$$$

 Ecaterina Teodoroiu – legenda „Eroinei de la Jiu” și adevărul despre sacrificiul ei suprem

Există în istorie destine care nu pot fi explicate doar prin date și fapte, pentru că ele se construiesc dintr-o forță lăuntrică rară, dintr-o credință neclintită și dintr-o iubire de țară care depășește instinctul de conservare. Viața Ecaterinei Teodoroiu rămâne, la peste un secol de la jertfa ei, una dintre cele mai tulburătoare mărturii ale curajului dus până la capăt.

Născută la 14 ianuarie 1894, în Vădeni, astăzi parte a municipiului Târgu Jiu, sub numele de Cătălina Vasile Toderoiu, a crescut într-o familie numeroasă, modestă, dar profund atașată valorilor muncii, credinței și demnității. Drumul ei educațional, de la școala primară din Gorj la pregătirea pentru cariera de învățătoare și apoi la școala de infirmiere, părea să o așeze într-un destin liniștit, dedicat formării altora. Războiul avea însă să schimbe totul.

Contactul cu mișcarea cercetășească i-a întărit disciplina și spiritul de sacrificiu, iar pierderile suferite în familie, frați căzuți pe front, tată prizonier, au transformat durerea în hotărâre. În toamna anului 1916, Ecaterina a ales conștient drumul cel mai greu: nu doar să îngrijească răniți, ci să lupte cu arma în mână. În Regimentul 18 Gorj, a intrat direct în focul bătăliilor de la Jiu, devenind rapid un exemplu pentru soldați prin calm, determinare și curaj.

Capturată de inamic și evadată printr-un gest de o îndrăzneală rară, rănită de mai multe ori și întoarsă mereu pe front, ea a câștigat respectul comandanților și admirația Reginei Maria, care a decorat-o personal. Revenită în linia întâi în 1917, ca sublocotenent, a căzut la datorie pe Dealul Secului, în seara de 22 august, în timp ce își îndemna plutonul înainte, cu o seninătate care a devenit legendă.

Moartea ei nu a fost un simplu episod de război, ci un simbol. Înmormântată ulterior la Târgu Jiu, sub un mausoleu sobru, Ecaterina Teodoroiu a rămas în conștiința națională ca imaginea limpede a jertfei fără orgoliu, a curajului care nu cere recompense și a unei iubiri de țară trăite până la capăt. De-a lungul timpului, memoria ei a fost când ignorată, când instrumentalizată, dar niciodată ștearsă.

Astăzi, numele ei continuă să vorbească despre responsabilitate, demnitate și despre prețul real al libertății, amintindu-ne că istoria nu este făcută doar de armate și strategii, ci și de oameni care aleg să nu se retragă atunci când le este cel mai greu.

#EcaterinaTeodoroiu #EroinaDeLaJiu #IstoriaRomaniei #PrimulRazboiMondial #EroiAiNeamului #MemorieNationala #Sacrificiu #Demnitate

Ce mai înseamnă astăzi eroismul și datoria față de țară într-o lume în care sacrificiul suprem pare tot mai greu de înțeles?

$$$

 S-a întâmplat în 14 ianuarie1557: La această dată, apărea, la Braşov, „Octoihul” în limba slavonă, prima carte tipărită de diaconul Coresi, cel care va desfăşura, până în anul 1583, o foarte bogată activitate de tipărire de cărţi în limba română (nouă cărţi româneşti sau cu text paralel slavon şi român). Octoihul (sau Ohtoih, din limba greacă oktoihos sau „opt tonuri”) este o carte bisericească destinată cultului ortodox, care cuprinde cântările fiecărei zile din săptămână pe opt glasuri (tonuri), fiecărei săptămâni consacrându-i-se succesiv câte un glas. Octoihul mare cuprindea toate zilele săptămânii, în timp ce octoihul mic era un extras din cel mare, care cuprindea doar duminicile. A fost compus de teologul bizantin Ioan Damaschinul în secolul al VIII-lea.

Cel mai vechi octoih în manuscris copiat pe teritoriul României, în limba slavonă, datează din secolul al XIII-lea (Octoihul de la Caransebeş, adus în această localitate din Moldova). Cel mai vechi octoih tipărit, în aceeaşi limbă, care se numără şi printre primele tipărituri din România, este Octoihul lui Macarie (ieromonah, 1510). Prima carte tipărită de diaconul Coresi a fost un Octoih, la Braşov, la 14 ianuarie 1557.

Diaconul Coresi a fost cel mai important tipograf din veacul al XVI-lea, iar Brașovul a fost cel mai important centru editorial în perioada începuturilor scrisului în limba română. Micul Octoih braşovean (12 iulie 1556 – 14 ianuarie 1557) este prima carte coresiană, o carte de cântări pe opt glasuri (lb. gr. octo - opt; ihos - glas, eh), care în terminologie slavonă se mai numeşte şi Osmoglasnic (opt glasuri), numit şi Glosariu, Paraclitichi (limba greacă) fiind una din cele mai importante cărţi ale cultului ortodox. Cartea conţine cântările Învierii de la Vecernie, Utrenie şi Liturghie, pentru fiecare zi din săptămână, fiecărei săptămâni fiindu-i propriu un anumit glas. Parcurgerea celor opt glasuri, timp de opt săptămâni reprezintă un „stâlp”, anul întreg fiind format din şase „stâlpi”, care se succed neîntrerupt.

Cartea este cunoscută începând cu veacul al VI-lea, redactată în limbă greacă de Sever din Antiohia, al cărui conţinut s-a îmbogăţit în decursul vremii cu diferite cântări religioase (irmoase, canoane). Celebrul filosof creştin bizantin, sfântul Ioan Damaschin (+749) adaugă cântările duminicale, precum şi cântările sfântului Anatolie, fostul patriarh al Constantinopolului (+458), ale lui Cosma Melodul, episcop de Maiuma (sec.VIII), Teodor Studitul (+826), Iosif Studitul, arhiepiscopul Tesalonicului (+830), Teodor Graptul, arhiepiscopul Niceii (sec. IX), Mitrofan, episcopul Smirnei (sec. IX), împăraţii Leon Filozoful (+912) şi Constantin Profirogenetul (+959). Spre deosebire de Octoihul Mare, cunoscut şi sub numele de Catavasier, Micul Octoih cuprinde doar irmoasele sau catavasiile praznicelor împărăteşti şi ale sărbătorilor din timpul anului, iar cântările din timpul zilelor obişnuite sunt cuprinse în „Irmologhion”. Micul Octoih braşovean, păstrat azi în trei exemplare (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca de Stat Szechenyi din Ungaria şi Muzeul de istorie din Sofia) se tipăreşte la Braşov de către diaconul Coresi şi logofătul Oprea (unul dintre meşterii tipografi, care a activat şi în cadrul tipografiei lui Dimitrie Liubavici pentru tipărirea Apostolului din 1547).

Exemplarul bucureştean, descoperit de Nerva Hodoş în biblioteca mitropolitană din Sibiu (provenit din Şchei), prezentat şi în monografia dedicată diaconului Coresi de Ion Gheţie şi Al. Mareş (Ion Gheţie, Al. Mareş, „Diaconul Coresi și izbânda scrisului în limba română”, Editura Minerva, București, 1994, p. 141, 152) conţine 155 file, format in-folio (268 x 192 mm), folosind aceleaşi caractere întrebuinţate la Târgovişte de Macarie şi apoi de Dimitrie Liubavici, unde Coresi învăţase meşteşugul tiparului. Iniţialele mari şi o parte din cele mici sunt cu cerneală roşie, iar restul textului cu cerneală neagră, hârtia fiind exclusiv de provenienţă braşoveană (filigran, coroană şi rădăcină). Conţine patru frontispicii cu arabescuri, fiecare în parte surmonate cu cruce. Corpul de litere nr. III, după clasificarea făcută de F. Hervay, tip de litere folosit şi pentru tipărirea Cazaniei a II-a.

Aflăm din epilogul cărţii, scris în limbă slavonă, reprodus după modelul epilogului târgoviştean al lui Macarie din 1510: „Fiindcă în Treime slăvitul Dumnezeu a binevoit să desăvârşească biserica sa prin felurite cărţi, prin lauda şi folosul celor ce le citesc, de aceea şi eu jupânul Haniş Begner, judeţul Braşovului am râvnit, cu ajutorul Sfântului Duh şi din dragoste pentru dumnezeieştile şi sfintele biserici şi am tipărit această carte de suflete mântuitoare, Octoih, spre împlinirea laudei Dumnezeirii slăvite în unitate, ca trei sori. Mă rog deci de tineri şi de bărbaţi (de cei crescuţi) şi de bătrâni, de cei ce vor ceti sau cânta sau vor copia pentru dragostea lui Hristos, să ne îndrepte pe noi, cari cu osârdie am îngrijit de acest lucru, şi să ne blagoslovească, ca amândoi slăvind pe Tatăl din care toate (s-au făcut), să căpătăm aici pace şi milostenie, iar acolo să strălucim, în lumina binefacerii. Amin. Şi era atunci, pe vremea aceea, în Ţara Ungurească (Ardeal) crăisa Isabela, fiul ei Iană şi craiul cel tânăr, fiul marelui Iană şi craiul şi în Ţara Românească era Pătraşco Voevod şi în Ţara Moldovei era Alexandru Voevod. Din porunca jupânului Haniş Begner, judeţul Braşovului, eu, robul lui Hristos, Oprea logofătul şi diaconul Coresi ne-am trudit cu aceasta şi am tipărit (am scris) aceste cărţi la anul 7065 (1557). S-au început aceste cărţi în luna lui iunie în 12 zile; s-au sfârşit în luna lui ianuarie 14 zile, în oraşul Braşov”. De aici reiese că s-a tipărit din porunca judelui braşovean Johanes Benkner (autoritatea publică a Braşovului, fără a cărui înlesnire nu se putea tipări local nici o carte), când în Ţara Ungurească (Transilvania) era crăiasă Isabela cu fiul său Ianăş craiul „cel tânăr”, iar în Ţara Românească era Pătraşcu cel Bun şi în Moldova Alexandru Lăpuşneanu. Este evident adevărul că raza de interes pe care diaconul Coresi o destina cărţii sale, cuprindea întregul spaţiu românesc, iar patronajul domnilor de peste munţi asupra tiparului coresian nu poate fi ignorat.

Izvorul după care diaconul Coresi putea tipări această carte poate fi „Micul Octoih Braşovean”, aflat în fondul de manuscrise al Bibliotecii judeţene, Braşov, sub nr. inv. 2872, care iniţial fusese menţionat ca prezent în fondul de carte al Biseicii „Sfântul Nicolae” din Şchei de către Nicolae Sulică, apoi fusese declarat pierdut de P.P. Panaitescu şi reintrodus în circulaţie de prof. Ion Roman. Preluarea tezei lui Nicolae Sulică, conform căreia manuscrisul slavo-român Micul Octoih Brașovean a fost copiat şi tradus de diacul Oprea la 1570, invocându-se clişeele pe sticlă ale Epilogului aflate şi azi în arhiva din Şchei, a atras replica cercetătorului Al. Mareş, care consideră epilogul fals, contrafăcut de Nicolae Sulică, iar localizarea traducerii făcută la sfârşitul veacului al XVI-lea, undeva prin Banat. Cert este că filigranul hârtiei este braşovean, iar elementele de limbă bănăţeană puteau aparţine şi unui copist bănăţean aflat la Braşov.

Prin compararea Micului Octoih Brașovean cu Octoihul tipărit de Oprea logofătul şi diaconul Coresi la 1557, se constată identitatea textuală dintre ele. Întrucât textul slavo-român al Micului Octoih Brașovean este ulterior perioadei de tipar coresian, nu-l putem considera pe acesta drept izvor, dar putem intui un izvor comun. Tipărind această carte pur ortodoxă, sub auspiciile morale ale celor consemnaţi în prefaţă, nu vedem cum s-ar putea accepta încă teza că venirea lui Coresi la Braşov trebuie pusă pe seama reformei sau a influenţei reformate. Înzestrarea bisericii ortodoxe cu o asemenea carte presupune cel puţin un sprijin acordat bisericii ortodoxe pentru a rezista în faţa presiunilor reformiste luterane sau calvine.Pe de altă parte, anul 1556 confirmă o circulație intensă a solilor braşoveni spre Muntenia şi Moldova, care culminează cu sosirea la Braşov a slujitorului Ion al lui Pătraşcu cel Bun, apoi a episcopului Sava. În februarie pleacă în Muntenia o solie condusă de călăreţul Matias cu scrisori la Pătraşcu. Numai în luna aprilie sosesc la Braşov trei solii, iar preotul Dobre (tatăl protopopului Mihai - colaborator coresian) în acelaşi an, face mai multe călătorii atât în Moldova, cât şi în Muntenia, pentru ca la 1 mai 1556, un preot de-al Voievodului Pătraşcu să sosească la Braşov, unde este bine primit de autorităţile locale. Deosebit de semnificativă este vizita la Braşov făcută de Alexandru Lăpuşneanu şi Nicolae Pătraşcu în acelaşi an 1556, cu prilejul instalării în Transilvania a prinţesei Isabella de Zapolya şi a minorului său fiu Ioan Sigismund. Evenimentele politice şi religioase sunt deosebit de frământate în condiţiile în care Dieta Transilvaniei desfiinţează episcopia catolică din Ardeal, secularizându-i astfel averile, prilej cu care se înfiinţează la Geoagiu o episcopie românească.

Surse:

Ion Gheţie, Al. Mareş, „Diaconul Coresi și izbânda scrisului în limba română”, Editura Minerva, București, 1994

Academia Republicii Populare Române - Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964

http://www.rador.ro/2017/01/14/documentar-micul-octoih-prima-carte-in-limba-romana-tiparita-de-diaconul-coresi-la-brasov/

https://altmarius.ning.com/profiles/blogs/prima-carte-tiparita-de-coresi

https://www.crestinortodox.ro/memoria-zilei/prima-carte-tiparita-coresi-122942.html

$$$

 S-a întâmplat în 14 ianuarie1819: În această zi, s-a născut poetul Dimitrie Bolintineanu. Dimitrie Bolintineanu (n. Bolintinul din Vale – d. 20 august 1872, Bucureşti) a fost poet, prozator, publicist, diplomat şi om politic.Data exactă a naşterii poetului Dimitrie Bolintineanu nu este cunoscută cu exactitate (variază sursele între1819 -1825)

Al doilea fiu al machedonului Ienache Cosmand, arendaş, mic proprietar, subprefect, şi al Anicăi Bolintineanu „… veniţi din Balcani … un fel de moşieri de clasa a treia, sau mai curând din clasa arendaşilor” (Nicolae Iorga). Din anul 1829 se stabileşte în Bucureşti, unde devine elev al şcolii Colţea, în 1831 rămâne orfan de ambii părinţi, fiind obligat să se susţină singur de timpuriu, prin slujbe funcţionăreşti. De prin 1831 studiază la „Sfântul Sava”, iar de la sfârşitul anului 1835 - începutul anului 1836 pleacă cu o bursă la studii în Paris, unde audiază prelegerile ţinute de Jules Michelet, Edgar Quinet, Adam Mickiewicz, ş.a. la Collége de France.Este copist, ulterior secretar la Ministerul Trebilor Dinafară. Debutează ca poet în „Curierul de ambele sexe” cu elegia O fată tânără pe patul morţii (1842), iar în anul 1847 îi este publicat primul volum de versuri, Colecţie din poesiile domnului D. Bolintineanu; în 1855 este publicat volumul Poesii vechi şi nouă ce cuprinde elegii, balade, epistole, cântece şi poeme. Alte volume de versuri publicate sunt Legende şi basme naţionale în versuri (1858) şi Poesii de D. Bolintineanu atât cunoscute cât şi inedite (1865). Scrie legende istorice, unele preluate de la cronicari, altele imaginate, epopei (Traianida, Conrad), romane (Manoil, Elena), jurnale de călătorie, fabule, satire, dramaturgie ş.a. Participă la revoluţia de la 1848, conduce publicaţia „Poporul suveran”, unde face propagandă revoluţionară.

După înfrângerea revoluţiei fuge în Transilvania, merge apoi la Constantinopol şi, în sfârşit, la Paris, unde îşi continuă studiile. Face călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, Bulgaria, Turcia, pe care le descrie în diverse publicaţii.Revine în ţară, în 1859, pentru a participa la viaţa politică. Pe 12 octombrie 1863 este numit ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii publice, în guvernul condus de Mihail Kogălniceanu. La 19 iulie 1864 demisionează din guvern şi este numit de Alexandru Ioan Cuza, membru al Consiliului de Stat.După 1866 iese din politică, iar din 1871 se îmbolnăveşte grav, trăind din mila prietenilor. Din 1866, când a decis să se retragă din viaţa publică, şi până la moartea sa, survenită pe 20 august 1872, faima i-a dispărut total, lăsând locul unei singurătăţi apăsătoare. Bolnav, trăind în mizerie, Bolintineanu este silit să îşi scoată biblioteca la licitaţie. Prietenii săi, Costache Negri şi Vasile Alecsandri, o cumpără şi i-o dăruiesc înapoi. În cele din urmă poetul este internat la Spitalul Pantelimon din Bucureşti, unde a şi murit. La îngroparea sa au participat foarte puţini amici, la fel ca la Grigore Alexandrescu. La mai puţin de zece ani de când atingea culmile gloriei, Bolintineanu se stingea în anonimat.

Publică, până la sfârşitul vieţii, peste 50 de volume de poezii, proză, legende istorice, biografii romanţate, jurnale de călătorie, romane, dar moare în mizerie, răpus de o boală necruţătoare. Contemporanii au avut o părere diferită faţă de opera sa, A. Densuşianu considerându-l unul din cei mai mari poeţi lirici români, în timp ce Nicolae Iorga îi neagă orice valoare. Indiferent de aceste opinii, nu i se poate nega harul de a versifica mult mai bine ca majoritatea contemporanilor săi.

Surse:

Stoica, Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008

http://galeriaportretelor.ro/item/dimitrie-bolintineanu/

https://www.scribd.com/doc/195788217/Dimitrie-Bolintineanu

https://identitatea.ro/dimitrie-bolintineanu-autorul-primului-roman/

https://mnlr.ro/muzeul-digital/dimitrie-bolintineanu/

##$$#

 S-a întâmplat în 14 ianuarie1894: La această dată, a venit pe lume Ecaterina Teodoroiu, supranumită „Eroina de la Jiu”; participând voluntar la primul război mondial, s-a remarcat în luptele de pe Jiu (octombrie-noiembrie 1916); a căzut eroic, în fruntea plutonului pe care-l comanda ca sublocotenent, în timpul bătăliei de la Varniţa şi Muncelu (în anul 1917). Unele surse dau naşterea la 16 ianuarie 1894.

Cătălina Vasile Toderoiu, pe numele ei la naştere, a văzut lumina zilei la Vădeni, astăzi cartier al municipiului Târgu-Jiu, într-o familia compusă din Elena şi Vasile Toderoiu, familie care a avut cinci băieţi – Nicolae, Eftimie, Andrei, Ion, Vasile – şi trei fete – Ecaterina, Elisabeta şi Sabina. A parcurs studiile primare la şcoala din satul natal, apoi a studiat la şcoala din Târgu Jiu. Ulterior a învăţat la şcoala româno-germană din Târgu Jiu, pe care a absolvit-o în anul 1909. În această perioadă numele ei devine Ecaterina Teodoroiu, după ce documente militare ulterioare dar şi acte care îi atestă educaţia consemnează mai multe variante de nume Lili Toderoiu, Lili Teodoroiu, sau alte forme asemănătoare.

Ea s-a pregătit pentru o carieră de învăţătoare, motiv pentru care a urmat, la Bucureşti, un gimnaziu-pension, apoi a frecventat cursurile unei şcoli de infirmiere, absolvită în anul 1916. În această perioadă a intrat în contact cu primii cercetaşi din România, iar din anul 1913 face parte din organizaţia de cercetaşi denumită cohorta „Păstorul Bucur”, condusă de Arethia Piteşteanu. În vara anului 1914, a revenit la Târgu Jiu, în perioada vacanţei, activând în cadrul cohortei de cercetaşi „Domnul Tudor”, până în august 1916, Ecaterina aflându-se, ocazional, la căpătâiul răniţilor ce se aflau în îngrijirea organizaţiei.În octombrie 1916, Ecaterina a fost chemată la Bucureşti de către Regina Maria, iar la revenirea la Târgu Jiu află că tatăl ei este luat prizonier iar doi dintre fraţi – unul sublocotenent de rezervă la Regimentul 7 Călăraşi şi celălalt locotenent în Regimentul 5 Vânători -, au murit pe câmpul de luptă.

 La 6 octombrie 1916, după ce a aflat de moartea unui alt frate, caporal în Regimentul 18 Gorj, căzut în lupta de la Porceni, s-a înrolat ca voluntar tocmai în acel regiment din Gorj, pentru a participa la lupte. În 10 octombrie 1916 a avut loc prima bătălie de la Jiu, iar trupele Armatei I Române, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o puternică ofensivă inamică, soldatul Ecaterina Teodoroiu aflându-se în primele linii ale frontului. La 14 octombrie 1916, în timpul primei ofensive germane peste Munții Gorjului, Ecaterina a luat parte alături de populația civilă, cercetași și o companie de milițieni la luptele de la Podul Jiului, contribuind la respingerea atacului unei companii bavareze inamice. La 18 octombrie, în acelaşi an, în urma unei învăluriri – surpriză a inamicului, Ecaterina este luată prizonieră, însă dând dovadă de sânge rece, a împuşcat santinela germană care o însoţea, reuşind să evadeze alături de alţi combatanţi români aflaţi în situaţia sa.

În noiembrie, în luptele de la Filiaşi, este rănită de două gloanţe inamice la piciorul drept, iar după alte nouă zile, este din nou rănită la coapsă de spărturi de obuz. A urmat o perioadă de tratament, mai întâi la Craiova, apoi la Bucureşti şi Iaşi. La ieşirea din spital, ea a revenit pe front, în rândurile Companiei a 7-a din Regimentul 43/59 Infanterie, unde a îngrijit numeroşii răniţi ai companiei. S-a deplasat la Iaşi, unde M.S. Regina a ascultat-o şi apoi a ordonat ca imediat să i se încarce sania cu 400 kg sare de bucătărie şi câteva mii de ţigări pentru soldaţi, apoi a mers personal să distribuie toate acestea companiilor. Într-un raport al comandantului Companiei a 8-a, Regimentul Gorj, se arată: „Nerămânându-i pe lume (Ecaterinei), după cum declară domnia sa, decât singurul frate din Compania a 8-a Regimentul 18 Gorj, se hotărî să lupte ca soldat lângă dânsul, spre a îmbărbăta pe soldaţi să-şi elibereze pe mama sa. Într-adevăr, în ziua de 16 octombrie 1916 dimineaţa, tocmai pe timpul loviturii furioase ce am dat cu Divizia noastră, distrugând Divizia 11 Bavareză, trecând să observ mersul luptei a Secţiei a II-a de Mitraliere a Regimentului 18 Gorj din compania ce comandam, am întâlnit în drum pe domnişoara Teodoriu Ecaterina cu fratele ei, care tocmai îi arăta cum se încarcă arma, ochirea şi punerea baionetei. Întrebând-o ce voieşte cu aceasta, mi-a răspuns că se duce la Schela să-şi scape pe mama sa. De aici înainte cercetaşa Teodoriu Ecaterina a luptat cu arma în mână lângă fratele său, constituind un adevărat exemplu eroic pentru soldaţi, cu care a îndurat toate greutăţile şi de care nu s-a despărţit nici un moment, chiar când compania pornea la asaltul cu baioneta, după cum mi-au istorisit mulţi dintre oamenii companiei mele, în special sergentul Safta Pavel din Compania de Mitraliere, comandantul Secţiei a IV-a care a luptat mai ales în timpul retragerii din Oltenia, împreună cu Regimentul 18 Gorj … Ca o concluzie, părerea mea intimă în calitate de instructor al legiunii din care făcea parte, este că cercetaşa Teodoriu a fost o domnişoară corectă şi a dat dovadă de mult curaj, abnegaţie până la deznădejde şi iubire familiară, în plus convingerea îndeplinirii îndatoririlor conştiincioase a Legii Cercetaşilor, meritând toată admiraţia acestei Jeana d’Arc a noastre, ce se cuvine a fi recompensată, chiar dacă neseriozitatea vârstei sale încă fragede i-ar da aparenţa unei vivandiere din vechea armată franceză”.

Pentru meritele sale, Comandamentul Marii Legiuni a Cercetaşilor i-a decernat Ecaterinei Medalia „Virtutea Cercetăşească” de aur, iar la 16 martie 1917, la propunerea ministrului secretar de stat la Departamentul de Război a fost distinsă cu Medalia „Virtutea Militară” de război clasa a II-a pentru „vitejia şi devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă, s-a distins în toate luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat cu începere de la 16 octombrie 1916, dând probe de vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat la 6 noiembrie 1916, în apropiere de Filiaşi. A fost rănită de un obuz la ambele picioare”.

A revenit pe front în vara anului 1917, când, la 20 august, Regimentul 43/59 Infanterie din care făcea parte ocupa poziţiile în tranşeele de pe Dealul Secului în zona localităţii Muncelu. În seara de 22 august, în cursul unui atac declanşat de Regimentul 40 Rezervă german şi respins de trupele române, Ecaterina Teodoroiu moare eroic, fiind împuşcată în inimă, în timp ce se afla în fruntea plutonului pe care îl comanda ca sublocotenent. În Ordinul de zi nr. 1 al Regimentului Lupeni, comandat de colonelul Constantin Pomponiu, la 23 august 1917, se consemna: „În timpul ciocnirii de ieri, noaptea, pe Dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său lovită în inima ei generoasă de două gloanțe de mitralieră voluntara Ecaterina Teodoroiu din Compania a 7-a. Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt „Eroina de la Jiu” și-a dat jertfa supremă, lipsită de orice trufie, de orice deșartă ambiție, numai din dragostea de a apăra pământul Țării acesteia cotropită de dușmani. Ecaterina Teodoroiu a fost la înălțimea celor mai viteji apărători ai Țării sale și i-a întrecut prin puterea cu care, înfrângând slăbiciunea femeiască, a știut să dovedească vigoarea bărbăției de trup și de suflet și calitățile întregi ale unui ostaș îndrăzneț, neobosit și plin de entuziasmul de a se face folositoare cu orice preț. Aceea care a luptat ca un viteaz din alte vremuri la Târgu Jiu, aceea care și-a desfășurat energia-i rară împotriva morții albe care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic pornește din nou în luptă cu un avânt renăscut, cu nădejdea că va contribui și ea la opera cea mare a revanșei, la a cărei pregătire a luat parte foarte activă, conducând instrucția. A căzut înainte de a ajunge la țelul acestei revanșe. Și-a dat viața cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obține apoteoze de vorbe, ci pentru că așa cerea inima ei, pentru că așa credea sufletul ei că se împlinește datoria vieții. Aceea care în vitejia ei comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-și îndemna ostașii cu vorbele: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine !”, are drept, din clipa aceea, la cinstirea veșnică a unui nume neuitat de camarazi”.

Ecaterina Teodoroiu a fost înmormântată în comuna Fitioneşti din judeţul Putna, iar după încheierea războiului, a devenit o eroină a României Mari. În iunie 1921, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Târgu Jiu într-un mausoleu din centrul oraşului. Osemintele Ecaterinei Teodoroiu sunt îngropate chiar în centrul oraşului, în Piaţa Prefecturii. Mausoleul sub care Ecaterina Teodoroiu îşi doarme somnul de veci este realizat de artista Miliţa Pătraşcu, o ucenică de-a lui Brâncuşi, şi este din travertin italian, cu dimensiunile 2,9 pe 1,6 metri şi înălţimea de 2,1 metri. Are forma unui sarcofag şi este aşezat pe un postament cu trei trepte. Sunt realizate în basorelief scene din viaţa şi activitatea militară a Ecaterinei.

Începând cu anul 1938, casa familiei Teodoroiu, construită în 1884, a fost amenajată drept Casa memorială „Ecaterina Teodoroiu”. În perioada de început a regimului comunist de la noi din ţară, statutul ei de eroină a fost extrem de redus, tocmai prin asocierea ei intenţionată cu regimul monarhic, ori cu clasa burgheziei. După anul 1960, imaginea de eroină naţională a Ecaterinei Teodoroiu a revenit în prim-plan, fiind utilizată intensiv de către propaganda regimului, în anul 1978 realizându-se şi un film despre ea, intitulat chiar „Ecaterina Teodoroiu”, regizat de Dinu Cocea, după un scenariu de Mihai Opriş şi Vasile Chiriţă. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Stela Furcovici, Ion Lupu, Mihai Mereuţă, Ion Caramitru, Amza Pellea şi Ilarion Ciobanu. După anul 1989, probabil din cauza utilizării imaginii Ecaterinei Teodoroiu de către propaganda comunistă, statutul său de eroină naţională a fost apreciat cu discreţie, total nemeritat conform mărturiilor istorice existente.

Se cuvine să amintim că, deşi despre constribuţia sa la primul război mondial s-au scris nenumărate cărți, studii și articole, nimic din toate acestea nu poate reda la adevărata dimensiune spiritul său de luptă, patriotismul şi puterea ei de sacrificiu. Ecaterina Teodoroiu a fost la înălțimea celor mai viteji apărători ai țării noastre, iar pentru dragostea de țară, pentru faptele de vitejie și simțul rar al datoriei, prin care și-a îndeplinit ceea ce socotea a fi misiunea ei, chiar cu preţul jertfei supreme, se cuvine să vărsăm măcar o lacrimă …

Surse:

Marcu, George - Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009,

Predescu, Lucian - Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999 

Bondar, Veronica, Sublocotenentul P.M. Ecaterina Teodoroiu în Calendarul tradiţiilor militare 2012, Anul III, 2011, Editura Centrului tehnic-editorial al armatei, Bucureşti, 2012

https://bibliotell.ro/bibliografii/181-ecaterina-teodoroiu.html

http://www.acum100.ro/node/778

https://radioromaniacultural.ro/portret-ecaterina-teodoroiu-legenda-eroinei-de-la-jiu-si-pildele-sacrificiului-ei-suprem/

####

 S-a întâmplat în 14 ianuarie1933: La această dată, Alexandru Vaida Voevod a revenit la guvernare. Al doilea mandat al lui Vaida a fost măcinat de nenumărate crize politice şi sociale. Guvernul Alexandru Vaida Voievod a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 14 ianuarie - 13 noiembrie 1933.

Spre sfârşitul anului 1932, contradicţiile dintre Carol şi Iuliu Maniu s-au accentuat. Momentul rupturii s-a ivit în ianuarie 1932 când colonelul Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, şi Constantin Dumitrescu, comandantul Jandarmeriei, au recurs la acte de frondă faţă de ministrul de Interne, Ion Mihalache. Când acesta a cerut înlocuirea celor doi, regele a refuzat acest lucru. Astfel, Maniu s-a solidarizat cu colegul său de partid şi de guvern şi a demisionat din funcţie pe 12 ianuarie 1933. Două zile mai târziu s-a format un nou cabinet naţional-ţărănist în frunte cu Alexandru Vaida-Voevod. Câteva zile mai târziu, Maniu a declarat că adevărata cauză a demisiei sale a fost nepotrivirea punctului său de vedere cu cel al suveranului asupra felului de a asuma răspunderea guvernării.

La 10 martie 1933, împotriva lui Maniu s-a declanşat o uriaşă campanie mediatică, în legătură cu afacerea Skoda. Acesta era acuzat că în timpul guvernului său a fost semnat contractul de la 17 martie 1930, cu firma cehoslovacă Skoda, în condiţii total dezavantajoase pentru statul român, în schimbul unor comisioane substanţiale, obţinute de cei care l-au negociat şi care aveau girul lui Maniu. Liderul naţional-ţărănist a replicat imediat, negând categoric o asemenea acuzaţie, dar guvernul Vaida a procedat la cenzurarea discursurilor sale, în care o ataca pe Elena Lupescu şi camarila regală, care ar fi pus la cale această blasfemie. Ca urmare a situaţiei create, Maniu a demisionat la 2 aprilie 1933 din funcţia de preşedinte al PNŢ, în care a fost ales, la 6 mai, Alexandru Vaida-Voevod. 

Declarându-se „simplu membru” al PNŢ, Iuliu Maniu s-a angrenat într-o politică de hărţuire a lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, neezitând să critice şi guvernul, care ar fi acţionat după sugestia „forţelor oculte”. Afacerea Skoda a continuat să ţină „capul de afiş” al presei româneşti, precum şi în cadrul dezbaterilor parlamentare, timp de un an şi jumătate. Încercarea lui Carol al II-lea de a-l implica pe Iuliu Maniu în afacerea Skoda nu a dat rezultate. Neputând face faţă problemelor cu care se confrunta România şi negăsind sprijinul necesar în PNŢ, Alexandru Vaida-Voevod a demisionat pe 9 noiembrie 1933. Recunoscând că tactica sa „a dat greş” şi că „în politică greşelile nu se iartă”, Vaida a demisionat şi din funcţia de preşedinte al partidului pe 21 noiembrie. În locul său l-a propus pe Iuliu Maniu, însă acesta a refuzat, din motive care „sunt de domeniul intereselor superioare ale ţării şi ale acestui partid”. Maniu l-a propus pe Ion Mihalache, iar delegaţii au acceptat în unanimitate.Treptat, susţinerea lui Vaida-Voevod pentru politica regelui a determinat despărţirea sa de PNŢ. Pe 25 februarie 1935, el îşi fondează propriul partid, Frontul Românesc, prin care va sprijini măsurile autoritare ale şefului statului. Va deveni unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori, prin care Carol al II-lea îşi va legitima regimul autoritar. Din 1938, Vaida este numit consilier regal, apoi este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor (9 iunie 1939 - 5 septembrie 1940). Mai mult, între 20 ianuarie - 22 iunie 1940, regele Carol al II-lea îl numeşte la conducerea Frontului Renaşterii Naţionale, „unica organizaţie politică în stat”, sub comanda supremă a regelui Carol.

Evenimentele politice ulterioare au determinat ieşirea lui Alexandru Vaida-Voevod de pe scena politică. Pe 24 martie 1945 este arestat de autorităţile comuniste, iar în 1946 este pus în arest la domiciliu la Sibiu, unde îşi petrece restul vieţii, până la moartea sa în 1950, la vârsta de 78 de ani.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

http://www.rador.ro/2018/12/02/personalitati-care-au-creat-romania-mare-alexandru-vaida-voevod/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-a-ajuns-alexandru-vaida-voevod-intaiul-premier-al-romaniei-mari-in-locul-lui-iuliu-maniu

http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/chemareatinerimeiromane/1932/BCUCLUJ_FP_3234_1932_007_009.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 14 ianuarie1934: În această zi, a murit Ion Cantacuzino (cunoscut și ca Ioan Cantacuzino, n. 25 noiembrie 1863, București – d. București), medic și microbiolog român, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală. A fost profesor universitar și membru al Academiei Române. Era unul dintre descendenții împăratului bizantin Ioan al IV-lea Cantacuzino. În secolele care au urmat, Cantacuzinii au dat nenumărați domnitori și mari dregători în Țările Române, însă o parte dintre membrii familiei au avut ranguri nobiliare și în alte state din Europa de Est. De exemplu, tatăl lui Ion Cantacuzino a fost ministru pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, în vreme ce mama sa era fiică de general. 

Adesea cunoscut și sub prenumele Ioan, Cantacuzino a urmat studiile liceale și superioare la Paris, din 1882 până în 1895.Familia a fost cea care l-a trimis la studii la Paris, încă din timpul liceului, și interesant este și faptul că medicina nu a fost prima opțiune pentru Ion Cantacuzino. Mai întâi, a absolvit Facultatea de Filosofie, apoi cea de Științe Naturale și abia în 1887 s-a înscris la Medicină. Ion Cantacuzino a fost de-a lungul carierei sale academician, medic, microbiolog, profesor universitar, dar și fondator al Școlii Românești de Imunologie și Patologie Experimentală. În 1895 devine absolvent cu titlul de Doctor în Medicină în urma tezei denumită Cercetări asupra modului de dstrugere a vibrionului holeric în organism. A lucrat mai apoi tot în Paris, la Institutul Pasteur, ca asistent al lui Ilia Mecinikov, studiind mecanismele imunitare ale organismului. După întoarcerea sa în țară, a devenit în 1901 profesor de Medicină Experimentală la Facultatea de Medicină din București și în 1907 a fost numit Director General al Serviciului Sanitar din România. El a creat mai multe instituții importante, printre care și Institutul de Seruri și Vaccinuri (1921), care este astăzi denumit după numele său.

Ion Cantacuzino și-a concentrat carierea pe studierea vibrionului holeric și a vaccinării holerice, printre altele. În urma cercetărilor sale, Cantacuzino reușește să elaboreze o metodă de vaccinare antiholerică, denumită Metoda Cantacuzino. Aceasta se mai folosește și astăzi în țările unde mai sunt prezente cazuri de holeră. Astfel, datorită lui, țara noastră a fost a doua din lume, după Franța, care a introdus vaccinul BCG (Bacilul Calmette-Guerin). Acest vaccin are în componență germeni cu virulență atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. Ion Cantacuzino a salvat armata română de la un veritabil dezastru când în 1913, în timpul celui de-al doilea război balcanic, trupele române au invadat Bulgaria. Deși au ocupat Cadrilaterul fără luptă, în rândul trupelor românești a izbucnit o epidemie de holeră. Numărul pierderilor de vieți omenești a fost limitat mulțumită lui Ion Cantacuzino, care s-a ocupat de imunizarea trupelor cu un vaccin pe care tot el îl descoperise. Pe toată perioada războiului a fost Director General al Serviciilor sanitare, civile și militare. Pentru toate acestea i se acordă, în anul 1928, gradul de medic general de brigadă. În plus, România a fost, mulțumită lui Ion Cantacuzino, a doua țară din lume care a introdus vaccinarea nou-născuților împotriva tuberculozei. Alte boli precum tifosul, febra tifoidă sau malaria au făcut tot mai puține victime de la an la an, tot mulțumită programelor de vaccinare concepute de savantul român.

Descoperirea acestui vaccin atât de necesar la vremea respectivă a reprezentat punctul culminant al carierei doctorului Ion Cantacuzino, deși munca sa a avut și alte rezultate remarcabile. El a mai studiat și imunizarea activă împotriva dizenteriei și febre itifoide, etiologia și patologia scarlatinei. Datorită performanțelor sale, Ion Cantacuzino a fost denumit membru titular al Academiei Române din 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris. De asemenea, el a primit titlul de Doctor Honoris Causa de la mai multe universități importante din Europa: Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) și Bordeaux (1934).

În plan diplomatic, profesorul Ion Cantacuzino s-a remarcat prin contribuția adusă la realizarea Unirii, fiind desemnat de România, alături de Nicolae Titulescu, ca semnatari ai Tratatului de Pace de la Trianon, din 1920, act ce consfințește unirea tuturor românilor într-un stat suveran, liber și independent. Cea mai importantă realizare a profesorului Ion Cantacuzino a fost înființarea, în anul 1921, a Institutului de seruri și vaccinuri ce-i poartă numele, operă fundamentală ce a marcat începerea producției de preparate profilactice împotriva bolilor cu impact major în sănătatea publică.

Pentru lucrări de mare importanță în domeniul imunologiei a fost nominalizat, în anul 1933, la Premiul Nobel, cu lucrarea Contribuții la studierea imunității la nevertebrate și a imunității de contact. Pentru merite deosebite, a fost ales membru al Academiei Române și i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa de mai multe academii de medicină și universități europene.A primit numeroase distincții, printre care Meritul Sanitar clasa I, Comandor al Legiunii de Onoare, Ordinul Recunoștinței Franceze și Mare Cavaler al Legiunii de Onoare.În semn de omagiu, Organizația Mondială a Sănătății a expus, la sediul său din Geneva, bustul profesorului Ion Cantacuzino între cele 10 ale personalităților de excepție din medicina lumii. Omul de știință s-a stins din viață la vârsta de 71 de ani, la 14 ianuarie 1934, în București, iar mormântul său se află în clădirea Institului de Seruri și Vaccinuri pe care l-a creat și condus.

Surse:

http://presamil.ro/contributia-lui-ion-cantacuzino-la-infaptuirea-marii-uniri/

http://www.eualegromania.ro/2015/10/24/ion-cantacuzino-cercetatorul-care-a-rapus-holera/

https://jurnalul.antena3.ro/viata-sanatoasa/starea-de-sanatate/vaccinurile-lui-ioan-cantacuzino-25127.html

https://bunadimineata.ro/de-dimineata/ion-cantacuzino-descoperitorul-vaccinului-antiholeric/

https://www.europafm.ro/ion-cantacuzino-inventatorul-vaccinul-antiholeric-si-cel-care-a-introdus-vaccinarea-anti-tubercolaza-in-romania/

$$$

 S-a întâmplat în 14 ianuarie 2005: La această dată, sonda spațială Huygens a coborât pe suprafața lui Titan în apropiere de regiunea Xanadu. Sonda Huygens a fost o sondă de aterizare de intrare atmosferică care a fost transportată pe satelitul lui Saturn, Titan, ca parte a misiunii Cassini-Huygens. Sonda a fost furnizată de către Agenția Spațială Europeană (ESA) și numită după astronomul olandez din secolul al XVII-lea Christiaan Huygens, cel care a descoperit satelitul Titan. Nava spațială combinată Cassini-Huygens a fost lansată de pe Pământ pe 15 octombrie 1997. Huygens s-a separat de Cassini la 25 decembrie 2004, și a coborât pe suprafața lui Titan la 14 ianuarie 2005 în apropiere de regiunea Xanadu.

La 1 iulie 2004, sonda Cassini-Huygens a efectuat manevra IOS (Inserția Orbitală Saturniană) intrând astfel pe orbită în jurul planetei Saturn. În prealabil sonda a studiat în detaliu sistemul iar în iunie 2004 a realizat un zbor apropiat în jurul lunii Phoebe, trimițând înapoi imagini de înaltă rezoluție și alte date. În urma zborului în jurul lui Titan (cea mai mare lună saturniană), sonda a capturat imagini radar înfățișând lacuri mari, contururi de țărmuri, insule și munți. Sonda a parcurs două zboruri complete în jurul lui Titan înainte de a se desprinde de sonda Huygens la 25 decembrie 2004. Huygens a coborât pe suprafața lunii pe 14 ianuarie 2005 trimițând înapoi o mulțime de date colectate în timpul coborârii în atmosferă și după aterizare.

În 2006, NASA a anunțat că sonda Cassini a găsit dovezi care indică prezența unor rezervoare de apă lichidă care erup sub formă de gheizere pe luna Enceladus. Imaginile arată jeturi de particule de gheață emise din zona polară sudică a lui Enceladus fiind proiectate direct în orbită în jurul lui Saturn. Andrew Ingersoll de la Institutul Tehnologic din California susține că „mai există și alte luni care prezintă oceane de apă lichidă acoperite de straturi de gheață cu grosimi de ordinul kilometrilor. Diferența în acest caz este că apa de pe Enceladus se află doar la câteva zeci de metri sub suprafață". În mai 2011 oamenii de știință de la NASA au susținut în urma unei conferințe despre satelitul Enceladus, că această lună pare a fi cel mai propice loc pentru viață așa cum o știm noi din sistemul solar.

Fotografiile trimise de Cassini au condus la alte descoperiri semnificative și anume existența unui inel planetar nou aflat la exterior de inele principale saturniene.Se crede că originea acestui inel se datorează unui impact dintre un meteorit și două dintre lunile lui Saturn. În iulie 2006, Cassini a oferit dovezi care indică lacuri de hidrocarburi lângă polul nord al lunii Titan. În martie 2007 alte imagini au dezvăluit „mări" de hidrocarburi, cea mai mare dintre ele fiind de dimensiunea Mării Caspice. În octombrie 2006 sonda a detectat o furtună ciclonică cu un diametru de 8.000 de kilometri și cu un ochi central vizibil, la polul nord pe Saturn. Din 2004 până în 2009 sonda a descoperit și confirmat opt noi sateliți naturali. Misiunea sa primară s-a încheiat în 2008 odată cu completarea a 74 de orbite în jurul lui Saturn. Misiunea a fost prelungită până în septembrie 2010 și apoi până în 2017 pentru un studiu complet al anotimpurilor pe Saturn.

În data de 3 aprilie 2014, NASA și ESA au anunțat că măsurătorile efectuate de Cassini indică prezența unui vast ocean cu apă în stare lichidă sub suprafața satelitului Enceladus. Conform datelor, oceanul ar putea avea o adâncime de 10 km și s-ar afla sub o crustă de gheață cu o grosime între 30 și 40 km. NASA consideră că prezența oceanului include Enceladus printre cele mai probabile locuri din Sistemul Solar în care ar putea exista viață microbiană. La 14 aprilie 2014, NASA a anunțat că imaginile transmise de Cassini ar putea releva formarea unui nou satelit natural al planetei Saturn. Poreclit Peggy, obiectul ar putea să măsoare cca. un km în diametru

Surse:

https://www.britannica.com/event/Cassini-Huygens

https://www.jpl.nasa.gov/missions/cassini-huygens/

https://www.nasa.gov/mission_pages/cassini/main/index.html

http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1244725-sonda-huygens-atins-suprafata-lui-titan.htm

http://www.esa.int/Science_Exploration/Space_Science/Cassini-Huygens

https://science.hotnews.ro/stiri-spatiul-22004176-sonda-cassini-emis-ultimul-mesaj-inainte-caderea-spre-saturn.htm