$$$

 În februarie 1986, un autobuz de linie București-Pitești cu 42 de pasageri a fost îngropat complet sub o avalanșă pe DN7, în zona Vâlcan, și cei din interior au supraviețuit 26 de ore respirând aerul din buzunarele de spațiu create între banchete, în timp ce echipele de salvare săpau manual prin 4 metri de zăpadă compactată pentru a-i ajunge.

Autobuzul Romtrans plecase din București la ora 6 dimineața, pe 15 februarie. Era un autobuz obișnuit de călători, DAC 117, producție românească, 50 de locuri, vechi de 8 ani. Șoferul era Gheorghe Dinu, 51 de ani, cu 20 de ani experiență pe ruta București-Pitești. Cunoștea fiecare curbă, fiecare pantă periculoasă a DN7.

Dar niciodată nu văzuse zăpadă atâta. În ultimele 3 zile ninsese continuu. DN7 era deschis, dar cu dificultate. Plugurile trecuseră de cu o zi înainte. Dar în timpul nopții, viscolul aruncase zăpadă din nou pe șosea.

La bord erau 42 de pasageri. Muncitori care mergeau la întreprinderi în Pitești. Studenți care se întorceau de la vacanță. Pensionari care vizitau familii. Oameni obișnuiți, într-o călătorie obișnuită, de 2-3 ore pe DN7.

Totul părea normal până au ajuns în zona Vâlcan, la kilometrul 87. Acolo, DN7 trece prin zone montane, cu pante abrupte deasupra șoselei. Iarna, aceste pante sunt periculoase - riscul de avalanșă este constant.

La ora 9:47, în timp ce autobuzul urca o pantă ușoară, Gheorghe a auzit un zgomot ciudat. Un huruit surd, undeva deasupra. A privit în oglinzi lateral. A văzut ceva ce i-a înghetat sângele: un val alb coborând de pe muntele de deasupra, direct spre șosea.

Nu a avut timp să reacționeze. Avalanșa a lovit autobuzul din lateral stâng cu forța unui tren de marfă. Impactul a împins autobuzul 5 metri în lateral, rotindu-l 90 de grade. Apoi zăpada a continuat să cadă, tone peste tone, îngropând complet vehiculul.

În interior, pasagerii au fost aruncați unii peste alții. Geamurile din stânga s-au spart instantaneu. Zăpada a intrat violent înăuntru, umplând jumătate din autobuz în câteva secunde. Strigăte, țipete, haos total.

Apoi, în 10-15 secunde, totul s-a oprit. Avalanșa se terminase. Autobuzul era îngropat complet sub zăpadă. În interior, întuneric aproape total. Doar câteva fascicule slabe de lumină filtrau prin zăpada care acoperea geamurile din dreapta.

Gheorghe, șoferul, era conștient, dar blocat la volan. Tableul de bord se strâmbase din impact. Piciorul stâng era prins. A încercat să se miște. Durere acută - probabil fractură. Dar era viu.

În spatele lui, vocile pasagerilor începeau să se audă. "E cineva rănit?" "Nu pot respira!" "Scoateți-mă de aici!" "Copilul meu! Unde e copilul meu?" Panică pură în primele minute.

Ana Popescu, profesoară de 38 de ani, care stătea spre mijlocul autobuzului, a fost prima care și-a recăpătat calmul. A strigat tare: "Toată lumea, opriți-vă! Tăcere! Trebuie să rămânem calmi!" Vocea ei autoritară, obișnuită să domine clase de 30 de copii, a funcționat. Zgomotul a scăzut.

"Suntem îngropați sub zăpadă", a continuat ea. "Trebuie să economisim aerul. Nu vorbim decât dacă este necesar. Nu ne panicăm. Ajutorul va veni."

Dar în interior, toată lumea se gândea la același lucru: cât aer avem? Autobuzul era aproape complet acoperit de zăpadă. Ventilația era blocată. Aerul din interior era tot ce aveau.

Gheorghe a încercat să pornească motorul. Poate motor în funcțiune va genera căldură. Dar motorul era mort. Impactul îl oprise complet. Bateria era probabil distrusă. Nu aveau nici căldură, nici lumină, nici puterea de a claxona pentru ajutor.

În partea din spate a autobuzului, situația era mai gravă. Acolo, zăpada intrase prin geamurile sparte. Cinci pasageri erau parțial îngropați în zăpadă. Maria Ionescu, 42 de ani, era acoperită de zăpadă până la piept. Nu se putea mișca. Frigul o cuprindea rapid.

Alți pasageri au început să sape manual, cu mâinile goale, scoțând zăpadă și aruncând-o în spațiile libere. Au reușit să o dezgroape pe Maria după 20 de minute de muncă. Dar acum zăpada ocupă și mai mult din spațiul interior. Aerul disponibil scădea.

După prima oră, realitatea situației devenise clară. Erau blocați complet. Zăpada deasupra lor era probabil de metri. Nimeni din exterior nu îi putea vedea. Autobuzul era complet îngropat. Singura lor șansă era că cineva să observe că autobuzul nu a ajuns la Pitești și să trimită echipe de căutare.

Dar cât va dura asta? Și dacă vin, cum vor ști exact unde să caute? DN7 are zeci de kilometri de zone periculoase. Pot căuta zile întregi.

Temperatura în autobuz a început să scadă rapid. Fără motor, fără căldură, în atmosfera îngropată în zăpadă, frigul se instala rapid. După două ore, temperatura interioară era deja sub zero. Oamenii începeau să tremure.

Un bărbat, Ion Marin, 55 de ani, mecanic, a avut o idee. "Trebuie să ne înghesuim. Să folosim căldura corpurilor." Au început să se organizeze. Toți s-au mutat spre mijlocul autobuzului, unde spațiul era mai curat de zăpadă. S-au așezat unii lângă alții, unii practic în brațele altora.

Copiii au fost puși în mijloc. Bătrânii înveliți cu toate hainele disponibile pe care oamenii le scoteau din bagaje. Tinerii, mai rezistenți la frig, la margini. Căldura corpurilor crea un microclimat suportabil în mijlocul autobuzului.

Dar aerul era problema critică. După 3 ore, unii pasageri începeau să simtă amețeală, greață. Semnele inconfundabile ale intoxicării cu CO2. Respirau toți în același spațiu închis, consumând oxigen, producând dioxid de carbon.

Gheorghe a luat o decizie. "Trebuie să facem ventilație". Cu ajutorul a trei bărbați, au început să spargă geamul din dreapta-față, care era acoperit de zăpadă, dar nu complet blocat. Au spart sticla cu un ciocan de urgență. Apoi au început să sape în zăpada de pe partea dreaptă a autobuzului.

Au săpat un tunel mic, de 30 cm diametru, încercând să ajungă la suprafață. După o oră de săpat cu mâinile goale, în frig, au reușit. Tunelul ajungea la suprafață. Aer proaspăt a început să intre. Toată lumea a simțit diferența imediat.

Dar tunelul era fragil. Zăpada putea să cadă și să îl blocheze oricând. Au trebuit să îl întărească continuu, să îl mențină deschis. Doi bărbați lucrau în schimburi, asigurându-se că tunelul rămâne funcțional.

Noaptea a fost coșmar. Temperatura exterioară a scăzut la minus 20 de grade. Prin tunelul de ventilație, aerul rece intra direct în autobuz. Acum aveau aer, dar și frig brutal. Oamenii tremurau necontrolat, înveliți unii în alții.

Un copil de 6 ani, Andrei, fiul Mariei Ionescu, a început să plângă continuu de frig și frică. Mama încerca să îl calmeze, dar era ea însăși în hipotermie ușoară. Profesoara Ana l-a luat în brațe și l-a ținut la piept, împărtășind căldura corpului. Copilul în final a adormit, epuizat.

Dimineața, după 15 ore de la avalanșă, cineva a auzit un zgomot în depărtare. Un motor. Sperau că este o mașină pe șosea, dar nu. Era sunetul unui elicopter. Armata începuse căutările.

Toți au strigat simultan. "Ajutor! Aici! Suntem aici!" Dar vocea lor nu putea pătrunde prin metri de zăpadă. Elicopterul a trecut pe deasupra lor, nedetectându-i. Și-a continuat căutarea mai departe.

Disperare totală. Fuseseră atât de aproape. Dar cum să semnalizeze? Ion, mecanicul, a avut o idee. Au luat o pânză roșie din bagajul cuiva. Au împins-o prin tunelul de ventilație până la suprafață. Sperau că roșul pe alb va fi vizibil din elicopter.

Două ore mai târziu, elicopterul s-a întors. De data asta a coborât aproape de suprafața zăpezii, zburând încet. A văzut pânza roșie. A început să orbiteze deasupra locului.

În autobuz, oamenii au început să plângă de ușurare. Au fost găsiți. Salvarea vine.

Dar salvarea era complicată. Elicopterul nu putea ateriza pe zăpada instabilă. Nici nu putea să scoată oamenii - erau îngropați sub 4 metri de zăpadă. Era nevoie de echipe terestre să sape manual până la autobuz.

Echipele de salvamontișți au sosit în două ore. Zece bărbați cu lopezi și echipament. Au început să sape furious. Dar zăpada de avalanșă este compactată, dură ca betonul. Progresau încet, foarte încet.

Săpau de sus în jos, creând un șanț larg spre locul unde estima că se află autobuzul. După 6 ore de săpat continuu, au atins acoperișul vehiculului. Au tăiat tabla acoperișului cu foarfecele hidraulice. Au creat o deschidere.

Primul salvator care s-a lăsat înăuntru a fost șocat. Peste 40 de oameni înghesuiți în mijlocul autobuzului, înveliți unii în alții, tremurând, cu fețe albe de frig, dar vii. Toți vii.

Evacuarea a durat încă 4 ore. Fiecare pasager trebuia scos prin deschiderea din acoperiș, ridicat cu vinciul, dus la ambulanță. Procesul era lent, dar sigur.

Ultimul evacuat a fost șoferul Gheorghe. Piciorul rupt, blocat la volan timp de 26 de ore. Când a fost ridicat afară și a văzut cerul deschis, a plâns ca un copil.

Bilanțul final: 42 de oameni salvați. Șapte cu hipotermie severă, transportați la spital. Nouăsprezece cu hipotermie moderată. Unul cu fractură (șoferul). Dar toți au supraviețuit.

Astăzi, când DN7 are sisteme de monitorizare a avalanșelor, echipe de intervenție rapidă, helicoptere cu echipament termic care pot detecta oameni sub zăpadă, este aproape imposibil să înțelegi că în februarie 1986, un autobuz întreg a fost îngropat complet sub o avalanșă, iar cei 42 de pasageri au supraviețuit 26 de ore respirând prin tuneluri săpate cu mâinile goale, încălzindu-se unii pe alții, așteptând salvatori care săpau manual prin 4 metri de zăpadă compactată.

Pentru că în februarie 1986, când avalanșa a lovit autobuzul pe DN7 și l-a îngropat în câteva secunde, 42 de oameni au demonstrat că supraviețuirea nu depinde de tehnologie sau echipament, ci de luciditate, organizare și refuzul de a ceda panicii chiar și când ești îngropat viu sub tone de zăpadă.