$$$

 În martie 1983, o excursie școlară cu 28 de elevi de clasa a IX-a și doi profesori de la Liceul Tehnic Brașov s-a transformat în coșmar când un viscol brusc i-a prins pe munte la 1600 de metri altitudine, iar grupul a supraviețuit 52 de ore săpând o peșteră în zăpadă și înghesuindu-se înăuntru, în timp ce temperaturile coborau la minus 28 de grade și visibilitatea era zero.

Excursia fusese planificată de săptămâni. Profesorul de educație fizică, Mihai Popescu, 38 de ani, alpinist experimentat, organizase o ieșire de primăvară în Munții Făgăraș. Traseu simplu: de la Cabana Bâlea Lac până la Vârful Moldoveanu și înapoi, două zile. Nimic periculos pentru tineri de 15-16 ani pregătiți fizic.

Pe 18 martie, grupul de 28 de elevi și doi profesori - Mihai Popescu și profesoara de biologie Elena Ionescu, 32 de ani - au plecat din Brașov cu autobuzul. Au ajuns la Cabana Bâlea Lac la ora 10 dimineața. Vremea părea perfectă: soare, cer senin, temperatură de plus 5 grade la cabană.

Au pornit pe traseu la ora 11. Rucsacuri ușoare - o zi de mâncare, sticle de apă, haine de schimb, echipament minimal. Planul era să ajungă la o cabană mai sus unde vor dormi, apoi a doua zi să urce pe Moldoveanu și să coboare.

Primele trei ore au mers excelent. Elevii erau entuziasmați, cântau, glumeau. Urcau cu viteză bună. La ora 14, au ajuns la aproximativ 1600 de metri altitudine. Încă mai aveau o oră până la cabană.

Apoi, în 20 de minute, vremea s-a schimbat radical. Nori negri au apărut din nicăieri. Vântul s-a intensificat brusc. Temperatura a scăzut cu 15 grade aproape instantaneu. Și a început să ningă - nu ninsoare normală, ci viscol adevărat.

Profesor Popescu a știut imediat că au probleme. Viscolul de primăvară în Făgăraș este mortal. Se formează rapid, e violent, poate dura zile. Și ei erau la 1600 de metri, la o oră de cabană, cu 28 de copii de 15 ani.

A luat decizia: "Ne întoarcem! Acum! Toată lumea rămâne în grup, nimeni nu se îndepărtează!" Au început să coboare rapid, dar viscolul se intensifica. În 10 minute, vizibilitatea scăzuse la doi metri. Zăpada bătea orizontal, vântul atingea rafale de 80 km/h.

Profesorul mergea în față, încercând să găsească traseul. Dar în viscol, toate reperele dispar. Stâncile arată la fel. Zăpada acoperă totul. După 30 de minute de coborâre, a realizat că nu mai știe unde sunt. S-au abătut de pe traseu. Erau pierduți în viscol.

A oprit grupul. "Ne oprim! Nu mai mergem înainte! Riscăm să cădem în prăpastie!" Dar asta însemna să stea în mijlocul viscolului, la 1600 de metri, fără adăpost, cu temperatură coborând rapid.

Elevii au început să intre în panică. Unele fete plângeau. Băieții încercau să pară curajoși, dar teama le era vizibilă în ochi. Temperatura era deja minus 10 și continua să scadă. Vântul pătrundea prin haine, înghețând orice.

Profesoara Elena a avut ideea. "Trebuie să ne facem adăpost! Să săpăm în zăpadă!" Profesorul Mihai a fost de acord. Au găsit un troian mare, acumulat lângă niște stânci. "Săpăm aici! Băieții cei mai mari, veniți cu mine! Restul, rămâneți grupați!"

Au început să sape cu mâinile goale, cu lopețele improvizate din valize, cu orice. Zăpada era densă, grea. Săpau și viscolul acoperea din nou ceea ce săpaseră. Dar continuau, disperați.

După o oră de muncă, au creat o peșteră rudimentară. Doi metri adâncime, trei metri lățime, 1,5 metri înălțime. Suficient mare pentru toți 30 să încapă înghesuiți. Au intrat toți înăuntru, astupând intrarea cu rucsacuri pentru a opri vântul.

În peșteră, era întunecos și înghesuit, dar mult mai cald decât afară. Căldura corpurilor începea să încălzească spațiul. Temperatura în peșteră a urcat la minus 2 grade. Afară era deja minus 20.

Dar erau complet izolați. Nimeni nu știa unde sunt. Viscolul continua să rage afară. Nu aveau modalitate de a comunica - telefoanele mobile nu existau în 1983. Radiotelefonul profesorului avea baterii moarte, uitaseră să le încarce înainte de plecare.

Prima noapte în peșteră a fost coșmar. Treizeci de oameni înghesuiți într-un spațiu pentru 15. Stăteau unii peste alții, copiii în mijloc pentru căldură, adulții la margini. Nimeni nu putea dormi. Poziția era insuportabilă. Dar dacă ieșeau afară, mureau în câteva ore.

Mâncarea era puțină. Fiecare elev avea câteva sandvișuri, ciocolată, mere. Au făcut inventar. Împărțit la 30 de persoane, aveau mâncare pentru maximum 2 zile cu rații severe. Apa era mai puțin problemă - puteau topi zăpadă.

Dimineața zilei a doua, viscolul continua. Profesorul Mihai a ieșit pentru recunoaștere. În 5 minute afară, și-a înghețat fața. Vizibilitate zero. Vânt de 100 km/h. Imposibil de coborât. Au rămas în peșteră.

Au organizat rutina. Fiecare trei ore, doi băieți mari ieșeau să verifice intrarea, să o curețe de zăpadă (altfel riscau să fie îngropați vii), să aducă zăpadă proaspătă pentru apă. Schimburi de 10 minute maxim afară, apoi înapoi în peșteră.

Au cântat pentru a-și menține moralul. Profesoara Elena i-a pus să recite poezii. Orice pentru a ocupa mintea, pentru a nu cădea în panică. Unii elevi au început să plângă, dorind să își vadă părinții. Profesorii îi asigurau: "Vom ieși de aici. Viscolul se termină. Salvarea vine."

Dar nu credeau cu adevărat. În Făgăraș, viscolurile de primăvară pot dura 5-7 zile. Ei aveau mâncare pentru 2 zile. Și nimeni nu știa exact unde sunt.

La școală și acasă, panica era totală. Grupul trebuia să se întoarcă pe 19 martie seara. Nu s-au întors. Pe 20 martie dimineața, familiile au alertat autoritățile. Salvamontul a fost mobilizat imediat, dar nu puteau ieși în viscol. Era sinucidere. Trebuiau să aștepte o geană în vreme.

În peșteră, a doua noapte a fost mai grea. Mâncarea se terminase aproape complet. Rămăseseră câteva bucăți de pâine și ciocolată. Le-au împărțit dimineața: o bucățică de ciocolată per persoană. Atât.

Unii elevi au început să aibă hipotermie ușoară. Tremurau continuu, chiar și înăuntru. Profesorii i-au pus în mijlocul grupului, înveliți de ceilalți copii. Dar resursele de căldură se epuizau. După două nopți fără somn real, fără mâncare suficientă, corpurile cedau.

Andrei, un băiat de 15 ani, a început să hipe halucinații în a treia zi. Vorbea despre cum merge acasă, despre cum vede mama lui. Colegii l-au ținut forțat în interior, l-au frecat pentru circulație. Dar semnele erau clare: epuizarea și hipotermia provocau deteriorare mentală.

În dimineața zilei a treia, 21 martie, viscolul în final a slăbit. Vântul scăzuse la 40-50 km/h. Încă foarte periculos, dar nu mai era imposibil. Vizibilitatea crescuse la 20-30 metri.

Profesor Popescu a luat cea mai grea decizie din viața lui. "Mergem acum. Dacă mai așteptăm, unii copii nu vor mai avea putere să meargă. Riscăm viscolul să revină, dar riscăm mai mult să așteptăm."

Au ieșit din peșteră. Treizeci de oameni epuizați, înfometați, înghețați. Au început să coboare, ținindu-se unul de altul, formând un lanț uman pentru a nu se pierde în vizibilitatea redusă.

Coborârea a fost un coșmar. Zăpada proaspătă era de un metru. Copiii cei mici se scufundau până la piept. Băieții mai mari deschideau drum, trecând prin zăpadă, creând cărare pentru ceilalți. Profesor Popescu mergea în față, verificând traseul. Profesoara Elena în spate, asigurându-se că nimeni nu rămâne în urmă.

După trei ore de coborâre epuizantă, au auzit un zgomot. Un elicopter! Salvamontul patrula zona, căutându-i. Profesorul a scos o pelerină roșie din rucsac și a agitat-o. Elicopterul i-a văzut.

Dar elicopterul nu putea ateriza. Zăpada și vântul erau încă prea periculoase. A survolat, a transmis poziția lor echipelor terestre, apoi a plecat.

Știau acum că salvarea vine. Dar trebuiau să continue să coboare, să ajungă la o zonă unde poate ateriza elicopterul sau unde echipele pot ajunge.

După încă două ore, au dat de o echipă de salvamontisti care urcau spre ei. Opt bărbați, cu echipament complet, cu носițe, cu pături termice, cu termoase cu ceai fierbinte.

Când primul elev a primit cana cu ceai cald, a plâns de ușurare. Toți au plâns. Profesorii, elevii, chiar salvamontiștii duri. Era finalizare după 52 de ore de coșmar.

Au fost coborâți la cabană pe picioare cei care puteau merge, pe носițe cei care nu mai aveau putere. Toți cei 30 au ajuns în siguranță. Nouă elevi au fost transportați la spital cu hipotermie moderată. Andrei, cel cu halucinații, a fost spitalizat trei zile. Dar toți au supraviețuit.

Ancheta ulterioară a fost critică cu profesorii. De ce au plecat fără radio funcțional? De ce nu au verificat prognoza meteo mai atent? De ce au continuat când vremea se schimbase?

Dar elevii i-au apărat. "Ne-au salvat viața. Fără peștera săpată, muream toți. Fără organizarea lor, am fi intrat în panică și am fi murit. Ne-au ținut în viață 52 de ore prin disciplină, calm și curaj."

Astăzi, când excursiile școlare sunt strict reglementate, când există GPS, telefoane satelit, prognoze meteo precise, când nimeni nu pleacă pe munte fără echipament complet de urgență, este aproape imposibil să înțelegi că în martie 1983, 28 de copii de 15 ani și doi profesori au supraviețuit 52 de ore într-o peșteră săpată în zăpadă, la 1600 de metri altitudine, în viscol cu minus 28 de grade, cu mâncare pentru jumătate de zi și fără nicio modalitate de a chema ajutor.

Pentru că în martie 1983, când viscolul i-a prins pe munte și i-a izolat complet de lume, cei 30 nu au cedat panicii. Au săpat adăpost, au raționat resursele, au rămas disciplinați, s-au încălzit unii pe alții, și au așteptat 52 de ore până când vremea a permis evadarea - o coborâre disperată prin metru de zăpadă proaspătă, până când în final salvamontul i-a găsit și i-a dus în siguranță.