$$$

 Biciul de catifea al presei interbelice: Mihail Sebastian, analistul care a refuzat să urle cu lupii

Lucia STAN 

Înainte de a deveni „victima” din celebrul său Jurnal, Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai temuți și respectați jurnaliști ai Bucureștiului din anii '30. La ziarul Cuvântul, sub patronajul lui Nae Ionescu, Sebastian nu a fost un observator timid, ci un polemist redutabil, dotat cu o cultură europeană vastă și o peniță de o eleganță letală.

Ceea ce îl deosebea pe Sebastian de prietenii săi de generație (Eliade, Cioran, Noica) era luciditatea rațională. În timp ce aceștia alunecau spre misticism, naționalism extrem și retorică incendiară, Sebastian a rămas un „carteziuan”. Cronicile sale literare și articolele politice erau oaze de echilibru într-o presă care devenea tot mai isterică. Nu ataca omul, ci ideea. Demonta mediocritatea și fanatismul nu cu urlete, ci cu o ironie fină, chirurgicală, care durea mai tare decât orice insultă.

Momentul său de vârf jurnalistic rămâne anul 1935, când a publicat eseul-manifest „Cum am devenit huligan”. Acea carte nu este plângerea unei victime, ci rechizitoriul unui avocat strălucit. Acolo, Sebastian a disecat cu o precizie rece mecanismele urii și ale fascismului care îi infectaseră mentorul și prietenii. A avut curajul nebun de a răspunde public antisemitismului, nu cerșind milă, ci demonstrând absurditatea logică a adversarilor săi.

Tragedia lui profesională a fost că a avut dreptate prea devreme. Când legislația rasială l-a scos din presă, România a pierdut una dintre puținele voci care mai puteau discerne adevărul de propagandă. Ironia finală a destinului nu a fost războiul, ci moartea sa absurdă. Pe 29 mai 1945, omul care supraviețuise Gărzii de Fier, Rebeliunii și Holocaustului, a murit lovit de un camion sovietic în plin centrul Bucureștiului, în timp ce mergea să țină un curs la Universitate. Avea doar 37 de ani. Jurnalistul care a vrut să vindece România de fanatism prin cultură a fost strivit de brutalitatea oarbă a unei roți de camion.