joi, 15 ianuarie 2026

$$$

 S-a întâmplat în 15 ianuarie1929: În această zi, s-a născut Martin Luther King, pastor şi publicist afro-american, lider al mişcării populaţiei de culoare din SUA pentru recunoaşterea pe cale paşnică a drepturilor civile ale afro-americanilor, Premiul Nobel pentru pace pe 1964 (d. 1968, asasinat). Ziua sa de naştere este marcată în SUA ca sărbătoare naţională în cea de-a treia zi de luni din ianuarie.

Martin Luther King jr. a venit pe lume în 1929 în familia pastorului baptist Martin Luther King sr. Acesta adoptase și numele de Luther în anul 1934, după o călătorie în Europa și în Țara Sfântă.Familia King era respectată pentru standardele morale înalte și pentru implicarea în lupta pentru egalitatea tuturor oamenilor, într-o epocă în care lumea se confrunta cu ascensiunea nazismului și a imperialismului japonez, care proclamau supremația unor rase sau etnii. În 1944, Martin Luther King jr. a început să frecventeze cursurile Colegiului Morehouse, care era singura școală superioară pentru americanii de culoare din sudul Statele Unite ale Americii. Inițial, tânărul a obținut o licență în sociologie, însă apoi a decis să studieze teologia la Crozer Theological Seminary. Filosofi precum Aristotel, John Locke sau Jean-Jacques Rousseau i-au influențat gândirea. Și-a finalizat studiile cu o teză de doctorat susținută în 1955. Cu un an mai devreme, Martin Luther King jr. devenise pastor baptist în Montgomery, Alabama. Deși avea doar 25 de ani, s-a remarcat drept un orator de forță și un predicator capabil să însuflețească mulțimile.

Spiritul său de dreptate l-a împins să militeze pentru eliminarea discriminărilor la care erau supuși americanii de culoare. A devenit rapid unul dintre liderii mișcării de emancipare a persoanelor de culoare într-o regiune renumită pentru rasismul pe care îl afișau membrii elitei albe. Mișcarea lui Martin Luther King jr. a început în 1 decembrie 1955, când o tânără de culoare, Rosa Parks, a fost arestată pentru că refuzase să cedeze locul unui alb într-un autobuz. A urmat un protest care a durat 381 de zile, iar Curtea Supremă de Justiție a SUA a fost nevoită să constate neconstituționalitatea legilor discriminatorii care priveau transportul în comun. Martin Luther King jr. a cerut adepților săi să protesteze întotdeauna pașnic. A fost arestat și întemnițat de mai multe ori, dar măsurile represive i-au ridicat notorietatea până când a devenit un adevărat simbol al luptei pentru egalitate. A organizat adevărate turnee, care se transformau în boicotarea companiilor care îi discriminau pe americanii de culoare. În 1963, în Washington DC, el a ținut unul dintre cele mai bune discursuri din istoria americană, I Have a Dream, în care și-a exprimat încrederea într-un viitor în care să nu mai existe discriminări pe criterii precum rasa, sexul sau religia. Succesul său i-a îndârjit de adversarii săi, în special pe cei din organizația Ku-Klux-Klan, însă i-a adus și o recunoaștere mondială, care a culminat cu acordarea Premiului Nobel pentru Pace în 1964.

Martin Luther King jr. a continuat să militeze pentru drepturile civice, economice și electorale ale americanilor de culoare. În același timp, el a devenit unul dintre contestatarii Războiului din Vietnam. Cei mai mulți americani îl admirau, însă existau mulți oameni care îl urau cu îndârjire. Unul dintre aceștia l-a asasinat în Memphis, Tennessee. Însă ideile lui Martin Luther King jr. au continuat să îi inspire pe partizanii libertății și ai egalității din întreaga lume. King, la fel ca JFK, a fost asasinat la 4 aprilie 1968, la o zi după ce rostise un alt celebru discurs, „I`ve Been to the Mountaintop”, care se încheiase în felul următor:„Sunt neînchipuit de fericit astă seară, Nu mi-e frică de nimic. Nu mă mai tem de niciun om. Ochii mei au văzut slava venirii Domnului.” Martin Luther King a fost cazat în camera 306 a Motelului Lorraine din Memphis. La ora 6:01 p.m., în 4 aprilie 1968, în timp ce acesta se găsea pe balconul camerei sale de la etajul al doilea al motelului, s-a auzit un foc de armă. Alarmat, Ralph Abernathy, militant din anturajul său, a pătruns în cameră și l-a găsit pe King întins pe balcon, împușcat în obrazul drept. Glontele îi spărsese maxilarul, după care a pătruns prin măduva spinării, oprindu-se în umăr. Transportat imediat la spitalul St. Joseph, medicii nu au putut decât să constate decesul acestuia la 7:05 p.m. Deși în vârstă de doar 39 de ani, la autopsie medicii au constatat că avea inima unei persoane de 60 de ani, posibil datorită stresului din ultimii zece ani de luptă pentru drepturile civile ale populației de culoare. Presupusul său ucigaș, James Earl Ray, a fost arestat două luni mai târziu și condamnat la 99 de ani de închisoare, dar a murit în 1998.

În data de 9 aprilie 1968, președintele Lyndon Johson a decretat zi de doliu național, iar la funeralii, Mahalia Jackson a interpretat cântecul favorit al defunctului, „Take My Hand, Precious Lord”. Puțin înainte de moartea sa, Martin Luther King afirmase că la înmormântarea sa nu dorea să îi fie pomenite titlurile sau să îi fie aduse onoruri lumești, ci doar să fie menționat că în timpul vieții lui, nu a dorit decât „să-i hrănească pe cei flămânzi și să-i îmbrace pe cei goi.” King a rămas o personalitate emblematică pentru ceea ce a însemnat lupta pentru egalitatea în drepturi civile și politice a afro-americanilor; a fost într-adevăr un om care și-a sacrificat de atâtea ori libertatea și a riscat de fiecare dată, știind că într-o zi cineva îl va scoate definitiv de pe scena luptei inegale cu un sistem guvernat de oameni cu o mentalitate decăzută. El a fost totodată un bun exemplu și pentru alte personalități care luptau pentru libertate în timpul Războiului Rece iar campaniile sale au arătat lumii întregi adevărata față a democrației americane care nu era nici pe aproape cum pretindeau liderii S.U.A. 

Surse:

https://www.nobelprize.org/prizes/peace/1964/king/biographical/

https://www.biography.com/activist/martin-luther-king-jr

https://www.britannica.com/biography/Martin-Luther-King-Jr

https://www.nps.gov/malu/index.htm

https://www.ro.biography.name/reformatori/145-sua/389-martin-luther-king-jr-1929-1968

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/martin-luther-king-destinul-unui-vis-care-a-devenit-realitate

https://www.rfi.ro/politica-110525-pagina-de-istorie-martin-luther-king-lupta-nediscrimiare

$$$

 S-a întâmplat în 15 ianuarie 1943: În această zi, Mihai Antonescu, viceprim-ministru și ministru de externe al României propune omologului său italian, contele Galeazzo Ciano, ieșirea simultană din război a Italiei, României și Ungariei. Propunerea va fi repetată în vara aceluiași an, fără rezultate.

După ce generalul Ion Antonescu a devenit „Conducător al statului” şi regele Carol al II-lea a fost constrâns să abdice, la 5/6 septembrie 1940, politica externă românească va parcurge rapid şi decisiv ultimii paşi pe drumul către integrarea în sistemul politic şi diplomatic al Axei. La scurt timp după sosirea trupelor germane pe teritoriul românesc, în octombrie 1940, în pregătirea războiului împotriva URSS, Ion Antonescu va semna, în noiembrie 1940, adeziunea României la Pactul Tripartit. Câteva luni mai târziu, la 12 iunie 1941, la München, în cursul întrevederii cu Adolf Hitler, Ion Antonescu s-a angajat, în numele poporului român, că România va participa, alături de Germania, cu toate forţele sale la războiul din Est. La sfârşitul acţiunilor militare, care s-au finalizat cu eliberarea provinciilor istorice româneşti, anexate de URSS în urma notelor ultimative din iunie 1940, Ion Antonescu a optat, în contradicţie cu poziţia exprimată de către reprezentanţii partidelor istorice aflate în opoziţie, pentru continuarea participării armate la războiul din Est. În opinia sa, doar astfel România putea să spere, după infrângerea URSS, că va determina Germania să anuleze Arbitrajul de la Viena din august 1940.

Pe plan extern, în condiţiile în care şi Ungaria, şi Finlanda au continuat să participe activ la războiul antisovietic, Marea Britanie va declara război acestor state şi României, la 5 decembrie 1941. La câteva zile după intrarea în război a SUA, după atacul japonez asupra bazei navale americane de la Pearl Harbour, România, urmând exemplul Germaniei şi Italiei, le va declara la rândul ei război. SUA, la insistenţele Moscovei, se vor considera în stare de război cu statul român începând cu 5 iunie 1942, iar câteva zile mai târziu, la 12 iunie, va avea loc şi primul bombardament aerian american asupra regiunii petrolifere Ploieşti. Evoluţia nefavorabilă a războiului din Est, începând cu sfârşitul anului 1942, îl va determina pe vicepremierul si ministrul Afacerilor Străine, Mihai Antonescu, să caute soluţii pentru pregătirea ieşirii din război a României. În acest scop, oficialul român va obţine sprijinul şi colaborarea ministrului italian la Bucureşti, Renato Bova Scoppa, cu care împărtăşea convingerea că aliaţii Germaniei, inclusiv Italia, trebuie să încerce să evite dezastrul care se prefigura pentru Reich şi statele Axei. Memorandumul convenit cu Mihai Antonescu va fi înmânat de Scoppa contelui Ciano, ministrul italian al Afacerilor Externe, în ianuarie 1943. Acesta nu l-a putut însă convinge pe Duce, Benito Mussolini, de justeţea şi oportunitatea propunerilor înaintate de Mihai Antonescu, rezultatul obţinut fiind respingerea acestora şi demiterea sa din funcţia de ministru de Externe.Acest prim eşec al tentativei de flexibilizare a coordonatelor politico-diplomatice fixate de aderarea la Pactul Tripartit şi de participarea la războiul antisovietic nu îl va dezarma însă pe Mihai Antonescu. Ministrul român va opta pentru o nouă abordare, şi anume încercarea de a se valoriza, de către diplomaţii români aflaţi la post, a oportunităţilor pe care le ofereau statele neutre pentru iniţierea de contacte directe cu reprezentanţi ai anglo-americanilor.

Această efervescenţă a acţiunilor româneşti în cercurile diplomatice din statele neutre nu a trecut însă neobservată la Berlin. În cursul întrevederii de la Klessheim, din 13-14 aprilie 1943, Hitler i-a prezentat mareşalului Ion Antonescu un material amplu privind iniţiativele diplomatice româneşti în statele neutre, subliniind că responsabilitatea acestora aparţine ministrului român al Afacerilor Străine, Mihai Antonescu. Mareşalul s-a arătat uimit şi a reafirmat lealitatea României faţă de Germania până la sfârşitul războiului, dar a ţinut şi să-şi apere principalul colaborator, afirmând că nu este posibil ca acesta să fi iniţiat negocieri de pace cu anglo-americanii. Mihai Antonescu îşi va reorienta demersurile înspre Italia şi, la 1 iulie 1943, îi va propune lui Mussolini, în cursul întrevederii avute la reşedinţa acestuia de la Rocca della Caminate, să ia iniţiativa unei oferte de pace către aliaţii anglo-americani, cu sprijinul şi în numele tuturor micilor aliaţi ai Germaniei. Ducele şi-a arătat disponibilitatea, dar la 25 iulie 1943, va fi înlăturat de la putere, consecinţa directă fiind sfârşitul proiectului avut în vedere de ministrul român.Înfrângerile suferite de către armatele germane pe frontul de Est şi ofensiva generalizată a Armatei Roşii l-au determinat pe mareşalul Ion Antonescu să se implice în încercările de intrare în negocieri directe cu anglo-americanii, cu scopul de a-i convinge să pătrundă cu forţe armate în România înaintea sosirii trupelor sovietice. Din ordinul mareşalului, la 30 septembrie 1943, colonelul Traian Teodorescu, ataşatul militar al României la Ankara, i-a comunicat ataşatului militar britanic, generalul A.C. Arnold, că românii vor coopera cu trupele anglo-americane care ar intra în România şi că acestora li se vor pune la dispoziţie importante resurse financiare şi alimentare, combustibil şi 22 de divizii complet echipate. Speranţele româneşti puse într-o debarcare anglo-americană în Balcani, variantă sprijinită de premierul britanic Winston Churchill, vor fi însă risipite la Conferinţa celor Trei Mari de la Teheran, din 28 noiembrie-1 decembrie 1943. Din acel moment, Uniunea Sovietică va fi cea care va decide asupra viitorului României, dar şi al spaţiului sud-est european.

Iminenta pătrundere a Armatei Roşii în Balcani şi perspectiva ca trupele ruseşti să-şi deschidă drumul spre Mediterana îi vor convinge pe britanici să înceapă tratative cu sovieticii pentru delimitarea sferelor de influenţă în Europa de Sud-Est. La 5 mai 1944, ministrul de externe britanic, Anthony Eden, şi ambasadorul sovietic, F. Gusev, au început negocieri, la Londra, pentru recunoaşterea preponderenţei sovietice în România, în schimbul celei britanice în Grecia. Preşedintele SUA, F.D. Roosevelt, ignorând Departamentul de Stat, şi-a dat acordul pentru o înţelegere anglo-sovietică, valabilă pentru o perioadă de trei luni. Guvernul român şi opoziţia de la Bucureşti, care nu erau la curent cu aceste evoluţii din tabăra Aliaţilor, au continuat să spere într-o înţelegere cu anglo-americanii. La Cairo, prinţul Barbu Ştirbey, emisar al opoziţiei plecat în primăvara anului 1944 cu aprobarea lui Ion Antonescu, negocia, secondat ulterior de Constantin Vişoianu, cu reprezentanţii Marii Britanii, SUA şi Uniunii Sovietice. Aliaţii occidentali nu vedeau însă în aceste tratative decât un mijloc de a-i induce în eroare pe germani cu privire la regiunea unde urma să aibă loc debarcarea aliată în Europa. După debarcarea din Normandia (6 iunie 1944), puterile aliate nu vor mai continua negocierile de la Cairo cu Opoziţia, deşi aceasta transmisese planul de acţiune pentru înlăturarea de la putere a guvernului Antonescu.

În paralel cu discuţiile de la Cairo, sovieticii negociau la Stockholm concomitent cu reprezentantul guvernului Antonescu şi cu cel al Opoziţiei. Ambasadoarea Alexandra Kollontai şi diplomatul Vladimir Semionov au avut discuţii cu ministrul României la Stockholm, Frederic Nanu, respectiv cu consilierul de legaţie George I. Duca, acesta din urmă acţionând fără ştiinţa şefului său de misiune diplomatică. Diplomaţii apropiaţi de Iuliu Maniu, liderul PNŢ, care activau în centrala Ministerului Afacerilor Străine, erau dirijaţi de directorul Cifrului, Grigore Niculescu-Buzeşti. Acesta era la curent cu toate rapoartele diplomatice trimise la Bucureşti, îl informa pe Iuliu Maniu şi transmitea instrucţiunile Opoziţiei reprezentanţilor diplomatici partizani ai acesteia.

Condiţiile de armistiţiu ale URSS au fost comunicate lui Nanu, la Stockholm, şi lui Ştirbei şi Vişoianu, la Cairo, la 12 aprilie 1944, şi prevedeau: revenirea la frontiera româno-sovietică rezultată în urma ultimatumului din iunie 1940; participarea armatei române la lupta împotriva Germaniei; plata unor despăgubiri de război neprecizate şi caducitatea Arbitrajului de la Viena. În cursul negocierilor de la Stockholm, sovieticii vor agrea la solicitările transmise din partea mareşalului Ion Antonescu: acordarea unei perioade de 15 zile pentru reglementarea relaţiilor cu Germania, la expirarea căreia, dacă aceasta nu era de acord să-şi retragă trupele din România, trupele române declanşau operaţiunile militare; delimitarea unei zone care să nu fie ocupată de trupele sovietice şi unde se va afla reşedinţa guvernului român; înţelegere pentru situaţia grea a economiei româneşti în fixarea de către sovietici a despăgubirilor de război.

Guvernul şi opoziţia au reacţionat diferit faţă de ofensiva declanşată de către Armata Roşie la 20 august 1944 pe linia Iaşi-Chişinău şi la perspectiva reală a unei ocupaţii militare sovietice a României. Ion Antonescu continua să susţină că negocierile de armistiţiu nu pot fi începute decât după informarea Germaniei, iar Mihai Antonescu dorea ca guvernul turc să acţioneze ca mediator al armistiţiului dintre România, SUA şi Marea Britanie. Opoziţia, Blocul Naţional Democratic, sprijinită de regele Mihai şi de unii comandanţi militari, a decis declanşarea acţiunii de răsturnare de la putere a regimului Antonescu. În cursul întrevederii din 23 august 1944, la refuzul mareşalului de a începe imediat negocierile de armistiţiu, regele a ordonat arestarea celor doi Antonescu, şi apoi a colaboratorilor cei mai apropiaţi ai mareşalului. A fost instituit un nou guvern prezidat de generalul Constantin Sănătescu, şeful Casei Militare a regelui, cu Grigore Niculescu-Buzeşti ministru al Afacerilor Străine.

Pentru noua putere de la Bucureşti, imperativul momentului l-a reprezentat discutarea condiţiilor de armistiţiu. O delegaţie condusă de reprezentantul comuniştilor în guvern, Lucreţiu Pătrăşcanu, căreia i s-au alăturat cei care negociaseră în numele fostei opoziţii la Cairo, Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, s-a deplasat în acest scop la Moscova. Convenţia de armistiţiu semnată la 12/13 septembrie 1944 prelua condiţiile comunicate la 12 aprilie 1944, fixa cuantumul reparaţiilor de război la 300 milioane de dolari, plătibili în decurs de şase ani prin livrări de produse, impunea, printre altele, pedepsirea criminalilor de război şi dizolvarea organizaţiilor fasciste, obligaţii care urmau să fie supervizate de către Înaltul Comandament Aliat (sovietic).

Instalarea trupelor sovietice în România şi Bulgaria, şi pericolul ca Armata Roşie să ajungă în Grecia şi la Marea Mediterana l-au determinat pe premierul britanic, Winston Churchill, să-i propună liderului sovietic, I.V.Stalin, împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Sud-Est. Prin acordul de procentaj din 9 octombrie 1944, în contrapondere la influenţa sovietică în România, stabilită la 90%, s-a fixat acelaşi procent pentru influenţa britanică în Grecia.În noiembrie 1944, administraţia română din Ardealul de Nord a fost înlocuită cu autorităţi militare sovietice. Prin această măsură, Moscova îşi sporea presiunea asupra guvernului român, atât în ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor economice stipulate în Convenţia de armistiţiu, cât şi în domeniile politicii interne si externe ale României.

Intervenţia directă şi brutală a Kremlinului a fost decisivă în impunerea, la 6 martie 1945, a guvernului condus de dr. Petru Groza, cabinet aflat, în realitate, sub controlul Partidului Comunist din România. Vicepremier şi ministru al Afacerilor Străine a devenit Gheorghe Tătărescu, fostul prim-ministru din timpul lui Carol al II-lea (1934-1937), politician care dorea să arate Moscovei că în România mai sunt şi alte forţe politice în afara comuniştilor dispuse să promoveze cooperarea cu URSS. Imediat după instalare, noului guvern i s-a comunicat că Uniunea Sovietică este de acord cu revenirea administraţiei române în Transilvania.

La insistenţele regelui Mihai, care solicita un guvern reprezentativ, Moscova a acceptat, în cele din urmă, ca în cabinet să fie introduşi câte un reprezentant al PNŢ şi PNL, ca miniştri fără portofoliu, pentru a obţine din partea Washingtonului şi Londrei recunoaşterea guvernului dr. Groza. La Conferinţa de Pace de la Paris, din 1946, delegaţia oficială română, condusă de Gheorghe Tătărescu, asistat de comuniştii Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer, şi-a desfăşurat activitatea sub controlul strict al delegaţiei sovietice. În apărarea intereselor legitime ale României au intervenit mari diplomaţi şi oameni politici români aflaţi în exil, printre care foşti miniştri ai Afacerilor Străine, foşti miniştri şefi de legatie şi un fost prim-ministru: Grigore Gafencu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Al. Cretzianu, Constantin Vişoianu, Viorel Tilea, generalul Nicolae Rădescu. Memoriile, articolele de presă şi interviurile în care aceştia au prezentat opiniei publice internaţionale şi oficialilor occidentali situaţia ţării sub ocupaţie sovietică şi au solicitat condiţii corecte de pace pentru România, nu au avut însă nici un rezultat.

Tratatul de pace semnat de România la 10 februarie 1947 consfinţea pierderea, în favoarea URSS, a Basarabiei, nordului Bucovinei, ţinutului Herţa şi a unor insule de pe Braţul Chilia, precum şi staţionarea trupelor sovietice pe teritoriul românesc, până ce Uniunea Sovietică încheia tratat cu Austria. Până la sfârşitul anului, România va deveni un stat satelit al URSS, care i-a impus prin forţă, prin mijlocirea comuniştilor români, modelul sovietic de socialism. La 6 noiembrie 1947, gruparea PNL-Tătărescu va fi eliminată din guvern, iar ministru al Afacerilor Străine va deveni Ana Pauker, secretară a CC a PCR. Coordonatele democraţiei româneşti – pluralismul politic şi regimul de monarhie constituţională – vor dispărea începând cu abdicarea forţată a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, România fiind proclamată republică populară.

Surse:

Neagoe, Stelian - Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

C. Nicolescu, Nicolae C. - Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Scurtu, Ioan - Pe marginea prăpastiei. 21 - 23 ianuarie 1941, 2 volume, Editura Scripta, Bucureşti, 1992 

Magherescu, Gheorghe - Adevărul despre mareşalul Antonescu, 3 volume, Editura Păunescu, Bucureşti, 1991

http://www.rador.ro/2016/02/05/initiativa-unei-iesiri-din-razboi-era-a-lui-antonescu-%E1%B9%A3i-trebuia-sa-coaguleze-italia-ungaria-si-romania-in-aceeasi-actiune/

https://www.spiruharet.ro/facultati/riif/orar/6954c1a04578fac9a54b8cebabfbb51d.pdf

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/drumul-romaniei-spre-23-august-1944

https://www.descopera.ro/istorie/15041089-cum-a-vrut-antonescu-sa-scoata-romania-din-razboi-in-1943-iti-incredintez-o-misiune-speciala-uite-plicul-asta

https://www.mae.ro/node/15028?page=3

$$$

 15 ianuarie - „Ziua Culturii Naţionale”, marcată începând din anul 2011; potrivit iniţiatorilor, membrii Academiei Române, alegerea datei are legătură cu naşterea lui Mihai Eminescu, în care „românii văd un poet reprezentativ pentru spiritualitatea şi forţa lor de creaţie”; legea (adoptată de Senat la 6 septembrie 2010 şi de Camera Deputaţilor la 16 noiembrie) mai prevede că autorităţile centrale şi locale vor sprijini material şi financiar manifestările şi acţiunile cultural-artistice dedicate acestei sărbători, iar TVR şi Radioul public vor realiza programe speciale. Camera Deputaţilor a adoptat, la 16 noiembrie 2010, proiect de lege, prin care ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit Zi a Culturii Naţionale, act normativ ce a întrunit 175 de voturi favorabile, unul împotrivă şi două abţineri.

Proiectul a fost iniţiat de 50 de deputaţi şi senatori PSD şi de liberalul Mircea Diaconu, care a semnat această iniţiativă. În expunerea de motive a iniţiatorilor se arată: „Ziua Culturii Naţionale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar şi o zi de reflecţie asupra culturii române, în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional''.Decretul pentru promulgarea Legii privind declararea zilei de 15 ianuarie - Ziua Culturii Naţionale a fost semnat la 6 decembrie 2010, iar Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010 a fost publicată în MO 831 din 13 decembrie 2010.

Şi în alte ţări europene, Ziua Culturii Naţionale omagiază oameni de cultură remarcabili, reprezentativi pentru fiecare stat în parte. Astfel, în Spania, Ziua Culturii este marcată la data morţii lui Miguel de Cervantes, iar în Portugalia, în ziua în care s-a născut poetul Luis de Camoes. Şi autorităţile din Republica Moldova au hotărât ca ziua de naştere a lui Mihai Eminescu să devină Ziua Culturii Naţionale. De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naţionale? Poate pentru că Mihai Eminescu reprezintă „omul deplin al culturii româneşti'', potrivit lui Constantin Noica. Criticul literar Titu Maiorescu, mentorul „Junimii'', spunea despre marele poet: „Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti.''

„Pentru a fi oneşti şi autentici, când vorbim despre Eminescu, trebuie mai întâi să-l recitim. (...) Un student român la Viena şi Berlin, care ştia germana şi franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică şi gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecţie mai sublimă şi mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?'', spunea criticul literar Dan C. Mihăilescu, într-un portret inedit făcut lui Eminescu. 

Eminescu a fost o personalitate copleşitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligenţă, memorie, curiozitate intelectuală, cultura de nivel european, bogăţia şi farmecul limbajului. Din acest motiv putem spune că „fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci", potrivit criticului literar Tudor Vianu.

Surse:

http://www.cultura.ro/ziua-culturii-nationale

http://stiri.tvr.ro/15-ianuarie--ziua-lui-eminescu--ziua-culturii-nationale--porti-deschise-la-tnb--tururi-ghidate-gratuite-si-expozitii_840198.html#view

https://www.europafm.ro/15-ianuarie-ziua-culturii-nationale/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/01/15/documentar-15-ianuarie-ziua-culturii-nationale--35137

$$$

 S-a întâmplat în 15 ianuarie1944: În luptele din Budapesta, la această dată, Corpul 7 al Armatei 1 Române a ajuns la mai puţin de doi km de Dunăre. După 78 de zile de lupte grele în cadrul Operaţiei Budapesta, Corpul 7 al Armatei 1 a fost îndepărtat din luptă de către Comandamentul sovietic, refuzându-i-se dreptul de a se bucura de victoria finală în asediul Budapestei. Pierderile Corpului 7 au ajuns să fie de 10.708 de militari (morţi, răniţi sau dispăruţi), care însemna 26% din efectivele sale. Corpul 7 Armată, comandat de generalul Nicolae Şova, a fost redirecţionat către frontul din Slovacia. Generalul Nicolae Şova a protestat împotriva acestei decizii la Comandamentul sovietic.

Bătălia de la Budapesta (29 decembrie 1944 – 13 februarie 1945) a reprezentat una dintre cele mai mari și mai sângeroase bătălii din cadrul celui de-al doilea război mondial, comparabilă, poate, cu cea de la Stalingrad, luptele desfășurându-se pentru cucerirea, respectiv apărarea fiecărei străzi sau case în parte. Au existat trei momente ale asediului: cucerirea Budei, a Pestei şi încercarea germanilor de a străpunge încercuirea sovieticilor. Oraşul se găsea sub comanda Obergruppenführer-ului Pfeffer-Wildenbruck, în timp ce trupele maghiare erau comandate de generalul Hindy, aflat în fruntea Corpului 1 Ungar. De partea sovietică, mareşalul Malinovski şi-a împărţit forţele în două: Grupul Pesta, format din trei corpuri de armată (două ale Frontului 2 Ucrainean şi Corpul 7 Armată român), şi Grupul Buda, conţinând trei corpuri de infanterie şi unul mecanizat, toate din compunerea Frontului 3 Ucrainean. Abia la 11 ianuarie, cele două au fost unite sub numele de Grupul Budapesta. Spre deosebire de garnizoana asediată, sovieticii au rotit în permanenţă unităţile care au suferit pierderi grele în luptele feroce din interiorul oraşului.

Între 27 şi 30 decembrie, trupele sovietice sprijinite de soldaţii români ai Corpului 7 Armată, condus de generalul Nicolae Şova, au dat lupte extrem de grele în estul şi sud-estul capitalei maghiare, reuşind să cucerească poziţiile în ciuda numeroaselor contraatacuri ale apărătorilor. Generalul Malakov îşi amintea: „Pe măsură ce înaintam spre centrul oraşului, rezistenţa devenea tot mai acerbă. Trupele noastre trebuiau să treacă peste tranşee, garduri de sârmă ghimpată şi şanţuri antitanc, fiind atacate cu toate tipurile de arme posibile. Fumul se ridica peste străzi zi şi noapte, iar flăcările puteau fi văzute de la kilometri”.

Trupele române au dus lupte extrem de grele, ajungând la 15 ianuarie până la doi kilometri de Dunăre. În acel moment, comandamentul sovietic a decis scoaterea Corpului din dispozitiv şi trimiterea acestuia pe frontul din Cehoslovacia, după ce, la 12 ianuarie, se aduseseră acuzaţii privind neîndeplinirea misiunilor de luptă. A fost, evident, doar o stratagemă menită să nu ştirbească prestigiul Armatei Roşii. „Eliberarea” Budapestei trebuia să reprezinte, din evidente motive politice şi propagandistice, efortul exclusiv al trupelor sovietice. Armata română, aliatul rămas „nebeligerant”, nu avea dreptul să împartă gloria cu Armata Roșie... Momentul a fost surprins într-o scenă celebră a filmului românesc „Noi cei din linia întâi”. Faptul că, până la 15 ianuarie, Corpul 7 Armată înregistrase pierderi cifrate la 10.708 militari morţi, răniţi sau dispăruţi, adică 29% din efective, vorbeşte de la sine despre modul în care soldaţii români au luptat în capitala Ungariei.

La 30 decembrie, avusese loc un eveniment rămas extrem de controversat. În acea zi, sovieticii au încercat să negocieze capitularea garnizoanei. Căpitanul Steinmetz de la Frontul 2 Ucrainean a fost trimis în sectorul Pesta, iar căpitanul Ostapenko de la Frontul 3 Ucrainean în Buda. Ce s-a întâmplat cu ei rămâne până astăzi o necunoscută. Steinmetz a fost ucis, potrivit diverselor relatări, fie de un proiectil antitanc, fie de un câmp minat nemarcat, fie a fost executat de soldaţi aparţinând Diviziei SS Maria Theresia. Ostapeneko, pe de altă parte, a reuşit să ajungă la generalul Rumohr, comandantul Diviziei Florian Geyer, care a refuzat condiţiile. Singurul supravieţuitor din echipa de negociatori, locotenentul Orlov, îşi amintea că fuseseră bine primiţi, iar la plecare germanii le-au oferit un pahar cu apă. Sovieticii i-au acuzat însă pe SS-işti că l-au împuşcat pe negociator, în timp ce germanii au susţinut că a fost ucis de un proiectil de artilerie. Având în vedere mărturiile locotenentului Orlov, ultima variantă pare cea mai probabilă.

Luptele disperate din interiorul oraşului au încetat pe 11 februarie. În acea zi, generalul Pfeffer-Wildenbruch a dat ordin ca toţi oamenii valizi din garnizoană să încerce o străpungere a frontului sovietic spre nord-est. În seara zilei, la orele 22:00, un grup de soldaţi aparţinând Diviziei SS Florian Geyer şi Diviziei 13 Panzer au atacat poziţiile Diviziei 180 infanterie sovietice. În spatele acestei forţe de şoc aşteptau aproximativ 30.000 de soldaţi maghiari şi germani. În urma lor rămâneau 10.000 de soldaţi răniţi, incapabili să fie transportaţi. Deşi prima linie de apărare a Diviziei 180 a cedat, sovieticii organizaseră încă două, anticipând în mod corect încercarea de străpungere. În doar şase ore, efortul sinucigaş s-a soldat cu 12.000 de morţi de partea trupelor germano-ungare, în timp ce majoritatea celorlalţi, mulţi răniţi, au fost luaţi prizonieri. Oraşul a fost practic distrus de asediu. 27% din clădiri au fost făcute una cu pământul, iar populaţia grav afectată: de la 1, 2 milioane de locuitori în iunie 1944, la 830.000 în aprilie 1945. Potrivit istoricului Krisztian Ungvary, aproximativ 38.000 de civili au pierit pe perioada asediului, dintre care 13.000 în urma operațiilor militare și 25.000 din cauza foametei. După capitularea garnizoanei, unitățile sovietice au răzbunat rezistența înverșunată a apărătorilor prin execuții sumare și violuri în serie (se vehiculează cifre între 5.000 și 200.000, dar majoritatea studiilor vorbesc de 50.000). Infrastructura nu mai exista. Din cei 79.000 de soldaţi ai garnizoanei, doar 700 au reuşit să ajungă în liniile Armatei Roșii. Pentru sovietici a fost o victorie costisitoare, aşa cum au fost toate pe Frontul de Est: între 35.000 şi 45.000 de morţi. Întreaga operaţie a dus la pierderea a aproximativ 1.800 de tancuri, dintre care 200 în oraş.

Cea mai mare operație ofensivă din istorie s-a declanşat la 12 ianuarie 1945, pe un front de la Marea Baltică la munţii Carpaţi. Cele 70 de divizii germane ale fostului grup de armate centru au fost lovite de 200 de divizii aparţinând Frontului 1 Ucrainean (Konev), Frontul 1 Bielorus (Jukov), Frontul 2 Bielorus (Rokossovski), Frontul 3 Bielorus (Cerniakovski), Frontul 1 Baltic (Bagraian) şi Frontul 2 Baltic (Eremenko). În acea dimineaţă, la ora 10:00, 70 de divizii (10 armate, dintre care două de blindate şi două aeriene) aparţinând forţelor lui Konev au pornit din capul de pod de la Baranov (aproximativ 50 de kilometri lăţime şi adâncime). La 14 ianuarie au atacat şi forţele lui Jukov, care a cucerit Varşovia trei zile mai târziu. La 20 ianuarie, sovieticii atingeau pământul german, în Silezia. La 26 ianuarie, Armata Roşie ajungea la golful Gdansk, izolând Prusia Orientală. În doar două săptămâni, ofensiva depăşise Varşovia cu 320 de kilometri, vârfurile de lance aflându-se la doar 160 de kilometri de Berlin. În ciuda acestui pericol, Hitler a continuat să creadă într-o ofensivă pornită din Ungaria, care să întoarcă flancul sovietic şi să stabilizeze frontul. Astfel s-a născut „Deşteptarea primăverii”, ultima ofensivă germană din cel de-al doilea război mondial.

Armata română a dat lupte grele pe teritoriul Ungariei, iar efortul soldaţilor noştri la cucerirea Budapestei a fost substanţial. Aproximativ 210.000 de soldaţi români au luptat în Ungaria. După 12 ianuarie, trupele noastre au participat şi la luptele din zona de frontieră ungaro-slovacă (decembrie 1944-martie 1945), la care au luat parte ambele armate române (1 şi 4), prima având în componenţă doar Corpul 4, Corpul 7 fiind implicat, după cum precizam, în luptele pentru Budapesta. Din martie până la sfârşitul lui aprilie, armata română a fost implicată în operaţii ofensive pe teritoriul Cehoslovaciei

Surse:

Krisztián Ungváry, The Siege of Budapest: One Hundred Days in World War II (trans. Ladislaus Löb), Yale University Press, 2005

Balázs Mihályi: Budapest battlefield guide 1944-1945, Underground, Budapest 2015

http://www.rador.ro/2014/11/06/gen-nicolae-sova-am-intrat-in-budapesta-prin-lupte-grele/

http://www.historica-cluj.ro/anuare/AnuarHistorica2006/09.pdf

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/02/13/documentar-participarea-ostasilor-romani-la-operatiunea-budapesta

https://crispedia.ro/batalia-de-la-budapesta-29-octombrie-1944-13-februarie-1945/

https://adevarul.ro/cultura/istorie/asediul-budapestei-1944-1945-jertfele-armatei-romane-campania-vest-1_52a5beefc7b855ff569275d6/index.html

https://yalebooks.yale.edu/book/9780300104684/siege-budapest

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/batalia-budapestei-stalingradul-de-la-dunare

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/jertfele-armatei-romane-in-campania-din-vest-asediul-budapestei-1944-1945

https://www.voci.ro/generalii-care-au-condus-armata-romana-in-al-doilea-razboi-mondial/

$$$

 S-a întâmplat în 15 ianuarie…

– „Ziua Culturii Naţionale”, marcată începând din anul 2011; potrivit iniţiatorilor, membrii Academiei Române, alegerea datei are legătură cu naşterea lui Mihai Eminescu, în care „românii văd un poet reprezentativ pentru spiritualitatea şi forţa lor de creaţie”; propunerea legislativă (adoptată de Senat la 6 septembrie 2010 şi de Camera Deputaţilor la 16 noiembrie) mai prevede că autorităţile centrale şi locale vor sprijini material şi financiar manifestările şi acţiunile cultural-artistice dedicate acestei sărbători, iar TVR şi Radioul public vor realiza programe speciale

– 1568: A murit (la Bratislava) Nicolaus Olahus, istoric şi umanist român de renume european din Transilvania (n. 1493). Unele surse menţionează ca dată a morţii 14 ianuarie 1568, iar altele, data de 17 ianuarie 1568

– 1622: S-a născut dramaturgul francez Molière (pseudonimul lui Jean-Baptiste Poquelin) (m. 1673)

– 1759: Deschiderea pentru public a Muzeului Britanic („The British Museum”), unul dintre cele mai vechi şi mai impozante muzee din lume, cu exponate variind de la mumii egiptene la comori romane. British Museum a fost fondat în anul 1753, fiind primul muzeu naţional public din lume. Încă de la început admitea intrarea liberă pentru „toate persoanele studioase şi curioase”. În prezent British Museum are expuse numeroase obiecte de o valoare inestimabilă, multe din acestea cunoscute publicului precum: Piatra Rosetta, Craniul de cristal, Sfinxul din Taharqo, un fragment din Columna lui Traian sau Bustul lui Julius Caesar. Obiectele sunt cuprinse în galeriile tematice ale muzeului: Africa, Asia, America, Egiptul Antic, Roma si Grecia antică, Europa, Colecţia de ceasuri şi Orientul Mijlociu

– 1763, 15/16: S-a născut actorul francez François-Joseph Talma; a debutat, în anul 1787, la Comedia Franceză, iar după Revoluţia franceză a condus această prestigioasă instituţie teatrală (m. 1826)

– 1775: A murit Giovanni Battista Sammartini, compozitor, organist şi dirijor italian (n. 1700)

– 1826, 15/27: S-a născut scriitorul rus Mihail Saltîkov-Şcedrin (m. 1889)

– 1850: S-a născut poetul naţional, prozatorul, dramaturgul, ziaristul şi gânditorul Mihai Eminescu; membru post-mortem al Academiei Române din 1948 (m. 1889)

– 1858: S-a născut Giovanni Segantini, pictor simbolist italian (m. 1899)

– 1879: S-a născut Mazo de la Roche, scriitoare canadiană de limbă engleză (m. 1961) 

–1883: Apărea (până în 1889), la Iaşi, revista „Recreaţii ştiinţifice”, cu o importantă contribuţie la dezvoltarea ştiinţelor matematice în România (15/27)

– 1891, 15/27: S-a născut scriitorul şi ziaristul rus Ilya Ehrenburg (m. 1967)

– 1902: S-a născut Ion Conea, geograf, reputat specialist în geografie istorică şi toponimie geografică (m. 1974)

– 1921: S-a născut actorul britanic de film Frank Thornton (m. 2013)

–1924: S-a născut filosoful, psihanalistul şi scriitorul francez Jean-Bertrand Lefèvre-Pontalis (m. 2013) 

– 1929: S-a născut Martin Luther King, pastor şi publicist afro-american; lider al mişcării populaţiei de culoare din SUA pentru recunoaşterea pe cale paşnică a drepturilor civile ale afro-americanilor; Premiul Nobel pentru pace pe 1964 (m. 1968, asasinat). Ziua sa de naştere este marcată în SUA ca sărbătoare naţională în cea de-a treia zi de luni din ianuarie

– 1934: Darea în folosinţă a stației postului naţional Radio România de la Bod, cu un emiţător provizoriu de 20 kw, pe o lungime de undă de 1875 metri, pus la dispoziţie de firma „Marconi”

– 1934: S-a născut operatorul şi regizorul Boris Ciobanu (documentare de artă şi film de ficţiune) 

– 1936: S-a născut Saul Landau, cineast şi jurnalist american; specializat în filme documentare, cunoscut pentru peliculele sale despre Cuba şi despre testele cu bombe atomice (m. 2013)

– 1937: S-a născut criticul literar Valeriu Cristea (m. 1999)

– 1937: A murit romancierul, nuvelistul şi eseistul Anton Holban (n. 1902)

– 1943: Mihai Antonescu, viceprim-ministru și ministru de externe al României propune omologului său italian, contele Galeazzo Ciano, ieșirea simultană din război a Italiei, României și Ungariei. Propunerea va fi repetată în vara aceluiași an, fără rezultate.

– 1944: S-a născut pictorul Viorel Toma 

– 1944: În luptele din Budapesta, pe 15 ianuarie 1945, Corpul 7 al Armatei 1-a a ajuns la mai puţin de doi km de Dunăre. După 78 de zile de lupte grele în cadrul Operaţiunii Budapesta, Corpul 7 al Armatei 1 a fost îndepărtat din luptă de către Comandamentul sovietic, refuzându-i-se în acest fel dreptul de a se bucura de victoria finală în asediul Budapestei. Pierderile Corpului 7 au ajuns să fie de 10.708 de soldaţi (morţi, răniţi sau dispăruţi), care însemna 26% din efectivele sale. Corpul 7 armată comandat de generalul Nicolae Şova a fost redirecţionat către frontul din Slovacia .Generalul Nicolae Şova a protestat împotriva acestei decizii la Comandamentul sovietic.

– 1955: A murit pictorul suprarealist francez Yves Tanguy; stabilit în SUA, din 1942 (n. 1900)

– 1980: A murit Constantin Motăş, zoolog, biolog, ecolog; ca profesor la Facultatea de Agronomie din Iaşi, a ţinut primul curs de hidrobiologie şi piscicultură din România; împreună cu S. Karaman şi P. C. Chapuis, a pus bazele unei noi discipline – freatobiologia, ştiinţa care studiază organismele din apele freatice; membru titular al Academiei Române din 1948 (n. 1891)

–1990: A murit compozitorul, muzicologul şi pedagogul Zeno Vancea (n. 1900)

–1990: Decizia civilă nr. 4/15.I.1990 a Tribunalului Municipiului Bucureşti consfinţea reluarea activităţii oficiale a Partidului Naţional Liberal (PNL), hotărâtă, în decembrie 1989, de un Comitet de iniţiativă compus din vechi membri ai partidului. PNL este cel mai vechi partid din România, conturat ca formaţiune politică încă din 1864 şi fondat în mai 1875, având printre fruntaşii săi pe Dumitru şi Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti şi fraţii Golescu. După instaurarea dictaturii comuniste şi proclamarea Republicii, la 30.XII.1947, PNL a fost nevoit să-şi întrerupă oficial activitatea politică, pe care şi-a continuat-o, însă, în închisorile şi lagărele de muncă în care au fost trimişi zeci de mii dintre membrii săi

– 1999: A murit George Şerban, scriitor, ziarist și om politic; a iniţiat Proclamaţia de la Timişoara (11 martie 1990); membru fondator al Alianţei Civice, vicepreşedinte şi preşedinte al Societăţii Timişoara (1990-1994), deputat PNŢCD (n. 1954)

– 2000: A murit Dan Smântânescu, scriitor, istoric şi critic literar; secretar particular al istoricului Nicolae Iorga în perioada 1931-1940 (n. 1909)

– 2001: Era lansată oficial enciclopedia liberă on-line Wikipedia, editată în colaborare, multilingvă, cu acces gratuit şi cu un conţinut gratuit, administrată şi găzduită de organizaţia non-profit „Wikipedia Foundation”. Website-ul a început ca un proiect complementar pentru Nupedia, un proiect pentru enciclopedia online, gratuită, scrisă în limba engleză, ale cărui articole au fost scrise de experţi şi revizuite sub un proces formal. Nupedia a fost fondată pe 9 martie 2000, sub conducerea companiei „Bomis”. Directorul executiv „Bomis”, Jimmy Wales, şi redactorul-şef de la Nupedia, Larry Sanger, au fondat Wikipedia. Wikipedia este între primele cinci cele mai populare website-uri din lume, după Yahoo, Facebook, Microsoft şi Google şi este cea mai mare enciclopedie realizată vreodată

– 2005: A murit soprana spaniolă Victoria de Los Angeles (n. 1923)

– 2009: A murit teologul şi istoricul francez Olivier Clément, mare mărturisitor, în Occident, al credinţei creştine, în general, şi al credinţei creştine ortodoxe, în special, într-un timp secularizat şi confruntat cu numeroase ideologii atee şi nihiliste; împreună cu alţi teologi ortodocşi din generaţia sa, precum Vladimir Lossky (1903-1958), Nicolai Afanasiev (1893-1966) sau Paul Evdokimov (1901-1970), a devenit unul din pionierii „renaşterii teologice” ortodoxe din secolul al XX-lea (n. 1921) 

– 2011: A murit actriţa Susannah York, una dintre cele mai cunoscute vedete britanice de la Hollywod în anii 1960 şi 1970; a fost nominalizată la Oscar în 1969 pentru rolul din „They Shoot Horses, Don’t They?”, peliculă pentru care a obţinut un premiu BAFTA; în 1972 a câştigat premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul de Film de la Cannes (n. 1939)

– 2011: A murit fostul fotbalist internaţional englez Nat Lofthouse; după ce a disputat 452 de meciuri pentru Bolton (255 goluri), el s-a retras în 1960 şi a ocupat mai multe funcţii în cadrul clubului, fiind şi antrenor în două rânduri: 1968-1970, 1971 (n. 1925)

– 2013: A murit regizorul, scenaristul şi actorul japonez Nagisa Oshima, considerat unul din maeştrii cinematografului japonez, din noul val din anii ’60 ai secolului XX (n. 1932)

– 2013: A murit filosoful, scriitorul, editorul şi psihanalistul francez, Jean-Bertrand Pontalis (n. 1924)

– 2018: A murit cântăreața și compozitoarea irlandeză Dolores (Mary Eileen) O’Riordan, solista trupei „The Cranberries” (n. 1971)

$$$

 În Mumbai, India, există o armată de oameni îmbrăcați în alb, numiți Dabbawalas, care sfidează orice computer logistic de la Amazon sau FedEx. Ei livrează zilnic 200.000 de prânzuri calde, gătite acasă de soții, către soții lor aflați la birou, și returnează sufertașele goale seara. Majoritatea sunt analfabeți sau semi-analfabeți. Nu folosesc telefoane, nu au aplicații și folosesc doar trenul și bicicleta. Cum reușesc? Folosesc un cod complex de culori și semne pictate pe cutii. Precizia lor este uluitoare: studiile de la Harvard au arătat că fac doar o greșeală la 6 milioane de livrări (nivelul Six Sigma). Este un triumf al organizării umane bazate pe devotament, nu pe tehnologie.


Istoria acestui serviciu datează din anul 1890, când India se afla sub conducere britanică. Totul a început când un bancher a dorit să mănânce la prânz mâncare gătită acasă și l-a angajat pe Mahadeo Havaji Bachche pentru a-i aduce sufertașul. Ideea a prins rapid, deoarece muncitorii din diverse comunități aveau restricții dietetice specifice sau pur și simplu preferau gustul familiar al bucătăriei de acasă în locul mâncării de la cantină. Ceea ce a început cu un singur om s-a transformat într-o rețea de peste 5.000 de curieri dedicați.


Recipientul folosit, numit „dabba” sau „tiffin”, este o piesă de inginerie simplă, dar eficientă. Acesta este cilindric, fabricat din oțel inoxidabil sau alamă, și este compus din mai multe compartimente suprapuse, ținute împreună de o clemă metalică. Această structură permite separarea felurilor de mâncare: orezul jos, curry-ul la mijloc, iar lipiile și legumele deasupra, menținând totul cald timp de câteva ore. Greutatea unui astfel de recipient plin este considerabilă, dar un dabbawala transportă zeci de astfel de cutii simultan.


Sistemul de codare este cheia succesului lor și a fost dezvoltat special pentru a fi înțeles indiferent de nivelul de alfabetizare. Pe capacul fiecărei cutii sunt pictate manual simboluri, litere și culori. Acestea nu indică numele destinatarului, ci o serie de coordonate logistice: punctul de colectare, stația de tren de plecare, stația de sosire, clădirea de birouri și chiar etajul exact. Dabbawala nu trebuie să citească o adresă, ci doar să recunoască forma și culoarea care îi spun în ce direcție trebuie să trimită cutia la următoarea sortare.


Procesul logistic este un exemplu perfect de muncă în echipă și funcționează ca o ștafetă bine unsă. O singură cutie de prânz își schimbă purtătorul de trei sau patru ori pe parcursul călătoriei sale. Un dabbawala colectează cutiile de la locuințe cu bicicleta, le duce la gara locală, unde sunt sortate și predate unui alt grup care le urcă în tren. În tren, cutiile sunt rearanjate în funcție de stația de destinație, iar la sosire sunt preluate de echipa locală care face livrarea finală la birouri.


Timpul este esențial în această operațiune, deoarece trenurile suburbane din Mumbai sunt extrem de aglomerate și punctuale. Dabbawalas au la dispoziție doar câteva zeci de secunde pentru a încărca și descărca lăzile grele de lemn în care sunt stivuite sufertașele. Ei au devenit o parte integrantă a peisajului feroviar, călătorii obișnuiți făcându-le loc din respect pentru misiunea lor, știind că transportă prânzul orașului.


Organizația funcționează ca o cooperativă, nu ca o companie clasică. Toți membrii sunt parteneri egali și acționari, contribuind cu o sumă inițială la intrarea în asociație, care le acoperă bicicleta și uniforma. Veniturile sunt împărțite în mod egal, indiferent de vechime sau de rolul specific din acea zi. Această structură plată elimină conflictele ierarhice și motivează fiecare individ să își facă treaba perfect, deoarece succesul colectiv depinde de fiecare verigă.


Filozofia lor de viață este adânc înrădăcinată în valorile spirituale ale sectei Varkari, din care fac parte majoritatea. Ei consideră că „a oferi hrană este a-l servi pe Dumnezeu”. Această credință transformă munca lor dintr-o simplă livrare într-un act de serviciu divin. Uniforma lor albă imaculată și tichia tradițională Gandhi nu sunt doar semne distinctive de branding, ci simboluri ale purității și respectului față de hrana pe care o manipulează.


Recunoașterea internațională a venit odată cu vizita Prințului Charles (actualul Rege Charles al III-lea) în 2003, care a fost atât de impresionat de eficiența lor încât i-a invitat la nunta sa cu Camilla Parker Bowles. De asemenea, magnatul Richard Branson a călătorit personal cu ei pentru a le învăța secretele. Școlile de afaceri din întreaga lume studiază modelul lor pentru a înțelege cum o organizație cu costuri tehnologice zero poate atinge o eficiență operațională aproape perfectă.


În ciuda modernizării rapide a Indiei și a apariției aplicațiilor de livrare precum Zomato sau Swiggy, Dabbawalas rămân relevanți și prosperi. Ei oferă ceva ce tehnologia nu poate replica: legătura emoțională a mâncării de acasă și o fiabilitate testată timp de 130 de ani. Nici musonii violenți care inundă străzile orașului nu îi opresc; legenda spune că singura dată când serviciul a fost oprit a fost în timpul unor greve politice majore, nu din cauza vremii sau a erorilor logistice.

$$$

 

Mă numesc Mihai Eminescu, născut Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, într-o familie numeroasă, complexă și marcată de contraste. Am fost al șaptelea copil dintr-o familie cu 11 copii, dintre care mulți au murit de timpuriu, așa cum era, din păcate, obișnuit în secolul al XIX-lea.


Tatăl meu, Gheorghe Eminovici, a fost căminar și administrator de moșii, un om sever, ambițios, preocupat de ascensiunea socială și de educația copiilor săi. Originea familiei mele a fost intens discutată de istorici: se știe că tatăl meu provenea din nordul Moldovei, cu posibile rădăcini în zona Bucovinei, iar numele Eminovici a fost ulterior romanizat. Mama mea, Raluca Eminovici, născută Jurașcu, provenea dintr-o veche familie moldovenească de mici boieri. Era profund religioasă, blândă, tăcută și a fost figura mea de echilibru moral și afectiv.


Frații și surorile mele au avut destine adesea tragice. Șerban a murit într-un azil, Ilie a fost ofițer și a murit tânăr, Nicolae a fost poate cel mai apropiat de mine intelectual, iar Harieta, sora mea bolnavă și infirmă, a rămas o rană constantă în conștiința mea, pentru că nu am reușit niciodată să îi ofer siguranța materială de care avea nevoie.


Copilăria mi-am petrecut-o între Botoșani și Ipotești, un spațiu care mi-a structurat definitiv imaginarul. Codrii, lacul, satul, folclorul, liniștea și miturile locului au devenit mai târziu esența poeziei mele. Nu am fost un copil obișnuit; eram retras, contemplativ, adesea singur, dar cu o imaginație neliniștită.


Am urmat școala primară germană din Cernăuți, apoi Obergymnasium, unde l-am avut profesor pe Aron Pumnul, mentorul meu intelectual timpuriu. Moartea lui, în 1866, m-a marcat profund; poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” a fost una dintre primele mele afirmări publice. Nu m-am adaptat însă disciplinei școlare rigide și am abandonat studiile formale, alegând o viață boemă, lucrând ca sufleur și copist în trupe de teatru ambulante.


La 16 ani, am debutat în revista „Familia”, condusă de Iosif Vulcan, care mi-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu — un gest simbolic, ce mi-a fixat identitatea literară. Debutul nu a fost întâmplător; venea după ani de lecturi intense și formare autodidactă.


Între 1869 și 1872 am fost la Viena, unde am urmat cursuri universitare ca auditor extraordinar, fără a urmări o diplomă. Am studiat filosofie, istorie, economie politică, filologie, mitologie. L-am citit obsesiv pe Kant, Schopenhauer, filosofia indiană, textele budiste, mitologia greacă. Aici l-am cunoscut pe Ioan Slavici, care mi-a devenit prieten apropiat, și tot aici am cunoscut-o pe Veronica Micle, femeia care avea să-mi marcheze definitiv viața afectivă.


Relația cu Veronica a fost intensă, contradictorie, presărată cu despărțiri, împăcări, idealizări și suferință. După moartea soțului ei, relația noastră a devenit mai liberă, dar niciodată stabilă. A fost marea mea iubire, dar și una dintre marile mele surse de durere. După moartea mea, ea s-a sinucis, la doar câteva luni, semn al legăturii profunde dintre noi.


Am continuat studiile la Berlin, între 1872 și 1874, unde mi-am consolidat viziunea filosofică. Nu m-am întors cu diplome, ci cu o cultură solidă, europeană.


Întors în țară, am intrat în cercul Junimii, unde m-am format intelectual definitiv. Aici i-am cunoscut pe Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, I.L. Caragiale și Ion Creangă. Cu Ion Creangă am avut una dintre cele mai autentice prietenii ale mele — nopți lungi de discuții, ironii, vin și solidaritate umană. Relația cu Caragiale a fost mai complexă: admirație intelectuală, dar și distanță, sarcasm, neînțelegeri.


În cadrul Junimii am citit pentru prima dată „Luceafărul”. Acolo am fost recunoscut ca poet major, dar și privit cu suspiciune ca spirit incomod.


Am lucrat ca bibliotecar la Iași, apoi ca revizor școlar pentru județele Moldovei și Munteniei. Am încercat să reformez sistemul, dar m-am lovit de corupție și indiferență. Cea mai epuizantă perioadă a vieții mele a fost la ziarul „Timpul”, unde am fost principal editorialist. Am scris articole politice extrem de dure, criticând formele fără fond, clasa politică, împrumuturile externe, imitația sterilă a Occidentului. Aceste texte mi-au adus dușmani, izolare și o uzură psihică devastatoare.


Opera mea poetică a fost scrisă cu o exigență extremă. Rescriam obsesiv, abandonam variante, căutam forma absolută. „Luceafărul”, „Scrisorile”, „Glossă”, „Odă (în metru antic)”, „Mai am un singur dor”, „Floare albastră” sunt expresii ale conflictului dintre absolut și condiția umană.


După 1883, sănătatea mea s-a prăbușit. Am fost internat de mai multe ori, tratat cu mercur, un tratament agresiv care mi-a distrus organismul. Diagnosticul de atunci rămâne disputat de medicina modernă. Cert este că am fost scos din viața publică exact în momentul maturității mele intelectuale.


Am murit la 15 iunie 1889, la 39 de ani, la București. După moartea mea, Titu Maiorescu a donat Academiei Române peste 14.000 de pagini de manuscrise, dovada unei munci titanice, nu a unui geniu spontan.


Astăzi sunt numit poetul național al României, dar această etichetă nu spune totul. Am fost fiu, frate, prieten, iubit, ziarist, gânditor și om bolnav . Am cunoscut gloria, dar și marginalizarea. Am ars repede, pentru că am trăit intens.


Și poate tocmai de aceea continui să fiu citit.

$$$

 AUTOLYCUS DIN PITANE Matematician, Astronom (cca. 360 î.Hr. – cca. 300 î.Hr.) Autolycus, al cărui nume înseamnă cel care strălucește precum...