###

 Sobieski și românii: Cum l-au înfruntat moldovenii pe salvatorul Vienei

Într-o epocă zbuciumată, în care tronurile se sprijineau pe sabia conducătorului și pe loialitatea boierilor, numele regelui polonez Ioan al III-lea Sobieski strălucește cu o aură de vitejie rar întâlnită. Cunoscut mai ales pentru victoria răsunătoare împotriva otomanilor la Viena, în 1683, regele polonez nu a fost la fel de bine văzut în Țările Române.

Născut pe 17 august 1629 la Olesko, un mic oraș de lângă Liov, în Galiția, într-o familie de nobili polonezi, Ioan Sobieski a fost educat în spiritul umanismului renascentist și al tradiției militare. A călătorit în tinerețe prin Franța, Italia și Țările de Jos, și a deprins nu doar limbi străine, ci și arta subtilă a negocierii. Mai târziu, avea să combine abilitățile militare cu o profundă loialitate față de familie și țară. S-a căsătorit din dragoste cu Maria Cazimira, o nobilă franceză de origine lituaniană, iar căsnicia lor, deși nu lipsită de intrigi de curte, a fost una pasională și stabilă, cei doi scriindu-și sute de scrisori, multe păstrate până astăzi.

Sobieski

Relația regelui polonez cu Moldova s-a conturat în contextul marii confruntări cu Imperiul Otoman. Contrar imaginii idealizate de protector al creștinătății, așa cum apare în cronicile occidentale, Sobieski a fost văzut de scriitorii români ca un dușman, din cauza celor două incursiuni pe care le-a făcut pe teritoriul românesc, în 1686 și în 1691, în timpul domniei lui Constantin Cantemir, ajuns pe tronul Moldovei la vârsta de 73 de ani.

În vara anului 1686, armata regelui polonez a pătruns în Moldova încercând să-și impună autoritatea și acționând ca un cuceritor. Planul lui ascuns era să-și impună fiul cel mare, Iacob, care avea 19 ani la acel moment, pe tron. Documentele și cronicile vremii, dar și nuvela lui Constantin Negruzzi, „Sobieski și românii”, descriu cum, în drumul său, a jefuit și a provocat multe distrugeri, Cetatea Neamțului, un simbol al rezistenței moldovene, fiind prădată de forțele poloneze, în ciuda rezistenței eroice a plăieșilor moldoveni.

Negruzzi a publicat cunoscuta povestire în 1845, în „Calendar pentru poporul românesc”, la Iași, inspirându-se din descrierea faptelor de vitejie ale grănicerilor moldoveni făcută de Dimitrie Cantemir, într-un capitol din „Istoria Imperiului otoman”. Zece ani mai târziu, Vasile Alecsandri, inspirat la rândul său de nuvelă, a scris piesa „Cetatea Neamțului”, jucată cu succes în 1856, tot în capitala Moldovei. Și George Coșbuc a dedicat o poezie, „Cetatea Neamțului”, eroismul celor nouăsprezece plăieși care au rezistat timp de câteva zile asaltului leșilor conduși de Ioan Sobieski.

Sobieski

Nicolae Iorga aduce însă o altă perspectivă, într-o conferință susținută în 1934: „Este această părere că, într-un moment de mândrie personală, Sobieski a venit asupra Moldovei cu gânduri rele. Ne aducem aminte de nuvela lui Costachi Negruzzi cu plăieșii aceia din Neamț, și nu știu dacă realitatea lucrurilor corespunde cu ce se întâlnește într-o nuvelă atât de interesantă ca aceea a scriitorului moldovean de prin anul 1840.

Dimitrie Cantemir povestește astfel ce a pățit tatăl său, Constantin-Vodă, de la prima intrare a armatelor polone în Moldova. Desigur că nu era niciun motiv ca Vodă-Constantin Cantemir să fie peste măsură mulțumit cu ceea ce i se întâmplase de două ori cu Sobieski, iar Dimitrie Cantemir a dat glas durerii acesteia a părintelui său.

Despre prejudecata care domnește în Polonia în ce-l privește pe Constantin Cantemir, părere pe care am căutat s-o înlătur printr-o conferință la Paris ținută la Biblioteca Polonă, se crede că același Constantin Cantemir ar fi fost un prieten al turcilor, prieten al lor din principiu.

Dar omul era legat cu toată inima sa de creștinătate: a fost soldat polon, a luptat atâta vreme în aceeași oaste în care fusese Sobieski, a încheiat apoi, ca domn, o alianță și cu imperialii germani; în fond, el gândea, ca și Miron Costin, sub raportul amintirilor sale din tinerețe, deși aceasta nu înseamnă că el n-ar fi avut iubire cum se cuvine pentru poporul său.

S-a afirmat că Iașiul ar fi fost ars după dorința lui ca să facă o situație imposibilă lui Sobieski, ceva ca aceea ce s-a atribuit pentru arderea Moscovei lui Rostopcin (Fyodor Rostopchin), care uneori se lăuda singur că a făcut-o, deși Moscova era un imens oraș de cocioabe vechi de lemn, așa că ajungea o țigară pentru ca ea să ardă și fără concursul lui Rostopcin.

Cantemir ar fi mers, deci, în dușmănia față de Sobieski așa de departe că ar fi preferat să-și ardă capitala decât să lase să intre în ea o oaste creștină. Aceasta nu corespunde însă cu adevărul, fiindcă silit a fost Constantin Cantemir să părăsească Iașul. Silit pentru ce? Pentru că, pe de-o parte, avea un fiu la turci, și părintele, chiar când ar fi un erou, nu poate uita ceea ce-l leagă de odrasla lui. Dar, pe de altă parte, Sobieski intrase în Moldova pentru un vis de glorie și atât.

Să vină creștinii, gândea bătrânul Cantemir, dar să rămână, și, dacă nu sunt sigur că oastea creștină care a intrat o să rămână, sunt silit să mă pregătesc pentru cazul când această oaste va trebui să plece. Aceasta este explicația neînțelegerii dintre Sobieski și Constantin Cantemir. Exact același lucru ca și în atitudinea vecinului său, Șerban Cantacuzino din Muntenia, față de imperialii germani: Vă primim bucuroși, dar să nu dați garanție că rămâneți. Căci, altfel, o armată creștină vine, o primești cu bucurie, dar armata aceasta este silită să plece și după aceea vin tătarii. Și, deoarece Cantemir se aștepta să vină tătarii, trebuia să-și ia măsurile lui.

Trebuie să vă mai spun un lucru: a judeca acțiunile unui alt popor după interesele noastre singure este o greșeală, cum este o greșeală, din partea cealaltă, să se judece acțiunile noastre după interesele altui popor. Pentru a prețui pe cineva trebuie să-l înțelegi, iar pentru a-l înțelege trebuie să intri puțin în pielea lui, să-ți dai seama de ce poate suferi pielea aceasta…”

Ioan Sobieski a revenit în Moldova în anul 1691, într-o nouă tentativă de a scoate țara de sub dominația otomană. Obiectivul era același: să o atragă într-o alianță antiotomană și, eventual, să instaleze un domn fidel Poloniei, poate chiar pe Iacob, dar campania a fost un eșec militar și diplomatic, nereușind să ajungă nici până la Iași, ca în prima expediție, iar retragerea s-a făcut în condiții și mai dificile.

După anul 1692, campaniile lui Sobieski spre Moldova au încetat, pentru că starea sănătății regelui s-a înrăutățit, iar situația internă a Poloniei devenise instabilă. În plus, războiul de uzură cu otomanii, dar și presiunea habsburgilor și a Rusiei, l-au determinat să-și limiteze ambițiile externe.

Final de domnie și început de legendă

Ultimii ani ai domniei lui Sobieski au fost dificili. Împovărat de boli și de dezamăgiri politice, regele a încercat fără succes să asigure tronul fiului său, Iacob, și să păstreze coeziunea fragilei uniuni polono-lituaniene. Istoricul P.P. Negulescu scria în cursul său de istorie a Poloniei: „Dușmănia poporului polon față de regina Maria Cazimira, care favoriza pe unii în contra altora, producând zâzanii între nobili, creștea mereu, ducând în cele din urmă la antipatia polonilor față de fiii regelui Sobieski, ceea ce a făcut ca Iacob să nu fie ales rege. Dar însăși în sânul familie sale se născură disensiuni. Aceste neînțelegeri au ajuns la un moment dat să fie cunoscute de toți. Mai ales cearta dintre Iacob și Maria Cazimira a luat așa proporții încât cei doi nu s-au putut împiedica măcar lângă patul de moarte al lui Ioan Sobieski a se sfădi…”

Suveranul a murit pe 17 iunie 1696, la Wilanów, în apropiere de Varșovia, palatul său de suflet, construit în stil baroc, pentru a-i aduce aminte de gloria Romei și a Franței. În ciuda intrigilor de la curte și a eforturilor de a-i știrbi moștenirea, Ioan Sobieski a fost înmormântat cu onorurile cuvenite la Catedrala Wawel din Cracovia, alături de cei mai mari regi ai Poloniei.