$$$

 Sfantul Ioan Botezatorul

 

 

Sfantul Ioan Botezatorul

In fiecare an, pe 7 ianuarie, sarbatorim Soborul Sfantului Ioan Botezatorul, zi in care il cinstim pe cel care l-a botezat pe Hristos in Iordan. Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.

Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?

Potrivit Sfintei Scripturi, Ioan Botezatorul a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul. Desi a saltat in pantece, Ioan afirma ca "nu-L stia pe Domnul” (Ioan 1, 31). Aceasta marturisire a lui Ioan este adevarata, caci el nu putea cunoaste din proprie experienta ca Cel purtat in pantecele Mariei este Fiul lui Dumnezeu. Parintele Dumitru Staniloae, comentand acest episod, spune ca Ioan "a simtit venind din Acela o lumina, sau de la Duhul Sfant din El, care l-a facut sa salte de bucurie. Sunt cunostinte care apar in noi in chip tainic, fara niciun efort al nostru de a le castiga”.

Raspunsul la intrebarea "Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?", il gasim la Evanghelistul Ioan (In 1, 34), care reda marturia Botezatorului: "Cel ce m-a trimis pe mine sa botez cu apa, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul pogorandu-Se si ramanand peste El, Acesta este Cel ce boteaza cu Duhul Sfant. Si am vazut si marturisit ca El este Fiul lui Dumnezeu" (In 1, 33-34). Parintele Dumitru Staniloae, talcuieste acest eveniment astfel: "Dumnezeu il poate face pe om sa auda in forma omeneasca ceea ce vrea El sa-i spuna, si sa vada in forma in care vad ochii omenesti vointa Sa dintr-un anumit moment. Ioan a fost proroc cand Dumnezeu i-a spus cum va cunoaste pe Fiul Sau intrupat, si a fost apostol cand a vazut pe Duhul Sfant pogorat peste Hristos si a auzit glasul Tatalui cu privire la El. Cum putea vorbi omeneste Fiul lui Dumnezeu intrupat, asa si Tatal Lui a putut "vorbi" sau face pe Ioan sa-L auda vorbind. Se arata si in aceasta ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu".

Misiunea Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Ioan Botezatorul a inceput sa predice in al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe cand Pontiu Pilat era procuratorul Iudeii (Luca 3, 1-2). El a avut menirea de a pregati poporul pentru primirea lui Mesia si de a-L descoperi pe Acesta si a-L face cunoscut lui Israel. Mesajul principal pe care el il transmitea era: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor!".

Ioan Botezatorul model al smereniei

In conditiile in care, omul cazut in pacat nu mai doreste sa se afirme decat pe sine, se vrea atotputernic si suveran peste tot si toate, Sfantul Ioan Botezatorul, cel care L-a botezat pe Hristos, afirma despre sine: "Nu sunt vrednic, ca plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei” (In 1, 27). Desi afirma de doua ori: "Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii”, iar dupa botezul Domnului in Iordan: "Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El", marturiseste: "Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca." Pare nefiresc ca un om sa doreasca sa se micsoreze, cu scopul ca aproapele sau sa sporeasca. Firesc ii este omului cazut din har, sa doreasca a creste si a se imbogati pe seama si in dauna celorlalti. Semenii trebuie sa existe pentru un om cazut in pacat, doar sa-l admire si sa-i slujeasca.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar spre a birui mandria. Trebuie sa retinem ca avem capacitatea de a iesi din noi si a ne jertfi pentru aproapele nostru.

Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Boteazatorul

Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.

Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.

Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, semnifica chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.

Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.

Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.

Moartea Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul

Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).

La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Ioan Botezatorul.

$$$$

 Fata care a refuzat să fie mică

La treisprezece ani, într-o Americă de sfârșit de secol XIX în care fetelor li se spunea cine trebuie să fie înainte să apuce să afle cine sunt, Willa Cather și-a tăiat părul scurt, aproape brutal, a început să se îmbrace bărbătește, să semneze „William Cather, Jr.” și chiar „William Cather, M.D.”, nu ca pe un joc sau o mască trecătoare, ci ca pe o declarație limpede că nu accepta lumea îngustă care i se oferea doar pentru că se născuse fată

.

Mutată din Virginia pe pajiștile dure și nesfârșite ale statului Nebraska, Willa a crescut printre imigranți cehi, suedezi, germani, ascultând povești despre pierdere, supraviețuire și transformare, în timp ce alte fete erau învățate să coasă, să gătească și să dispară în spatele unor vieți domestice tăcute, iar ea a înțeles repede că, pe acea frontieră sălbatică, regulile vechi puteau fi sfidate, dar și că libertatea adevărată era rezervată, aproape exclusiv, bărbaților.

William a fost o etapă, nu o rătăcire, iar când, la douăzeci de ani, părul a crescut din nou și Willa a reapărut în fața lumii, ceva esențial rămăsese deja câștigat: certitudinea că poate refuza rolurile impuse și că identitatea nu este o obligație, ci o alegere, o lecție care avea să-i marcheze întreaga viață și întreaga operă.

Un profesor i-a trimis fără să o anunțe un eseu la ziar, iar când și-a văzut numele tipărit, efectul a fost, după cum avea să spună mai târziu, „hipnotic”, momentul în care a abandonat medicina și a ales literatura, drumul care avea să o transforme într-una dintre cele mai mari romanciere americane.

În 1903 a cunoscut-o pe Edith Lewis, iar ceea ce a urmat nu a fost o prietenie convenabilă, ci o viață trăită împreună timp de treizeci și nouă de ani, o relație pe care epoca a numit-o „companie” sau „prietenie”, dar pe care cercetările recente o descriu onest ca un parteneriat afectiv și intelectual profund, două femei care au locuit împreună, au călătorit împreună, au creat împreună și s-au sprijinit reciproc într-o lume care nu avea limbajul sau curajul să le numească.

În romanele sale – O, pionierii!, Cântecul ciocârliei, My Ántonia – Willa Cather a mutat centrul mitului american de pe eroul masculin pe femei, pe imigrante, pe cele care munceau până la epuizare și rămâneau invizibile în manuale, scriind despre reziliență, refuz, iubire și supraviețuire cu o onestitate care trăda propria ei viață.

A câștigat Premiul Pulitzer, a fost celebrată, dar și-a apărat cu îndârjire intimitatea, interzicând publicarea scrisorilor sale, știind foarte bine ce ar fi căutat lumea acolo, iar când a murit, în 1947, Edith Lewis era lângă ea, cea care avea să fie, peste ani, înmormântată alături de Willa, într-un gest tăcut, dar grăitor.

Abia după ridicarea interdicției asupra corespondenței, istoria a început să o vadă întreagă: nu doar marea scriitoare, ci și femeia queer care a ales să trăiască autentic într-o epocă ce pedepsea autenticitatea, care a iubit în tăcere când zgomotul era periculos și care a scris despre cei șterși din istorie pentru că știa, din propria experiență, ce înseamnă să fii șters.

Willa Cather nu a devenit mare în ciuda a ceea ce a fost, ci tocmai pentru că a refuzat să fie altceva decât ea însăși.

#WillaCather #Identitate #CurajulDeAFi #LiteraturăAmericană #IubiriTăcute #FemeiCareSchimbăIstoria

Într-o lume care încă ne spune cine ar trebui să fim, câți dintre noi mai au curajul să refuze rolul oferit și să-și scrie singuri viața?

$$$

 Genepil, regina ștearsă din istorie

În anii ’20, Mongolia trăia una dintre cele mai întunecate perioade ale existenței sale, când umbra lui Stalin se întindea peste stepe și, odată cu ea, venea ordinul nemilos de a șterge orice urmă a vechiului regim, de la șamani și lama budiști până la nobili și tradiții vechi de secole, iar printre victimele acelei epurări atroce s-a numărat și Genepil, ultima regină a Mongoliei, soția ultimului han mongol, o femeie a cărei viață fusese modelată de demnitatea tăcută a stepei și care avea să-și găsească sfârșitul într-o tragedie lipsită de orice glorie.

A fost arestată cu brutalitate, smulsă din lumea ei și acuzată nu pentru vreo faptă politică sau militară, ci pentru simplul fapt că exista, pentru că era un simbol viu al unui trecut pe care revoluționarii doreau să-l îngroape definitiv, iar vina ei reală a fost una culturală, aceea de a întruchipa memoria unui popor pe care noul regim voia să-l dezbrace de rădăcini.

Cifrele acelor ani sunt cutremurătoare: între douăzeci și treizeci și cinci de mii de mongoli au fost executați, lama budiști, șamani, aristocrați sau oameni simpli etichetați drept „dușmani ai poporului”, iar într-o țară care număra puțin peste un milion de locuitori, asta a însemnat dispariția a până la cinci la sută din populație, o lovitură brutală care a lăsat răni adânci și vizibile până astăzi în identitatea Mongoliei.

Genepil nu a murit singură, ci a fost una dintre miile de victime ale acelei violențe sistematice, însă statutul ei de regină, de ultimă soție a unui han, a transformat-o într-un simbol al distrugerii deliberate a moștenirii culturale mongole, iar fiica ei, Tserenkhand, a supraviețuit, purtând în memorie imaginea mamei sale luate cu forța, o amintire care a rămas o rană deschisă pentru tot restul vieții și care a făcut din ea ultima martoră a unui neam frânt cu brutalitate.

Moartea lui Genepil nu a fost doar sfârșitul unei femei, ci și al unei întregi epoci, pentru că odată cu ea s-au stins ecourile hanilor, cântecele șamanice și spiritualitatea care definiseră un popor timp de secole, iar Mongolia, deși a supraviețuit, nu a mai fost niciodată aceeași.

Istoria cunoaște regine care mor pe tronuri poleite cu aur și altele care dispar în întunericul unei celule, iar Genepil aparține celor din urmă, tocmai de aceea memoria ei merită păstrată vie, ca un avertisment despre ceea ce violența politică poate șterge și, în același timp, despre ceea ce memoria nu ar trebui să lase niciodată să moară.

Atunci când un regim încearcă să distrugă trecutul pentru a controla prezentul, nu ucide doar oameni, ci rănește sufletul unui întreg popor, iar memoria devine singura formă de rezistență rămasă.

#Genepil #IstorieAscunsă #Mongolia #MemorieȘiIdentitate

Ce se pierde cu adevărat atunci când un regim ucide nu doar oameni, ci și memoria, tradițiile și rădăcinile unui popor întreg?

$$_

 

Două vieți, un singur drum

În 2024, lumea și-a luat rămas-bun de la Lori și George Chappell, cele mai în vârstă surori siameze din lume, care s-au stins la 62 de ani, în Statele Unite, după o viață trăită complet împotriva tuturor predicțiilor medicale, dar mereu împreună, într-o unitate care a depășit orice definiție a normalului. Născute împreună, împărțind aproximativ 30% din creier și vase de sânge vitale, medicii le-au spus încă de la început că șansele de a ajunge la maturitate sunt minime și că, în cel mai bun caz, nu vor trăi mai mult de treizeci de ani, însă ele au ales să nu asculte verdictul și să transforme fiecare zi într-o formă de rezistență tăcută.

Viețile lor nu au fost ușoare, dar au fost pline. Lori și George au fost diferite ca fire, ca dorințe și ca vise, însă profund unite printr-o legătură imposibil de rupt. Una dintre ele a ales muzica și și-a făcut auzită vocea ca interpretă de muzică country, urcând pe scenă cu aceeași naturalețe cu care își trăia viața, în timp ce cealaltă a muncit ani la rând într-o spălătorie de spital, asumându-și rutina zilnică cu demnitate și perseverență. Doar Lori putea merge, din cauza unor probleme grave de coloană, iar George se deplasa într-un scaun cu rotile, însă niciodată nu au fost separate în experiența vieții, fiecare pas fiind făcut împreună, chiar și atunci când doar una dintre ele putea să-l facă fizic.

Dragostea și-a găsit loc și în existența lor. Lori a trăit relații romantice, s-a îndrăgostit, s-a logodit, iar pentru o vreme a visat la o viață care părea imposibil de atins, până când o tragedie i-a frânt acel drum, logodnicul ei murind într-un accident de mașină. Durerea nu a fost purtată singură nici atunci, pentru că fiecare pierdere, fiecare bucurie, fiecare teamă a fost împărțită, așa cum fusese împărțită și viața însăși, fără jumătăți de măsură.

Povestea lor nu este una despre ciudățenie sau despre limitele medicinei, ci despre curaj, adaptare și o formă rară de iubire și solidaritate umană, în care două persoane au ales să trăiască deplin, fără a se defini prin ceea ce le lipsea, ci prin ceea ce aveau: una pe cealaltă. Lori și George Chappell au demonstrat că existența nu se măsoară doar în libertatea de mișcare sau în independență fizică, ci în capacitatea de a iubi, de a munci, de a visa și de a merge mai departe chiar și atunci când drumul pare imposibil.

Moștenirea lor nu stă doar în numărul de ani trăiți, ci în felul în care i-au trăit, cu demnitate, cu umor, cu o forță liniștită și cu o unitate care a sfidat orice etichetă. Au arătat lumii că și cele mai grele destine pot fi parcurse cu grație atunci când nu ești singur, iar viața, oricât de neobișnuită ar fi, merită trăită pe deplin.

#LoriȘiGeorge #ViețiÎmpreună #CurajUman #Demnitate #IubireFărăLimite #DestineExtraordinare

Dacă ați fi fost puși în fața acelorași limite, ați fi avut puterea să trăiți viața nu împotriva sorții, ci împreună cu ea?

$$$

 Gheorghe Manu, savantul care a refuzat să supraviețuiască prin trădare

Dacă firul istoriei ar fi urmat criteriul valorii și nu al forței brute, numele lui Gheorghe Manu ar fi stat astăzi alături de marii laureați ai științei europene, pentru că vorbim despre un om format la cel mai înalt nivel intelectual al începutului de secol XX, crescut într-o familie cu tradiție de onoare și responsabilitate publică, nepot al generalului Gheorghe Manu, și educat într-un mediu în care ideea de slujire a binelui comun era mai importantă decât succesul personal.

Tânărul Manu a plecat la Paris într-o epocă în care puțini români aveau acces la marile centre academice occidentale și, acolo, a intrat direct în elita științifică a vremii, susținându-și doctoratul sub coordonarea Marie Curie, una dintre cele mai strălucite minți ale umanității, lucrând timp de aproape un deceniu în laboratoare de vârf, unde cerceta radiațiile alfa într-un moment în care fizica nucleară se afla abia la începuturile ei, iar fiecare descoperire putea schimba definitiv lumea.

Avea tot ce și-ar fi putut dori un savant: recunoaștere, perspective internaționale, stabilitate materială și un drum profesional deschis în Occident, însă, într-un gest care astăzi pare aproape de neînțeles, a ales să se întoarcă în România, convins că știința nu este doar o carieră personală, ci o datorie față de țara care te-a format, dorind să pună bazele fizicii nucleare românești și să construiască o școală academică solidă într-un stat care avea disperată nevoie de elite autentice.

Această alegere, făcută din patriotism și responsabilitate, s-a transformat rapid într-o sentință, pentru că instaurarea regimului comunist a însemnat eliminarea sistematică a oamenilor educați în Occident, independenți moral și imposibil de controlat ideologic, iar Gheorghe Manu, prin nume, educație și verticalitate, devenise dintr-odată un „dușman al poporului”, arestat în 1948 în așa-numitul „lot al sabotorilor”, într-un proces absurd, în care inteligența și refuzul de a colabora cu sovieticii erau considerate crime.

Drumul său s-a încheiat în închisoarea de la Aiud, locul unde regimul a încercat să distrugă nu doar trupurile, ci și spiritul elitei românești, transformând profesori, academicieni și savanți în simple numere, iar acolo, fizicianul care discutase de la egal la egal cu Marie Curie a devenit „deținutul K 3220”, supus frigului, foamei și bolii, dar nu și umilinței morale.

Chiar și în aceste condiții, Gheorghe Manu a continuat să fie profesor, ținând adevărate cursuri universitare pentru colegii de celulă, explicând concepte de fizică, matematică și filozofie, desenând formule pe pereți sau pe bucăți de săpun, demonstrând că spiritul uman poate rămâne liber chiar și atunci când corpul este complet subjugat.

Finalul său, petrecut în primăvara anului 1961, rămâne unul dintre cele mai tulburătoare episoade ale represiunii comuniste: bolnav de meningită tuberculoasă, fără șanse reale de supraviețuire fără tratament, Manu ar fi putut fi salvat cu streptomicină, medicament pe care familia, cu eforturi disperate, a reușit să-l trimită la închisoare, însă comandantul Aiudului, Gheorghe Crăciun, i-a pus condiția supremă, aceea de a semna declarația de „reeducare” și de a deveni informator al Securității.

Răspunsul lui Gheorghe Manu, aflat pe patul de moarte, a fost un act de o claritate morală rar întâlnită: a refuzat, cerând să se transmită tuturor că nu a negociat nimic, alegând moartea în locul trădării, pentru că, pentru el, viața fără demnitate nu mai era viață.

A murit la 58 de ani, pe 12 aprilie 1961, iar trupul său a fost aruncat într-o groapă comună la Râpa Robilor, fără cruce și fără nume, într-o țară care își îngropa atunci cele mai strălucite minți, dar memoria lui rămâne ca un reper dureros și limpede despre ce a pierdut România atunci când a ales frica în locul valorii și obediența în locul adevărului.

#GheorgheManu #ElitaRomâniei #MartiriiComunismului #Demnitate #ȘtiințăȘiConștiință #Aiud #RâpaRobilor #MemorieIstorică #RomâniaPierdută #CurajMoral

Dacă ar fi fost salvat și lăsat să-și continue munca, cum ar fi arătat astăzi știința românească și câte destine ar fi fost diferite dacă oameni ca Gheorghe Manu nu ar fi fost zdrobiți de propriul lor stat?

$$$

 Accursio Miraglia, omul care a plătit cu viața pentru binele făcut

„Știu că am copii, dar trebuie să mă gândesc și la atâția alți oameni care au nevoie de mine”, îi spunea adesea soției sale, conștient că drumul pe care îl alesese nu era nici sigur, nici ușor, dar era singurul pe care îl considera drept.

Când Accursio Miraglia a fost ucis, Sicilia s-a oprit pentru zece minute, muncitorii au suspendat lucrul, iar în toată Italia sirenele fabricilor au răsunat ca un strigăt colectiv de durere și recunoștință, pentru că moartea lui nu era doar asasinarea unui om, ci tentativa de a reduce la tăcere o idee: aceea că dreptatea socială poate fi trăită zilnic, nu doar proclamată.

A fost împușcat de mafioți chiar în fața ușii casei sale, murind în brațele soției, pentru vina de a fi fost un om care nu a acceptat să întoarcă privirea. Fusese concediat din banca unde lucra din cauza activităților sale sociale și a convingerilor comuniste, dar nu s-a retras și nu a cedat, ci și-a fondat propria industrie de procesare a peștelui, muncind neobosit, nu pentru acumulare, ci pentru a putea dărui.

„Muncesc mult pentru că banii îmi trebuie ca să-i dau celor care au nevoie”, spunea el, iar aceste cuvinte nu erau un slogan, ci un mod de viață. Comunist și catolic în același timp, fără a vedea vreo contradicție între credință și solidaritate, își petrecea serile învățându-i pe țărani și pe muncitorii analfabeți să citească și să scrie, împărțind câștigurile sale orfanilor, săracilor și celor uitați de sistem.

Miraglia s-a luptat pentru redistribuirea pământurilor, acaparate de marii latifundiari mafioți, către cei care nu aveau nimic, reușind să organizeze chiar și un marș de zece mii de oameni pentru a forța schimbarea unei situații blocate de interese criminale. Tocmai această putere de a mobiliza și de a da speranță l-a transformat într-o țintă.

A fost ucis pe 4 ianuarie 1947, la Sciacca, orașul său natal, dar moartea lui nu a reușit să șteargă ceea ce a semănat. Dimpotrivă, a lăsat în urmă un exemplu care a cutremurat o țară întreagă și a arătat că adevărata amenințare pentru mafie nu sunt armele, ci oamenii care aleg să trăiască drept, fără frică.

Accursio Miraglia rămâne un simbol al curajului tăcut, al solidarității trăite până la capăt și al unei vieți puse în slujba celorlalți, o memorie care nu trebuie păstrată doar din respect pentru trecut, ci ca reper pentru prezent.

Oare câți dintre noi am fi dispuși să plătim un asemenea preț pentru binele comun, într-o lume care ne învață tot mai des să ne gândim doar la noi înșine?

#AccursioMiraglia #MemorieVie #CurajCivic #Antimafia #Solidaritate #DreptateSocială #IstorieCareContează

$__$$$

 Nu te pune cu oamenii de peste șaizeci de ani. Serios.

Nu e doar vârstă. E supraviețuire în formă pură.

Sunt tari ca pâinea veche de o săptămână.

Și preciși ca papucii de casă care zboară direct la țintă.

La cinci ani citeau starea mamei

după cum se închidea capacul oalei.

La șapte aveau cheia la gât și instrucțiuni clare:

„Mâncarea e în frigider. Încălzește. Nu da foc la casă.”

La nouă găteau din instinct.

La zece știau să repare lucruri

și să fugă de câinele vecinului — uneori cu o găleată pe cap.

Toată ziua afară.

Fără telefoane.

Fără ecrane.

Doar traseul clasic: bară → râu → curte → acasă.

Se întorceau seara,

cu genunchii ca un jurnal de război.

Și au rezistat.

Rănile? Salivă și pătlagină.

Durerea?

„Nu a căzut? Atunci mergi mai departe.”

Mâncau pâine cu zahăr.

Beau apă din furtun.

Un microbiom pe care l-ar respecta orice supliment modern.

Alergii?

Fie nu existau, fie nu se discutau.

Știu să scoată pete de orice fel.

Pentru că acasă trebuia să ajungi „în regulă”.

Punct.

Au prins toată evoluția tehnologiei:

radio,

TV alb-negru,

vinil,

casete,

CD-uri,

iar acum mii de melodii în buzunar.

Și totuși le lipsește sunetul casetei

derulate cu un creion.

Cu permisul în buzunar, urcau într-o Ladă

și traversau țara.

Fără GPS.

Fără aer condiționat.

Fără rezervări.

Doar o hartă, sandvișuri cu ou

și încrederea că drumul se rezolvă.

Și se rezolva.

Este ultima generație fără internet în sânge.

Fără panică de baterie.

Cu telefon fix,

rețete scrise de mână

și aniversări fără notificări.

Iar dacă uitau — nu veneau. Simplu.

Ei sunt alții.

Cu armură emoțională.

Cu nervi formați în lipsuri.

Cu reflexe antrenate de viață.

Ultimii ninja ai normalității.

Așa că nu te pune cu oamenii de peste șaizeci de ani.

Au văzut mai mult.

Au trăit mai adânc.

Și, foarte probabil,

au în buzunar o bomboană mentolată

mai veche decât telefonul tău.

Autor: Ivan Țîmbaliuc