$$$

 

Milioane de steluțe argintii coborau din înalt, plutind, liniștit, în întuneric. Apoi apăreau în lumina felinarului care veghea într-o răscruce de alei din parcul pustiu în miez de noapte. Multe dintre ele aterizau pe umerii lăsați sub greutatea timpului, ai unui Bătrânel, care ședea pe o bancă putrezită. Barba, de culoarea fulgilor de nea, îi atârna până la brâul lat, de o culoare care, cândva, fusese albastră.  

   Stătea între nămeții de zăpadă și modela figurine imaginare ale vieții, iubirii și destinului, personaje care jucau într-o piesă de teatru, pe o scenă fără copertină. Era 

o piesă de teatru simplă, regizată din mers, în care personajele țineau câte un monolog despre menirea lor pe acest pământ.  

   „Eu sunt esența tuturor lucrurilor”, a spus iubirea, așezată pe un piedestal înalt, la mijloc de scenă. „Eu sunt plăcere, eu sunt amor, eu sunt respirație fierbinte. Eu sunt 

patos, eu sunt ură, eu sunt sacrificiu și eu sunt dorință. Am fețe mii și mii, am trăiri diferite, am stări, am planuri, am rezultate diferite. Eu sunt trilul privighetorii, sunt privirea inocentă a copilului, sunt mirosul florilor de mai, sunt tremurul vocii, sunt privirea piezișă, sunt sprânceana încruntată și sunt zâmbetul soarelui de dimineață.” De acolo, din mijlocul scenei, își întorcea privirea de la un spectator la altul. Fiecare simțise iubirea așa cum se prezentase ea: miere și amar, zahăr și sărat, lumină și întuneric. Și-a făcut, iubirea, reverența și a ieșit, tăcută, din scenă.    

   A venit rândul vieții să-și țină discursul. A făcut un tur de scenă, a privit în ochi fiecare spectator, a mângâiat iubirea pe creștet și s-a așezat pe un scaun. „N-aș fi vrut să fiu 

actor în această piesă de teatru”, a început ea. „Căci viața nu este o scenă pe care joci un rol. A avea viață, înseamnă a trăi fiecare sentiment de care vorbea prietena mea, iubirea: clipirea, iubirea, ura, zâmbetul, fericirea, supărarea sau întristarea. Viața este aerul pe care îl respiri, lumina pe care o vezi, apa pe care o bei; viața înseamnă pulsația inimii, așa cum viață înseamnă sângele care curge prin vene. Viață înseamnă nașterea, creșterea, copilăria, bătrânețea, căci, de viață ține însăși moartea, 

care nu ar exista fără o viață înainte.” 

   Spunând toate acestea, viața s-a așezat, liniștită, pe un scaun, lângă partenera ei eternă, iubirea. Așteptau, răbdătoare, monologul destinului, care se lăsa așteptat de prea mult timp.  

   Într-un târziu, s-a dus către marginea scenei, unde își mângâia, îndelung barba lungă, cu mâna stângă, în timp ce mâna dreaptă stătea la subsoară, sprijin pentru eternitate. Era nehotărât de-a binelea, căci toată lumea din sală a înțeles că își uitase rolul. S-a așezat, greoi, pe marginea scenei, cu picioarele atârnate în gol. Era clar ca lumina zilei că rolul lui era pierdut în negura timpului, undeva în veșnicie.  

   Din cauza situației create, Moșneagul s-a ridicat de pe banca putrezită, și-a scuturat miile de fulgi de nea de pe umerii acoperiți de eternitate și a intrat pe scena vieții, să stea de vorbă cu destinul... Destin care privea în gol, înțelegând în umbra minții lui rătăcite, că trebuie să fie mai blând și să lase viața și iubirea să își joace rolurile pentru care fuseseră sortite. 

Nelson Ciotoi , fragment din romanul Iubire și Destin 

 Foto internet