$$$

 În ianuarie 1979, 87 de pescari de pe Lacul Razelm au rămas blocați pe o plută uriașă de gheață desprinsă de țărm și purtată de curenți spre Marea Neagră, supraviețuind 4 zile și 3 nopți în frig de minus 25 de grade, fără mâncare suficientă, fără adăpost, în timp ce gheața sub ei se topea treptat și se fărâmița în bucăți din ce în ce mai mici.

Lacul Razelm este cel mai mare lac natural din România, 41.000 de hectare, conectat prin canale cu Marea Neagră. Iarna, când temperaturile coboară suficient, suprafața lacului îngheață, dar niciodată complet uniform. Se formează plăci de gheață care plutesc, se mișcă, se sparg, se lipesc din nou.

Pentru pescarii din Jurilovca și Sarichioi, iarna pe lac însemna pescuit prin gheață. Săpai o gaură, lăsai năvoadele sau undiță, așteptai. Lucrai astfel ore întregi, zile întregi pe suprafața înghețată. Era munca de iarnă care îți asigura venitul când pescuitul cu barca nu era posibil.

Pe 14 ianuarie 1979, aproximativ 120 de pescari au ieșit pe lacul înghețat. Gheața părea solidă, peste 30 de centimetri grosime în zona de lângă mal. Părea sigur. Pescuiau acolo de săptămâni, gheața rezistase. Nimeni nu se aștepta la probleme.

Dar în acea dimineață, temperatura crescuse neașteptat. După săptămâni de ger persistent, un front cald venise brusc dinspre mare. Temperatura urcaseră de la minus 20 la minus 2 grade în câteva ore. Această schimbare bruscă a fost fatală pentru gheață.

În jurul orei 11, un pescar a observat ceva ciudat. Apa între gheața pe care pescau și țărm. O crăpătură neagră, lărgîndu-se. Placa de gheață pe care se aflau se desprinsese de mal. Plutea liberă pe lac.

Primii pescari de lângă crăpătură au încercat să sară înapoi pe malul înghețat. Unii au reușit - distanța era încă de doar un metru. Dar pe măsură ce placa deriva, distanța creștea. Doi metri, cinci metri, zece metri. Prea departe pentru a sări.

Treizeci și trei de pescari au reușit să ajungă la mal la timp. Restul de 87 au rămas pe placa de gheață care se îndepărta. Curenții din lac, influențați de vântul dinspre mare, împingeau placa spre nord-est, departe de țărm, spre canalele care duceau către Marea Neagră.

Pe mal, pescarii care scăpaseră au alergat imediat spre sat să anunțe autoritățile. Dar în 1979, în cătunele pescărești de la Razelm, comunicațiile erau primitive. Nu existau telefoane în fiecare casă. Mesajul trebuia dus cu mașina până la Tulcea, la sediul Miliției.

Pe placa de gheață, cei 87 de pescari au realizat rapid gravitatea situației. Pluteau pe o insulă de gheață de aproximativ 200 pe 300 metri, purtați de curenți. Nu aveau controlul direcției. Nu aveau bărci - veniseră pe jos pe gheață. Nu aveau provizii suficiente - fiecare avea maximum pâine pentru o zi și câteva sticle cu țuică pentru încălzit.

Cel mai în vârstă pescar, moș Vasile, 68 de ani, 50 de ani de pescuit pe Razelm, a luat conducerea. "Ne adunăm la mijlocul plăcii. Acolo gheața e mai groasă. Marginile se pot rupe. Și facem focuri. Avem lemne de la bărci?" Câțiva pescari aveau lemne mici pentru foc, aduse pentru încălzit în timp ce pescuiau.

Au aprins trei focuri, la distanță unii de alții pe suprafața gheții. Paradoxul era brutal: aveau nevoie de foc pentru căldură, dar focul topea gheața pe care stăteau. Au improvizat platforme din scânduri găsite în echipament, așezate pe gheață, și pe acestea au făcut focurile. Dar tot simțeau cum gheața de dedesubt se subțiază.

Primul zvon că plutesc spre Marea Neagră a creat panică. Dacă placa ajunge în mare, sarea va accelera topirea gheții. Placa se va dizolva în câteva ore. Toți vor ajunge în apă. În ianuarie, apa Mării Negre are 4-5 grade. Hipotermia te ucide în 20-30 de minute.

Dar moș Vasile a calculat altfel. "Curentul ne duce spre nord-est, spre golfurile de la Periboina și Portița. Dacă ajungem acolo, e mal. Putem sări. Dar asta durează minimum două zile la viteza actuală."

Două zile pe gheață plutitoare. Fără mâncare adecvată. Fără adăpost. Cu temperatura coborând spre minus 25 noaptea. Și cu gheața subțiindu-se constant.

Prima noapte a fost coșmar. Temperatura a coborât brutal. Focurile nu erau suficiente pentru 87 de oameni. S-au organizat în cercuri concentrice în jurul focurilor. Cei din interior se încălzeau, cei din exterior înghețau. Au rotit pozițiile la fiecare 30 de minute.

Unii pescari au improvizat adăposturi din bucăți de pânză de cort, întinse între bețe. Nu era mare lucru, dar oprea puțin din vânt. Alții s-au învelit în plase de pescuit, orice îi putea proteja de ger.

Dimineața zilei a doua, au realizat că placa de gheață se micșora. Marginile se topeau și se fărâmițau continuu. Ce fusese 200 pe 300 metri era acum mai degrabă 150 pe 250. Și procesul continua.

Ion Dumitrescu, pescar de 34 de ani, a avut o idee disperată. "Avem unelte. Putem să tăiem gheață și să facem vâsle. Poate putem dirija placa." Au încercat. Cu topoare și cuțite mari de pescuit, au tăiat bucăți lungi de gheață, le-au transformat în vâsle improvizate. Zece bărbați au început să vâslească la marginea plăcii, încercând să o direcționeze spre malul cel mai apropiat.

Efortul era epic și aproape comic. Vâsleau cu bucăți de gheață pe o insulă de gheață plutitoare. Dar avea un efect mic. Reușeau să modifice ușor direcția, poate cu câțiva metri. Nu mult, dar suficient pentru a le da speranță că au control.

În după-amiaza zilei a doua, în final au văzut ajutor. Un elicopter militar, un MI-4, zbura deasupra lor. Toți au agitat ce aveau - haine, plase, orice roșu sau colorat. Elicopterul i-a văzut, a orb o dată deasupra lor, apoi a plecat.

"Ne-au văzut! Vin după noi!" Bucurie explozivă. Dar bucuria a fost scurtă. Elicopterul nu s-a mai întors. De ce? Nu știau. Poate nu avea combustibil suficient. Poate trebuia să raporteze locația. Poate nu putea ateriza pe gheață. Oricum, rămâneau singuri.

În realitate, elicopterul raportase locația, dar operațiunea de salvare era complicată. Nu existau bărci suficiente echipate pentru gheață. Vasele militare de la Tulcea aveau nevoie de ore să ajungă. Între timp, placa continua să derive.

A doua noapte a fost mai grea decât prima. Lemnele se terminaseră. Doar două focuri mai ardeau, slabe. Pescarii au început să ardă tot ce era combustibil: scânduri de la echipament, mânere de lemn de la unelte, chiar bocanci vechi. Orice pentru puțină căldură.

Un pescar, Gheorghe Popa, 51 de ani, a făcut hipotermie severă în timpul nopții. A început să tremure incontrolabil, apoi a devenit letargic. Semne clare de hipotermie avansată. Colegii l-au pus lângă foc, l-au învelit în toate hainele disponibile, l-au tras aproape în flăcări. A supraviețuit, dar la limită.

Dimineața zilei a treia, placa era acum sub 100 pe 150 metri. Jumătate din suprafața originală dispăruse. Și se auzeau scârțâituri constant. Gheața se fisura, se rupea în bucăți mai mici. Frica reală era că placa se va fărâmița complet și vor ajunge toți în apă.

Dar tot în dimineața aceea, au văzut pământ. Un mal, la aproximativ 2 kilometri distanță. Pluteau spre zona Portița, exact cum prezisese moș Vasile. Dar gheața se topea prea repede. Vor ajunge la mal înainte ca placa să se dizolve complet?

În jurul prânzului, distanța față de mal scăzuse la 500 de metri. Dar placa acum era doar 60 pe 80 metri și continua să se micșoreze. Și se rupsese în trei bucăți separate. Pescarii erau împărțiți pe trei plute de gheață, derivând paralel.

Pe cea mai mare plută, cu 40 de pescari, moș Vasile a luat decizia finală. "Cei care știu înota bine, pregătiți-vă. Când ajungem la 100 de metri de mal, sărim și înotăm. E singura șansă."

La 150 de metri de mal, primii zece pescari s-au aruncat în apă. Șocul termic al apei de 4 grade a fost brutal. Dar au început să înoate disperată spre mal. Unii au făcut-o. Au ajuns la țărm după 5-6 minute de înot, aproape paralizați de frig, dar vii.

Alții nu au avut putere. Frigul i-a paralizat în apă. Au fost salvați de colegii care ajunseseră deja la mal, intrând înapoi în apă cu frânghii improvizate.

Când placa de gheață în final a ajuns la 50 de metri de mal, toți pescarii au sărit. Ultimii 87 au ajuns la țărm - unii înotând, alții târându-se prin apă mică, alții trași de colegi cu frânghii.

Pe mal, sătenii din Portița îi așteptau cu focuri aprinse, pături, țuică caldă. Pescarii au fost duși în casele satului, încălziți, hrăniți.

Bilanțul final: 87 de pescari salvați. Patruzeci cu hipotermie de diferite grade. Trei cu degerături severe la mâini și picioare. Unul, Gheorghe Popa, spitalizat o săptămână pentru hipotermie avansată. Dar toți au supraviețuit.

Placa de gheață pe care fuseseră se dezintegrase complet în ora următoare. Dacă mai stăteau 30 de minute pe ea, ar fi ajuns toți în apă, la distanță prea mare de mal pentru a înota.

Astăzi, când Razelm este monitorizat constant, când pescarii au permise stricte și sunt avertizați imediat când gheața devine instabilă, când există bărci de salvare echipate și elicoptere pregătite pentru intervenții rapide, este aproape imposibil să înțelegi că în ianuarie 1979, 87 de pescari au plutit patru zile pe o insulă de gheață care se topea sub ei, făcând focuri pe suprafața înghețată, vâslind cu bucăți de gheață, așteptând salvarea care nu venea, până când în final au sărit în apă înghețată și au înotat spre mal când placa era la 50 de metri de țărm.

Pentru că în ianuarie 1979, când placa de gheață s-a desprins de malul Lacului Razelm și a început să plutească spre Marea Neagră cu 87 de pescari pe ea, nimeni nu a venit să îi salveze la timp. Au supraviețuit singuri, prin ingenuitate, prin solidaritate, prin refuzul de a ceda panicii, și prin decizia finală de a sări în apă înghețată când alternativa era să moară pe gheață care se topea sub picioarele lor.