$$$

 GHEORGHE BRĂESCU

Pe 29 ianuarie 1871 s-a născut la Iași prozatorul satiric Gheorghe Brăescu (mort în 15 martie 1949), cel în care mentorul său Eugen Lovinescu s-a străduit să vadă, în anii ’20, o alternativă „obiectivă” la antipatizatul autor al „Scrisorii pierdute” (un eșec de pomină...). 

„Gheorghe Brăescu n-a reușit să devină decât o alternativă sburătoristă la D.D. Pătrășcanu și o variantă optimizată la proza cazonă a lui Anton Bacalbașa. Cu o educație militară perfecționată în Franța, luptător în Legiunea Străină (doi ani îi petrece în Algeria), devenit subofițer de infanterie și profesor la școala de ofițeri din București (unde publică o broșură despre «educația socială a națiunii armate»), se înrolează pe frontul Primului Război Mondial unde, rănit, își pierde brațul drept, fiind, în plus, internat în câteva lagăre din Germania”, evidenția criticul literar Paul Cernat în prologul unei biografii închinate lui Gheorghe Brăescu.

Apetit pentru proza satirică

Dar să facem loc crochiului: „Curios, aceste experiențe traumatice îi stimulează apetitul pentru proza umoristico-satirică din lumea militară. Piesa de rezistență „Vine doamna și domnu gheneral”, care dă titlul primului său volum de proză (1918), e istoria comică a așteptării paroxistice, într-un orășel meschin de la Dunăre, a vizitei mărețului cuplu, pregătite în crescendo de notabilitățile urbei, dar care, finalmente, nu mai are loc, spre dezastrul iluzionaților. Tehnica anticlimaxului și a frustrării așteptării va fi folosită cu dezinvoltură în multe dintre piesele lui Gheorghe Brăescu, scrise cu vervă și inteligență narativă”.

Schițele și povestirile, delectabile

Mai departe: „Membru de bază al cenaclului «Sburătorul», va înșela totuși așteptările maestrului în momentul trecerii la roman, pentru care nu avea vocație: diluatul „Moș Belea” (1927), istorie a decăderii unui ofițer, putea rămâne o povestire onorabilă, ca și truculentele „Conașii” (1935), „Primii și ultimii pași” (1939) și „Margot” (1942), iar încercările dramatice („Ministrul” ș.a.) pot fi ignorate. În schimb, culegerile de schițe și povestiri sunt, de multe ori, delectabile, chiar dacă, în raport cu Caragiale, reprezintă doar o felie dintr-un tort somptuos: „Maiorul Boțan” (1921), „Cum sunt ei..”. și „Doi vulpoi”, „Schițe umoristice” (1923), „Schițe vesele”, „Nuvele” (1924), „Un scos din pepeni” (1926), „Alte schițe vesele” (1926), dar mai ales „La clubul decavaților” (1929)”. 

Piese ecranizate în comunism

Printre ultimele tușe cernatiene: „Nu puține piese componente, unele dramatizabile, sunt texte de antologie, exploatând abil comicul confuziilor și demascarea lipsei de scrupule de sub aparențe convenționale rudimentare: truculenta „Rațe cu repetiție”, sarcastica „Legea progresului”, satira didactică „Metodă nouă”, dar și caragialiana „Țăranii noștri sau blajina Moșu”, despre automatismele unui senil. Schița „Doi vulpoi” va fi ecranizată, în anii comunismului, într-o interpretare magistrală (cu Dem Rădulescu și Vasile Muraru în roluri de zile mari) și într-o variantă mult mai reușită decât originalul”.

Fața tandră-bonomă

Încheierea: „O altă față, tandru-bonomă, de evocare poetică a copilăriei pierdute, întâlnim în fermecătorul Amintiri (1937), comparabil cu Lumea de ieri... a lui I.A. Bassarabescu, scriitor cu care împarte același nivel - onorabil - al micii proze satirice de moravuri din epocă”.

„Tehnica anticlimaxului și a frustrării așteptării va fi folosită cu dezinvoltură în multe dintre piesele lui Gheorghe Brăescu, scrise cu vervă și inteligență narativă”, Paul Cernat, istoric literar

„Culegerile de schițe și povestiri sunt, de multe ori, delectabile, chiar dacă, în raport cu Caragiale, reprezintă doar o felie dintr-un tort somptuos”, Paul Cernat, istoric literar