Domnule Ministru, salutările mele de înaltă considerație!

semnatura indescifrabila

PS : Este vorba de o scrisoare veridică, expediată de un tânăr alsacian, Ministrului Apărării Naționale Francez !

Cererea sa a fost acceptată, tânărul fiind rapid reformat pentru următorul motiv: “Stare psihică instabilă şi preocupată, tulburări mintale agravate de un climat familial perturbat"!

@@@

 

Cinci tipuri de oameni cu care e zadarnic să porți discuții.

Există persoane cu care orice conversație devine o risipă de timp. Nu ascultă, nu caută să înțeleagă și transformă fiecare schimb de idei într-un conflict sau într-o farsă. Iată cinci tipuri de oameni cărora nu merită să le consumi nervii:

1. Încăpățânatul fără leac

Acela care are întotdeauna dreptate. Nu-l poți convinge nici cu fapte, nici cu logică, nici cu sinceritate. Nu ascultă — doar așteaptă momentul să intervină cu acel enervant „ți-am spus eu”.

Orice încercare de dialog se izbește de zidul încăpățânării sale înainte să prindă contur.

2. Falsul expert

Se consideră enciclopedie ambulantă, deși cunoștințele sale abia zgârie suprafața subiectului. Presară în jur cuvinte „savante” pe care nici măcar el nu le înțelege pe deplin. Și chiar și atunci când habar n-are despre ce e vorba — insistă că „el știe mai bine”.

3. Cel aprins din nimic

Cu un astfel de om, orice discuție se transformă instant într-o ceartă. În loc de argumente — ton ridicat. În loc de dialog — duel emoțional. Oricât de banal ar fi subiectul, pentru el e pretext de luptă. Nu trebuie să-i vorbești — ci să te retragi în liniște.

4. Cel ce te disprețuiește în taină

Uneori, simți asta din instinct. Spui ceva — ți se răstălmăcesc cuvintele. Oferi un sfat — e ridiculizat sau anulat. Ești sincer — primești în schimb sarcasm. Nu e un dialog, ci o otrăvire lentă. Și nu e vina ta. În el mocnește o ostilitate mascată sub „obiectivitate”.

5. Arogantul superior

El știe întotdeauna mai mult. „S-a realizat” și te privește de sus. Nu ascultă, nu-l interesează ce gândești. Pentru el, părerea ta e doar un zumzet de fond. Nu poartă o conversație — rostește un monolog de la catedră. Și nici nu observă că tu ai plecat demult… în tăcere.

Un sfat simplu:

În loc să-ți irosești timpul cu cei care nu aud, caută-i pe cei care știu să vorbească împreună cu tine, nu peste tine.

Pentru că doar acolo unde există dorința de a asculta, cuvintele capătă cu adevărat sens.

,$$$

 NICOLAE MALAXA

După anul 1989 s-a vorbit foarte mult despre averile naţionalizate ale marilor industriaşi ai României şi despre demersurile făcute de moştenitorii acestora pentru recuperarea averilor acestora care au fost confiscate de stat.

Unul dintre aceste cazuri, cel mai elocvent şi care a implicat cele mai mari fonduri restituite urmaşilor, este cel al industriaşului Nicolae Malaxa, cel mai important şi influent, dar şi cel mai controversat om de afaceri al ţării în perioada interbelică.

Joi, 10 decembrie, se împlinesc 131 de ani de la naşterea lui Malaxa, astfel că evenimentul ne prilejuieşte o incursiune în biografia tumultuoasă a acestuia, dar şi istorisirea unei poveşti captivante despre bani, politică, corupţie şi exil.

Nicolae Malaxa s-a născut la 10/23 decembrie 1884, la Huşi, judeţul Vaslui, într-o familie de aromâni stabiliţi aici în anul 1818, tatăl său – Costache Malaxa – având origini greceşti, iar mama sa, Elena Ruxandra, fiind fiica spătarului Bădărău, mare dregător local.

Conform unor surse, Malaxa aurmat la Iaşi atât clasele primare cât şi liceul, iar conform altora, acesta ar fi urmat clasele primare la Bârlad iar apoi Liceul “Roşca Codreanu” din Iaşi, absolvit în anul 1901.

În acelaşi an pleacă în Germania, unde frecventează cursurile de inginerie la Universitatea Politehnică din Karlsruhe, (Karlsruher Institut für Technologie în zilele noastre).

Se reîntoarce în ţară, şi una din primele afaceri puse pe picioare de Malaxa este fabrica de ulei vegetal Mândra Bârlad – încă funcţională şi astăzi -, înfiinţată în anul 1912 şi provenită dintr-o investiţie iniţială – o presă de ulei acţionată cu abur produs de o locomotivă – realizată în anul 1909. În industria uleiurilor vegetale existau, la acel moment, fabrici concurente la Bacău şi Galaţi, însă, în zona Bârladului, unde se cultivau cu rezultate foarte bune oleaginoasele, nu exista aşa ceva, iar Malaxa a intuit că „Mândra” – un nume ales se pare de la o „idilă” locală pe care ar fi avut-o industriaşul – va fi un succes.

Tot la Bârlad, el înfiinţează în anul 1911 un atelier de prelucrări mecanice prin aşchiere, axat în primul rând pe strungărie, o turnătorie şi un atelier de reparaţii auto. Şi tot aici, Malaxa a înfiinţat în această perioadă o şcoală de ucenici.

La vârsta de 37 de ani, pe 3 august 1921, Malaxa – devenit deja inginer cu experienţă şi un abil om de afaceri, înfiinţează, pe un teren viran situat la periferia Bucureştiului, un atelier de fabricare de material rulant, în care se reparau locomotive şi vagoane de cale ferată.

În 1923, extinde afacerea şi începe să construiască, în Titan, o uzină pentru producerea materialului rulant de calea ferată, pornind de la un avans de la Căile Ferate Române pentru contractul încheiat şi cu ajutorul unor credite de la diverse bănci. Malaxa a utilat uzina cu peste 80 de maşini-unelte cumpărate din Germania, aceasta devenind cea mai performantă fabrică de material rulant din Europa de la acea vreme.

Uzinele Malaxa, devenite după naţionalizare “23 August” şi mai apoi Faur au fost ani la rând etalonul industriei româneşti, o mândrie inclusiv pentru regimul comunist. În 1927 uzinele au fost date în folosinţă, iar un an mai târziu, de pe poarta lor ieşea prima locomotivă cu abur produsă de Malaxa.

Tot în anul 1927, acesta beneficiază din plin de prevederile unei legi prin care se încuraja dezvoltarea industriei naţionale, act publicat în Monitorul Oficial nr. 57/13 martie 1927.

Pe lângă uzinele Malaxa, industriaşul a înfiinţat, ca şi la Bârlad, o şcoală de ucenici, iar în câţiva ani, numărul angajaţilor de la uzină depăşea cifra de 8000.

În anul 1933, în plină criză economică mondială, uzina „Malaxa” livra locomotiva cu numărul 100.

Pe lângă atelierele de material rulant şi Uzina Malaxa, s-a construit şi fabrica de ţevi fără sudură din oţel “Malaxa Tub”, viitoarea Uzină Republica, cea mai modernă de acest tip din Europa, având în vedere că aici a fost implementat în premieră în afara SUA procedeul de laminare Stiefel.

În anul 1936, Uzinele Malaxa produc prima locomotivă Diesel românească, iar locomotivele produse în România de industriaş deveniseră cele mai puternice din Europa, şi unele dintre cele mai căutate în lume. Dealtfel aceste produse au obţinut recunoaşterea internaţională la expoziţiile de la Belgrad – din anul 1937 şi de la Milano – în anul 1940.

În anul 1938 Malaxa livrează către CFR primul lot de 28 locomotive Diesel. Aşa se face că la sfârşitul anilor ‘30, România ajunge să nu mai importe nicio locomotivă de fabricaţie străină, iar CFR achiziţiona numai de la Uzinele Malaxa.

Tot în această perioadă Malaxa îşi intensifică contactele cu politicienii, asupra cărora se spune că a exercitat o puternică influenţă, relaţiile industraişului ajungând până la nivelul Regelui Carol al II-lea, cu care devenise prieten foarte apropiat.

Se pare că Malaxa s-a folosit de serviciile lui Puiu Dumitrescu, pe atunci secretar particular al Regelui Carol, prin „sponsorizarea” acestuia industriaşul reuşind să stabilească relaţii apropiate atât cu Regele Carol cât şi cu Elena Lupescu, iar după concedierea lui Dumitrescu, Malaxa a stabilit acelaşi tip de legături cu succesorul acestuia, Ernest Urdăreanu.

Desigur că prieteniile cu politicienii nu erau dezinteresate, astfel că Guvernul i-a acordat numeroase credite de stat, cu avans de capital, iar la final statul îi asigura cumpărarea producţiei solicitate. Se estimează că întregul concern Malaxa avea în perioada de până la începereea celui de-Al Doilea Război Mondial circa 98% producţie livrată către stat, cu profituri situate între 300 şi 1000% !

Bineînţeles că o parte din acest profit se întorcea la prietenii din politică, inclusiv la Carol al II-lea, sub formă de donaţii şi acţiuni, dând naştere la ceea ce unii istorici au denumit „un fond de rulment al corupţiei”.

În această perioadă Malaxa investeşte şi în construcţii, rodul colaborării sale cu arhitectul Horia Creangă, nepotul lui Ion Creangă, fiind blocul Malaxa-Burileanu de pe Bd. Nicolae Bălcescu din capitală (Blocul Unic), construit în perioada 1935 – 1937, aceasta fiind astăzi clădire de patrimoniu.

Din grupul lui industrial au ajuns să facă parte Uzinele Tohani Zărneşti, Magazinele Unite de Fierărie din Galaţi, dar a deţinut şi acţiuni importante la Astra Arad, Uzinele şi Domeniile de Fier Reşiţa, IOR Bucureşti, sau Unio Satu Mare.

De asemenea, Malaxa a fost un susţinător al învăţământului prin contribuţia la dezvoltarea unor şcoli şi biblioteci, cât şi un susţinător al ştiinţei, literaturii şi artei. Este cunoscut faptul că omul de afaceri a subvenţionat timp de mai mulţi ani Societatea Scriitorilor Români şi, implicit, publicarea unor opere originale, a sprijinit direct editarea monumentalei lucrări „Enciclopedia României”, a ajutat numeroşi tineri talentaţi, deveniţi ulterior oameni de ştiinţă recunoscuţi pe plan internaţional, cărora le-a dat burse de studii sau pe care i-a recomandat unor savanţi şi oameni de cultură din Europa.

Demn de remarcat este faptul că Nicolae Malaxa s-a îngrijit şi de problemele sociale ale muncitorilor, asigurându-le salarii mai mari decât în alte uzine, asistenţă socială şi medicală, masă la cantină şi echipamente performante de lucru.

Malaxa a fost finanţator al aproape tuturor partidelor politice, inclusiv al Gărzii de Fier şi al Partidului Comunist Român, fost simpatizant al mişcării legionare şi, prin aceasta a pătruns în cercurile politice şi economice germane.

În mai 1941, în timpul războiului, lui Malaxa i-au fost sechestrate uzinele, fiind acuzat de colaborare cu legionarii.

După bombardamentele de la 23 august 1944 din zona Capitalei, Malaxa a luat decizia de a muta în spatele frontului o parte din atelierele producătoare de armament, mai precis în imprejurimile Haltei CFR Sibiel, construcţia halelor fiind terminată rapid, iar producţia urmând să înceapă.

În realitate se pare însă că Malaxa a încercat să părăsească România, dar nu a putut obţine paşaport.

În anul 1945, la Uzinele din Reşiţa, finanţate tot de omul de afaceri, a fost construit primul automobil românesc.

În anul 1946, fiica lui Nicolae Malaxa, Irina Malaxa, s-a căsătorit cu savantul George Emil Palade, singurul român care a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină în anul 1974. Cei doi au plecat în acelaşi an în Statele Unite ale Americii, unde George Emil Palade urma să-şi continuie studiile, cei doi având ulterior doi copii, o fată, Georgia, şi un băiat, Philip.

Să spunem că fiul industriaşului, Constantin Malaxa, i-a fost coleg viitorului rege Mihai, pe-atunci Mare Voievod de Alba Iulia, în clasa a VIII-a de liceu care funcţiona la Palatul Regal, în anul şcolar 1939-1940, alături de (doar) alţi doi colegi – Mircea Ionniţiu (Ioaniţiu), fiu de librar de la „Cartea Românească” şi Walter Heltmann, fiu de profesor.

Malaxa a câştigat ulterior şi favorurile regimului comunist, după intrarea României sub controlul acestuia, bazându-se pe statutul de persecutat al regimului Antonescu, un sprijin care i-a permis să transfere câteva sute de milioane de dolari în bănci americane, un nou moment în care spiritul anticipativ al omului de afaceri s-a dovedit întemeiat.

De asemenea, a obţinut înapoierea a trei dintre fabricile sale pe care, anterior, regimul Antonescu nu i le înapoiase şi, în plus, i s-au dat compensaţii de aproximativ un milion de dolari, pentru profiturile pe care le-ar fi realizat în cei trei ani precedenţi dacă aceste fabrici s-ar fi aflat sub controlul său.

În 11 iunie 1948 a venit naţionalizarea, lui Malaxa fiindu-i confiscate absolut toate proprietăţile, care au devenit în timp entităţi simbolice ale luptei clasei muncitoare împotriva „exploatatorilor”.

După acest moment, Malaxa este trimis cu o delegaţie comercială la Viena, iar acesta a emigrat în Statele Unite, la New York. Malaxa a fost condamnat la moarte în contumacie de regimul comunist pentru crime de război – producţia de armament din timpul războiului fiind considerată în folosul agresiunii împotriva URSS – şi de colaborare cu legionarii.

După ce i se respinge iniţial dreptul de rezidenţă permanentă în SUA, acesta obţine într-un final cetăţenia, încearcă să creeze noi afaceri, dar se pare că lipsa „comenzilor de la stat” nu i-a adus succesul scontat.

Mai mult, după ce autorităţile americane îi află trecutul politic, Malaxa se află în pragul expulzării, mai ales pornind de la un memoriu al CIA adresat FBI la 11 mai 1948, în care erau devoalate multe afaceri necurate ale acestuia. În cele din urmă demersul autorităţilor americane nu a avut succes, fiindcă Nicolae Malaxa a trecut la cele veşnice în anul 1965, la New Jersey, SUA.

După anul 1989, nepoţii lui Nicolae Malaxa, Georgia Palade Van Dusen şi Philip Palade şi soţia altui nepot decedat al industriaşului – Loreen Ellen Malaxa – toţi trei locuind în SUA – , au solicitat statului român despăgbiri de peste 310 milioane de dolari americani, în schimbul tuturor proprietăţilor confiscate.

În septembrie 2006, statul le-a emis titluri de despăgubire în valoare cumulată de 1.080 miliarde de lei, circa 360 milioane dolari americani, care au fost transformate în acţiuni la Fondul Proprietatea.

Defalcat, despăgubirile au fost acordate astfel: 622,5 milioane lei pentru Uzinele Faur – fostă Uzina Malaxa, 384,7 milioane lei pentru Uzina Republica – fosta Uzină de Tuburi şi Oţelării şi 73,3 milioane lei pentru Combinatul Siderurgic Reşiţa – fostele Uzine şi Domenii de Fier din Reşiţa.

$$$

 MUNTELE BUDHA - THAILANDA

Muntele Buddha sau Khao Chi Chan (thailandez: เขาชีจรรย์) este un deal de calcar din Na Chom Thian, care a devenit un punct de reper Pattaya datorită gravurii sale cu laser aurie Buddha de 109 m pe 70 m. [1] A fost creat în 1996 pentru a comemora cea de-a 50-a aniversare a încoronării Majestății Sale Regele Bhumibol Adulyadej și pentru thailandezi și budiști pentru practica spirituală. Imaginea lui Buddha Khao Chi Chan este cea mai mare imagine sculptată a lui Buddha din lume. 

Zona din jurul muntelui este plină de ciorchini grei de ierburi, arbuști și copaci, inclusiv tec, salcâm, lemn de trandafir siamez, lemn de trandafir negru și diverși pomi fructiferi, cum ar fi agrișa indiană, pruna neagră și ramontchi. Împrejurimile verzi luxuriante văzute în anii 2020 datează de la dezvoltarea proiectului de plantație forestieră Siri Charoenwat în 1990, numit după regina Sirikit, care a fost inițiat de Majestatea Sa Regele Bhumibol Adulyadej în 1992 cu ocazia celei de-a 60-a aniversări a lui Sirikit. 

Muntele Buddha împreună cu mănăstirea budistă din apropiere Wat Yansangwararam Woramahawihan, templul regal chinez Viharn Sien, Grădina Tropicală Nong Nooch, Podgoria Silverlake și Parcul Național formează o mare atracție turistică lângă Na Chom Thian, Jomtien și Pattaya. 

Muntele Buddha este un loc popular pentru activități de agrement, mediere, sărbători și spectacole de dans. Începând cu 2016, turiștii thailandezi, chinezi și ruși au reprezentat majoritatea vizitatorilor din zonă. Potrivit Departamentului de Instruire Forestieră, aproximativ 1.000 de maimuțe trăiau în jurul muntelui în 2015. 

Imaginea lui Buddha

În 1995, Somdet Phra Yanasangworn a luat măsuri pentru a împiedica extracția de minerale să distrugă un munte – Muntele Buddha sau Khao Chi Chan. Piatra de pe munte a fost folosită pentru a construi pistele pentru baza militară a Forțelor Aeriene Regale Thailandeze - Forțele Aeriene ale Statelor Unite, aerodromul Marinei Regale Thailandeze U-Tapao în timpul războiului din Vietnam. 

Regele Bhumibol a ordonat desenarea unui contur al lui Buddha cu echipamente avansate și finalizarea proiectului sub supravegherea prințului moștenitor Maha Vajiralongkorn. După ce fața muntelui a fost aplatizată, echipele de la Institutul de Tehnologie Phra Chomklao din Thonburi au folosit tehnologia laser în ianuarie 1996 pentru a pătrunde în calcar. Au tăiat conturul unei imagini a lui Buddha, care avea să devină cea mai mare imagine a lui Buddha din lume și o reprezentare religioasă permanentă a Thailandei. Imaginea lui Buddha a fost mai târziu încrustată cu foiță de aur, binecuvântând muntele cu statutul permanent de loc sacru. Tehnologia laser ghidată folosită a fost prima de acest fel, introdusă pentru a sculpta imaginea Domnului Buddha.

$$$

 WOLFGANG AMADEUS MOZART

Considerat de mulți cel mai mare geniu muzical al tuturor timpurilor, Wolfgang Amadeus Mozart a compus o operă originală și puternică care a cuprins genuri diverse precum opera comică, muzica sacră și simfoniile. Compozitorul austriac a devenit faimos nu doar pentru talentele sale extraordinare de muzician, ci și pentru viața sa personală turbulentă, marcată de rebeliune, conspirații împotriva sa și moartea sa prematură. Un personaj rebel și imprevizibil, Mozart a prefigurat sensibilitatea romantică și a fost, alături de Handel , unul dintre primii compozitori care au încercat să trăiască în afara patronajului nobililor și al figurilor religioase, fapt care a evidențiat trecerea către o mentalitate mai liberă în raport cu normele vremii. Natura sa anarhică și neconvențională i-a adus dușmănia concurenților săi și a creat dificultăți cu angajatorii săi.

Wolfgang Amadeus Mozart s-a născut pe 27 ianuarie 1756, rodul căsătoriei dintre Leopold Mozart și Anna Maria Pertl. Tatăl, compozitor și violonist, avea să publice în același an un util manual introductiv în arta viorii; Mama provenea dintr-o familie înstărită de funcționari publici. Mozart a fost al șaptelea copil al acestei căsătorii, dar dintre cei șase frați ai săi doar o fată, Maria Anna, a supraviețuit. Wolferl și Nannerl, așa cum erau cunoscuți cei doi frați de familiile lor, au crescut într-un mediu în care muzica domnea din zori până în amurg, tatăl lor fiind un violonist excelent, care a deținut funcția de compozitor și vice-kapellmeister la curtea Prințului-Arhiepiscop Sigismund de Salzburg.

În acea perioadă, Salzburgul începea să se refacă după dezastrele umane și economice ale războaielor civile din secolul al XVII-lea, dar viața culturală și economică încă se învârtea aproape exclusiv în jurul figurii feudale a arhiepiscopului, în timp ce ideile iluministe începeau să circule în rândul unei burghezii urbane aflate la început de drum, încă străină de centrele sociale de prestigiu și putere. O atmosferă demnă de reținut pentru a înțelege, la vremea respectivă, mentalitatea lui Mozart-tată, precum și rebeliunea tinerească a fiului său.

De fapt, Leopold și-a educat fiii de la o vârstă fragedă ca muzicieni capabili să contribuie la traiul familiei și să devină cât mai curând posibil servitori plătiți ai Prințului de Salzburg. O aspirație logică și comună la vremea sa. Nannerl, cu cinci ani mai mare decât Wolfgang, dădea deja lecții de pian la vârsta de zece ani, iar unul dintre elevii ei era chiar fratele ei. Interesul și atenția lui Leopold s-au concentrat inițial asupra instruirii extrem de talentatei Nannerl, fără a realiza atracția timpurie pe care micuțul Wolferl o simțea pentru muzică: la trei ani exersa la claviatura clavecinului, stătea nemișcat și cu ochii mari în timpul lecțiilor surorii sale și se ascundea sub instrument pentru a-și asculta tatăl compunând piese noi.

Cel mai precoce dintre genii

Câteva luni mai târziu, Leopold a fost obligat să le dea lecții amândurora și a fost uimit să-și vadă fiul de patru ani citind notele fără dificultate și interpretând menuete cu mai multă ușurință decât își mânca supa. Curând a devenit clar că muzica era o a doua natură pentru precocele Wolfgang, care era capabil la o vârstă atât de fragedă să memoreze orice pasaj pe care îl auzea la întâmplare, să repete pe claviatură melodiile de care se bucurase în biserică și să aprecieze armoniile unei partituri cu tot atâta îndemânare pe cât era de inocență.

Un an mai târziu, Leopold a fost mișcat să descopere primele compoziții ale lui Wolfgang în caietul fiicei sale, scrise cu un scris de copil și pline de pete de cerneală, dar bine dezvoltate. Cu lacrimi în ochi, tatăl și-a îmbrățișat mica „minune” și a decis să se dedice trup și suflet educației ei. Glumeț, sensibil și vioi, micul Mozart era animat de un spirit batjocoritor care nu era transformat decât de muzică; În timp ce cânta notele pieselor sale preferate, fața lui trandafirie căpăta o expresie impresionantă de severitate, un gest de o fermitate aproape adultă capabil să se transforme în ferocitate dacă se auzea cel mai mic zgomot în jur. Pierdut în gânduri, i se părea că aude o minunată melodie interioară pe care degetele sale delicate încercau să o smulgă de pe claviatură.

Orgoliul patern nu a putut fi stăpânit și Leopold a decis să-și prezinte cele două mici genii în lumea suveranilor și nobililor, atât pentru a se încânta de laudele așteptate, cât și pentru a găsi patroni și protectori generoși, dispuși să asigure cariera viitorilor muzicieni. Renunțând la orice ambiție personală, s-a dedicat exclusiv misiunii de a-i îndruma pe prodigioșii frați spre deplina maturitate muzicală. Deși băiatul era în mod clar un geniu, trebuie remarcat faptul că talentul său a fost cultivat, stimulat și șlefuit de sârguința tatălui său, căruia nu i se poate reproșa decât că a expus un copil cu o sănătate fragilă rigorilor constante ale unor călătorii cu siguranță incomode. Iconografia copilului lui Mozart nu oferă un portret fidel al înfățișării sale, dar relatările sunt de acord asupra unei palidități extreme, aproape bolnăvicioase.

Astfel, frații Mozart au devenit artiști de concert pentru copii în turnee din ce în ce mai ambițioase; Aveau aprobarea prințului, fără de care nu ar fi putut părăsi orașul. Între 1762 și 1766 au făcut mai multe călătorii în Germania, Franța, Marea Britanie și Olanda. În 1762, la un an după prima compoziție scrisă a lui Mozart, frații țineau concerte în saloanele din München și Viena. În același an au călătorit la Frankfurt, Liège, Bruxelles și Paris.

La Versailles, acel copil răsfățat de aplauzele tuturor, dar tot un copil, a sărit într-un acces de furie la fustele împărătesei pentru a o îmbrățișa și i-a cerut în căsătorie viitoarei regine Maria Antoaneta , pe atunci o fată de aceeași vârstă cu el, pe lângă faptul că a disprețuit-o public pe Madame de Pompadour pentru că a refuzat să-l sărute. De acolo au plecat la Londra, unde au cântat la Palatul Buckingham și l-au întâlnit pe Johann Christian Bach , fiul preferat al lui Johann Sebastian Bach , ale cărui compoziții l-au captivat pe băiat. În doar șase săptămâni, Wolfgang a reușit să-i asimileze stilul și să compună versiuni personale ale muzicii sale.

Totuși, nu toate călătoriile au fost însoțite de succes și profituri. Concertele, uneori similare cu numere de circ, nu au oferit tot ce se așteptau. Poșeta părintelui Mozart era găsită goală prea des. Întrucât memoria celor mari este rară și capricioasă, unele uși le-au fost închise; În plus, sănătatea delicată a copilului le-a jucat feste de mai multe ori. Starea proastă a drumurilor, prețul hanurilor și călătoriile nesfârșite provocau dispoziție proastă și dor de casă, lacrimi și frustrări.

Primul turneu s-a încheiat în 1766. Din 1767 până în 1769 au susținut concerte în Austria, iar din această dată până în 1771 în Italia, unde au primit protecția părintelui Martini , care le-a aranjat admiterea în Accademia Filarmonica. Leopold și-a dat seama că îi cerea prea mult fiului său și, în mai multe rânduri, s-au întors la Salzburg pentru a pune capăt vieții lor nomade. Dar orașul nu-i putea oferi prea multe lui Wolfgang, deși la vârsta de treisprezece ani avea să primească titlul onorific de Konzertmeister al curții din Salzburg; Leopold și-a dorit ca Wolferl să-și continue perfecționarea educației muzicale oriunde era necesar și și-a continuat rătăcirile din țară în țară și din curte în curte. În timpul turneelor sale, Wolfgang a întâlnit mulți muzicieni și profesori celebri care l-au învățat diferite aspecte ale artei sale și noi tehnici străine.

Băiatul s-a familiarizat cu vioara și orga, cu contrapunctul și fuga, cu simfonia și opera. Permeabilitatea caracterului său i-a facilitat asimilarea tuturor stilurilor muzicale. De asemenea, a început să compună serios, mai întâi menuete și sonate, apoi simfonii și mai târziu opere, comenzi care erau destul de bine plătite, dar care prezentau un interes redus pentru aspirațiile sale, acceptate din cauza nevoii de a câștiga suficienți bani pentru a supraviețui și a continua să călătorească. De asemenea, era adesea forțat să dea lecții de clavecin copiilor proști de vârsta lui, care îl iritau foarte mult.

Între timp, tatăl devenea din ce în ce mai nerăbdător. De ce nu atinsese încă fiul său, care știa deja mai multe despre muzică decât orice profesor și al cărui geniu era atât de vizibil și evident, gloria maximă? Nici concertele sale pentru pian, nici sonatele sale pentru clavecin și vioară, nici premierele operelor sale comice „Nebunul fictiv” și „Bastián și Bastiana” nu reușiseră să-l plaseze printre cei mai mari compozitori. Abia în 1770 Leopold a considerat că fiul său se bucurase în sfârșit de un succes binemeritat: Papa Clement al XIV-lea i-a acordat Ordinul Pintenului de Aur cu titlul de cavaler, Academia din Bologna l-a distins cu titlul de compozitor , iar milanezii au acompaniat prima sa operă serioasă, Mithridates, regele Pontului , cu aplauze frenetice și strigăte de „Trăiască maestrul!”.

Pe 16 decembrie 1771, familia Mozart s-a întors la Salzburg, aureolată de triumful lor din Italia, dar mereu la mila împrejurărilor. Acel faimos adolescent de cincisprezece ani scrisese deja peste o sută de compoziții (concerte, simfonii, liturghii, motete și opere) și purta cu mândrie Pintenul de Aur al Papei. În același an, însă, arhiepiscopul de Salzburg murise, iar ideile și caracterul noului episcop cu mitră, contele Geronimo Colloredo, au schimbat cursul vieții lui Mozart.

În Salzburg

Contrar a ceea ce ar putea părea, atmosfera din Austria catolică era mai puțin rigidă și puritană decât în Germania protestantă, în special la Viena, iar noul arhiepiscop nu era un lord feudal de modă veche, ci un reformator luminat, care i-a transformat pe iobagii și slujitorii curții sale în funcționari publici. În această operațiune, însă, Colloredo a acționat cu rigiditatea unui despot, iar pentru tânărul Mozart, echivalat administrativ cu grădinarii palatului, modernizarea curții părea mai umilitoare și mai împovărătoare decât tratamentul binevoitor și paternal, deși arbitrar, aplicat fostului său stăpân. Curtea din Salzburg era, de asemenea, impregnată de clericalism și intrigi în cadrul tradiției Vaticanului, iar vitalitatea și cosmopolitismul lui Mozart tânjeau după viața Vienei, datorită intensității deschiderii și curiozității sale muzicale și animației artistice a teatrelor sale.

Doar firea sa veselă și lipsită de griji l-a salvat pe tânăr de apatie sau rebeliune și i-a permis să creeze mai mult și mai bine în această epocă decât oricând. A fost sfârșitul copilului minune și începutul maturității muzicale. În concertele sale a rupt cu conceptele tradiționale, reușind un adevărat dialog între orchestră și soliști. Simfoniile sale, cu efectele lor instrumentale și dramatice strălucitoare, au fost excesiv de inovatoare pentru urechile leneșe ale contemporanilor săi. Mozart era atât nou, cât și straniu pentru toată lumea. Însă nici următoarea sa operă, Grădinarul fictiv , în care a îmbinat cu îndrăzneală drama și burlescul pentru prima dată, nu a fost un succes, deși încercase să respecte întocmai regulile modei și convențiilor. Tânărul se simțea frustrat; dorea să compună liber și să scape de cadrul îngust, provincial al orașului său natal. Alte vizite scurte în Italia și Viena i-au sporit dorința de a explora orizonturi mai largi.

În această perioadă, opera sa comandată a fost în principal sacră, deși Mozart a compus și mai multe opere de curte, cvartete de coarde, sonate și divertismente. După o ședere la München în ianuarie 1775 pentru a interpreta Grădinarul prefăcut în fața electorului Maximilian al III-lea , Mozart a obținut în cele din urmă permisiunea de la Colloredo pentru un nou turneu. Însoțit de data aceasta de mama sa, a părăsit Salzburgul, fericit să-și părăsească „sălbaticul oraș natal” și sperând să retrăiască succesele copilăriei sale la Paris. Dar mai întâi a petrecut luni lungi în 1777 la München, Augsburg și Mannheim, printre alte orașe. În cea de-a doua perioadă s-a împrietenit cu Ramm, Wendling și Cannabich și a scris Concertul pentru pian , care a fost a 271-a compoziție a sa.

Pe 23 martie 1778, a ajuns la Paris, unde a trăit prima dintre cele mai amare experiențe ale sale: orașul l-a ignorat; crescuse; Din cauza vârstei sale, nu mai era un fenomen al naturii care putea fi expus în saloane, saloane împotriva cărora Mozart a scris cuvinte dure pentru frivolitatea și insensibilitatea muzicală față de opera sa. Condițiile lor de viață au devenit extraordinar de precare, ceea ce a contribuit, fără îndoială, la subminarea sănătății deja precare a mamei lor. Anna Maria a murit pe 3 iulie, iar această moarte a contribuit la creșterea neînțelegerilor și la tensionarea relațiilor dintre tată și fiu.

Învins, înainte de a se întoarce la Salzburg, Mozart a ajuns în refugiul ospitalier al familiei Weber din Mannheim. În timpul călătoriei sale, se îndrăgostise de Aloysia Weber, care, la vârsta ei fragedă, promitea o carieră promițătoare în cântăreață. Dacă ar fi sperat să găsească alinare în ea atunci, aceasta ar fi fost a treia experiență de durere pentru el. În absența lui, Aloysia triumfase și dăduse de înțeles că nu-și va uni viața cu un muzician fără un viitor sigur ca el.

A petrecut următorii doi ani la Salzburg, lâncezind în „sclavia sa episcopală”, până când a primit o comandă de la München: compunerea unei opere, Idomeneo , în care Mozart, chiar și în cadrul schemei curtene a lui Gluck , avea să depășească compozițiile sale anterioare pentru scenă. În 1781, Mozart și familia Weber s-au întâlnit la Viena. El, ca membru al curții lui Colloredo, s-a mutat în capitală; familia Weber, pentru a urmări evenimentele muzicale ale sezonului. Apoi a apărut dragostea pentru sora Aloysiei, Constance.

Între timp, relațiile cu arhiepiscopul s-au încordat. Mozart, spre disperarea lui Leopold, nu era un model de diplomație și, în ciuda firii sale vesele și amabile, reacționa cu amărăciune instantanee când se simțea atacat sau umilit. La începutul lunii mai, Mozart a primit ordin, prin intermediul unui servitor al lui Colloredo, să părăsească imediat Viena, aparent pentru a duce un pachet la Salzburg, unde i s-a spus să rămână. Mozart i-a prezentat arhiepiscopului scrisoarea de demisie, care a acceptat-o imediat. Liber de angajatorii săi, Mozart avea să locuiască la Viena pentru tot restul vieții.

La Viena

Astfel, Mozart a prefigurat artistul modern al romantismului, în foarte mare concordanță cu spiritul rebel al lui Sturm und Drang și cu sensibilitatea wertheriană care a șocat tineretul german din acea vreme; Un artist care dorea să se elibereze de robia feudală, care refuza să intre în rândurile serviciului public cultural și care intenționa să supraviețuiască pe cheltuiala proprie. Mozart ar plăti scump pentru îndrăzneala sa exemplară; Dar, pentru moment, se simțea fericit și liber. A început să dea lecții de pian și să compună neobosit.

Foarte curând, norocul a fost de partea lui: a fost însărcinat să scrie o operă pentru a comemora vizita Marelui Duce al Rusiei la Viena. Întrucât temele turcești, exponenți ai exotismului oriental cu anumite atingeri ușor erotice, erau la modă în acea perioadă, Mozart a abordat compoziția Răpirii din Serail , care, având premiera un an mai târziu, a devenit primul său adevărat succes, nu numai în Austria, ci și în Germania și în alte orașe europene precum Praga.

Pe 4 august 1782, la scurt timp după acest mare triumf, Mozart s-a căsătorit cu Constance Weber, căreia i-a dedicat serenada Nachmusik (K. 388). Biografii au discutat mult timp motivele acestei căsătorii. Dragoste adevărată? Slăbiciune în fața manevrelor de pețitoare ale mamei lui Constance? Trebuie să-și afirme noua independență în fața presiunilor lui Leopold? Probabil a fost câte puțin din toate. Geniul muzical al lui Mozart nu a coincis neapărat cu un caracter matur.

În general, se crede că doamna Weber, care visase cândva să-l facă pe tânărul promițător ginerele ei, a încercat să-i stârnească interesul lui Mozart pentru fiica ei cea mică, Constance, în vârstă de paisprezece ani. Nu avea să fie dificil: Wolfgang nu a putut și nu a vrut să reziste presiunii dulci și s-a promis fetei, care era drăguță, copilăroasă, veselă și afectuoasă, deși s-ar putea să nu fi fost soția ideală pentru haoticul compozitor. Constance avea și mai puțin simț practic decât el; totul i se părea un joc și nu putea împărtăși nici pe departe universul spiritual profund al soțului ei, mascat în spatele glumelor și râselor. Dar, deși era o tânără cu puțin rafinament spiritual, vitalitatea ei trebuia să-l încânte și chiar să-l fascineze pe rebelul Mozart. Și Mozart se considera cel mai norocos om din lume în ziua nunții sale și a continuat să creadă asta în următorii nouă ani, până la moartea sa. Pare nedrept să se susțină că Constance a fost singura cauză a ruinei și eșecului său. Nu este sigur că i-a fost fidel (unele dintre scrisorile soțului către soția sa sunt extrem de patetice, în rugămințile lor ca aceasta să „păstreze aparențele”), dar nu este sigur nici că Mozart i-a fost fidel în orice moment.

Cert este că, la fel ca tânărul ei soț, Constance nu era administratorul pe care l-ar fi cerut situația delicată a unei artiste independente și se pare că a fost la fel de extravagantă ca Wolfgang Amadeus: casa vieneză a familiei Mozart era vizitată zilnic de un coafor și de alți servitori; În vremuri de cele mai mari greutăți, Mozart a reușit să apară în public îmbrăcat impecabil și să pară liberal și servil. Abia după moartea sa, prietenii săi, mulți dintre ei aflați în circumstanțe financiare de invidiat, aveau să fie surprinși să afle amploarea datoriilor sale.

Cuplul s-a stabilit la Viena într-un apartament luxos în centrul orașului, care s-a umplut curând de bucurie nestăvilită, petreceri până în zori, dans, muzică și copii. Era o atmosferă frenetică, anarhică și lipsită de griji, foarte pe placul lui Mozart, iar în mijlocul acelui haos, el a reușit să-și dezvolte enormul impuls creativ. O umbră asupra acestor ani a fost sănătatea precară a soției sale, slăbită cu fiecare sarcină; În cei nouă ani de căsnicie, a născut șapte copii, dintre care doar doi au supraviețuit: Karl Thomas și Franz Xaver (născut cu patru luni înainte de moartea lui Mozart și viitor pianist). Constance a fost nevoită să urmeze cure de repaus, care au fost extrem de împovărătoare pentru finanțele fragile ale familiei.

Totul în Mozart era, așadar, risipă: de facultăți, de vitalitate, de proiecte, de opere și de sentimente. Nu s-a apropiat de francmasonerie în 1784 în căutarea unui ajutor financiar, pe care nu l-a cerut niciodată, din mândrie, de la prietenii săi, ci mai degrabă pentru a satisface o dorință de fraternitate și spiritualitate universală pe care Mozart, la fel ca mulți catolici austrieci, inclusiv preoți, o găsea în simboluri și rituri masonice mai degrabă decât în pompa clericală a Bisericii. Un simbolism pe care îl va surprinde ulterior muzical în compoziția Flautului magic .

Cei nouă ani care separă căsătoria sa de moartea sa pot fi împărțiți în două perioade. Până în 1787, și mai ales după succesele vieneze din 1784, Mozart s-a bucurat de ani care ar putea fi descriși drept „fericiți”. În această primă perioadă, producția sa a fost enormă în toate genurile: concerte pentru pian, triouri, cvartete, cvintete... Din 1783 este Liturghia în Do minor , deopotrivă solemnă și exultantă; Cele mai faimoase concerte pentru pian ale sale datează din 1784; În 1785 i-a dedicat lui Haydn cele șase cvartete . Toate sunt lucrări magistrale, dar publicul a continuat să fie consternat de muzica pe care nu a înțeles-o pe deplin și, prin urmare, a fost ofensat.

Opera Nunta lui Figaro datează din 1786 , cu un libret de Lorenzo da Ponte bazat pe opera lui Beaumarchais . Alegerea subiectului a fost riscantă, întrucât opera originală a fost interzisă; Dar

$$$

 STANISLAWA LESZCZYNSKA, MOAȘA DE LA AUSCHWITZ (1896-1974)

Al Doilea Război Mondial a lăsat în urmă tragedii umane greu de vindecat, orori pe care cei care le-au trăit și au supraviețuit nu le-au putut uita niciodată. Conflictul a lăsat, de asemenea, povești de speranță în mijlocul atâtei dureri și disperări. Acesta a fost cazul unei femei poloneze care a devenit cunoscută drept „Moașa de la Auschwitz”. 

Numele ei era Stanisława Leszczyńska și s-a născut pe 8 mai 1896, într-o familie catolică umilă. Tatăl său, tâmplar, și mama sa, muncitoare la o fabrică, au avut grijă de cei trei copii ai lor cât au putut mai bine în Polonia, până când au emigrat la Rio de Janeiro pentru câțiva ani, unde au trăit timp de doi ani în căutarea unei vieți mai bune. 

În 1916 s-a căsătorit cu Bronisław Leszczyński, cu care a avut patru copii. La ani de la căsătorie, Stanisława a vrut să studieze și s-a înscris la Universitatea din Varșovia, unde s-a specializat în moașe. 

Familia a avut o existență relativ liniștită, care a fost întreruptă de invazia germană a Poloniei. Fără ezitare, au început să-și ajute prietenii și vecinii evrei. Munca sa a fost descoperită curând de Gestapo. În timp ce Bronisław a reușit să scape cu fiul său cel mare, Stanisława a fost arestată împreună cu cei trei copii mici ai săi în februarie 1943. Nu s-au mai văzut niciodată. 

Stanisława a fost trimisă în lagărul de concentrare de la Auschwitz, în timp ce copiii ei au călătorit în lagărul de la Mauthausen din Austria. La Auschwitz, devastată de separarea de toți cei dragi, s-a confruntat cu cruda realitate a tratamentului inuman aplicat femeilor însărcinate și copiilor lor, care au fost înecați într-un butoi la naștere în timp ce erau uciși. 

Stanisława l-a întâlnit pe infamul doctor Josef Mengele, care i-a cerut să fie cea care execută bebelușii, lucru pe care ea l-a refuzat categoric, chiar dacă știa că aceasta va fi condamnarea ei la moarte. Mengele trebuie să fi descoperit talentele lui Stanisława ca moașă, deoarece a inclus-o în echipa sa, care era responsabilă de supravegherea femeilor aflate în travaliu. 

Moașa a profitat de poziția sa „privilegiată” la țară pentru a ajuta la aducerea pe lume a aproximativ trei mii de copii în acel iad pe pământ. Dintre toți, doar o mână au supraviețuit. Totuși, Stanisława a încercat să le ajute pe acele femei în orice mod posibil. 

Când trupele aliate au intrat în lagăr în ianuarie 1943, la doi ani după sosirea ei la Auschwitz, Stanisława s-a reunit cu copiii ei. Ani mai târziu, Stanisława a putut să le întâlnească pe femeile pe care le ajutase să devină mame și pe copiii care supraviețuiseră. 

Stanisława a murit pe 11 martie 1974. Biserica Catolică a început procesul de declarare a ei slujitoare a lui Dumnezeu și a început drumul spre beatificare.