$$$

 În martie 1977, cutremurul de 7.4 grade a prăbușit parțial clădirea Institutului de Fizică din București, blocând în subsolul de la nivelul -2 o echipă de șase cercetători care lucrau la un experiment cu izotopi radioactivi, iar aceștia au supraviețuit 38 de ore îngropați sub moloz, menținând în funcțiune sistemele de siguranță ale laboratorului cu izotopi pentru a preveni scurgerea de radiații, în timp ce echipele de salvare săpau manual prin beton și oțel pentru a-i ajunge.

Institutul de Fizică Atomică din București era una dintre cele mai avansate instituții de cercetare din România. În subsolul clădirii, la nivelul -2, se afla Laboratorul de Izotopi Radioactivi, unde se desfășurau experimente cu materiale radioactive pentru cercetare medicală și industrială.

Pe 4 martie 1977, la ora 21:22, când cutremurul a lovit, în laborator se aflau șase cercetători. Conduceau un experiment planificat să dureze până la miezul nopții - testau un nou izotop pentru tratamentul cancerului. Experimentul nu putea fi oprit brusc - procesul de dezactivare sigură lua minimum 2-3 ore.

Doctorul Andrei Popescu, 46 de ani, fizician nuclear cu 20 de ani experiență, era șeful echipei. Alături de el: doi cercetători seniori, Tudor Ionescu și Elena Munteanu, ambii 38 de ani, și trei asistenți tineri - Mihai, 26 ani, Ana, 24 ani, și Gheorghe, 27 ani.

Când primul val seismic a lovit, toată clădirea s-a zguduit violent. În laborator, echipamentele sensibile au început să cadă de pe rafturi. Containere cu izotopi radioactivi au început să se miște periculos pe mese. Prima reacție instinctivă a echipei: securizați materialele radioactive.

Au acționat protocoalele de urgență. Au oprit experimentul. Au transferat rapid izotopii în containerele blindate de siguranță - cutii de plumb de 5 centimetri grosime. Au activat sistemele de ventilație de urgență pentru a preveni acumularea de gaze radioactive. Tot procesul a durat 40 de secunde - făcuseră drill-ul de sute de ori.

Apoi, în timp ce încercau să evacueze, tavanul laboratorului s-a prăbușit.

Trei tone de beton, armătură metalică și moloz de la etajele superioare au căzut, blocând complet ușa de ieșire și o parte din laborator. Lights-ul s-au stins instant. Întuneric total. Apoi, după 5 secunde, s-au aprins luminile de urgență - alimentate de baterii, slabe, dar suficiente să vadă.

Situația era clară imediat. Ușa de ieșire - blocată complet de tone de moloz. Scara de urgență - prăbușită. Erau prinși la 10 metri sub pământ, cu o singură cameră de 8 pe 6 metri și un depozit adiacent de 4 pe 4 metri. Acesta era întreaga lor lume acum.

Primul lucru verificat: personalul. Toți cei șase erau în viață. Elena avea o rană la cap, sângerând abundent dar nu gravă. Mihai avea brațul stâng probabil fracturat. Restul erau întregi, dar în șoc.

Al doilea lucru verificat: radiatiile. Doctorul Andrei a luat imediat detectorul Geiger și a măsurat nivelurile de radiație în cameră. Normal. Containerele blindate rezistaseră. Izotopii erau în siguranță. Nu exista pericol imediat de contaminare radioactivă.

Al treilea lucru verificat: aerul. Laboratorul avea sistem propriu de ventilație, independent de clădire. Dar funcționa pe electricitate de la rețea. Acum rețeaua era căzută. Ventilatorul de urgență, pe baterii, funcționa, dar bateriile durau maximum 6-8 ore. După aceea, vor respira aer stagnant într-un spațiu sigilat.

Doctorul Andrei a făcut calculul rapid. Șase persoane, într-un spațiu de aproximativ 60 metri cubi (inclusiv depozitul), consumând oxigen. Fără ventilație, vor avea aer pentru maximum 15-18 ore înainte ca nivelul de CO2 să devină periculos.

"Trebuie să economisim oxigenul", a spus calm. "Activitate fizică minimă. Stăm jos. Respirație lentă, controlată. Și trebuie să prelungim durata bateriilor pentru ventilație."

Tudor a avut o idee. "Putem conecta ventilatorul la bateria de urgență a sistemului de securitate radioactivă. Aceea e mai mare, durează 24 de ore. Dar înseamnă că pierdem alarmele și monitorizarea automată."

"Facem manual monitorizarea", a decis Andrei. "Preferăm să respirăm și să verificăm radiatiile cu mâna decât să avem alarme automate și să murim suferinți."

Au reconectat sistemele. Au cuplat ventilatorul de urgență la bateria mare. Ventilatorul continua să funcționeze. Acum aveau oxigen pentru minimum 24 de ore, poate 30 dacă sunt atenți.

Dar ce urmează după 30 de ore? Speranța era că echipele de salvare vor ajunge până atunci. Dar nu aveau cum să comunice cu exteriorul. Telefonul era mort. Radiotelefonul de urgență fusese distrus de molozul căzut. Erau complet izolați.

Prima noapte a fost cea mai grea psihologic. Știau că sunt prinși. Nu știau dacă cineva știe că sunt acolo. Nu știau dacă clădirea de deasupra lor era stabilă sau va continua să se prăbușească. Și erau într-un laborator cu materiale radioactive - dacă ceva se rupe, dacă un container se sparge, mor cu toții în câteva ore sau zile, în agonie din sindromul acut de radiație.

Au organizat tura de veghe. Doi oameni trebuie să fie treji tot timpul, verificând: nivelul de oxigen (cu un detector simplu CO2), nivelul de radiații (cu detectorul Geiger), starea containerelor cu izotopi, funcționarea ventilației. Schimb la fiecare 4 ore.

Au raționat apa. În laborator aveau un răcitor cu 20 de litri de apă pentru spălarea echipamentelor. Împărțit la șase persoane, pentru potențial 2-3 zile, înseamnă aproximativ un litru per persoană pe zi. Nu e mult, dar e suficient pentru supraviețuire.

Mâncarea era zero. Nimeni nu aducea mâncare în laborator (reguli stricte - nu mănânci unde lucrezi cu materiale radioactive). Vor tine fără mâncare câteva zile, dar slăbiciunea va veni.

A doua zi, temperatura în laborator a început să crească. Sisteme electronice, chiar și pe stand-by, generează căldură. Fără ventilație adecvată (ventilatorul de urgență era slab), căldura se acumula. După 12 ore, temperatura era deja 28 de grade. După 18 ore, peste 30. Combinat cu umiditatea ridicată, devenea greu de suportat.

Tudor a făcut o glumă neagră. "Cel puțin nu înghețăm ca în poveștile tale cu iarna, Andrei." Râsete nervoase. Umorul era singura armă împotriva disperării.

În a doua zi, au auzit zgomote. Bătăi în beton, undeva deasupra. Salvatorii! Au început să bată și ei în țevile metalice din perete. Cod SOS. Trei lovituri scurte, trei lungi, trei scurte. Au bătut ore întregi.

Zgomotele de sus au continuat, dar nu se apropiază. Salvatorii căutau supraviețuitori, dar poate nu știau de laboratorul de la -2. Poate credeau că toată lumea evacuase. Trebuia să le transmită cumva că sunt acolo.

Ana a avut o idee. Au un generator radiațtiv mic pentru testare, cu o sursă de cobalt-60. Dacă îl apropie de perete, radiațiile vor penetra betonul. Dacă cineva de sus are detector Geiger (și salvatorii în clădire cu materiale radioactive sigur au), vor detecta radiație în zona lor și vor înțelege că cineva manipulează surse radioactive - deci cineva e viu jos.

Au făcut-o. Au scos sursa din containere (cu toate precaustiile, cu cleștii speciali, cu distanță maximă), au apropiat-o de peretele spre scara principală, au ținut-o acolo 5 minute, apoi au reînchis-o în siguranță.

Expunerea la radiații pentru această manevră: aproximativ 2-3 miliSieverts fiecare. Sub limita anuală permisă pentru lucrători în domeniu (20 mSv/an), dar semnificativă. Dar era singura lor șansă de a semnaliza.

După o oră, zgomotele de sus s-au intensificat. Cineva săpa direct deasupra lor. Planul funcționase.

Dar săparea era lentă. Trei etaje de clădire prăbușită stăteau între ei și suprafață. Salvatorii trebuiau să sape manual, verificând fiecare boltă dacă e stabilă, asigurând fiecare gaură ca să nu se prăbușească peste ei înșiși.

În a treia zi, după 36 de ore de la cutremur, oxigenul începea să fie o problemă reală. Ventilatorul funcționa, dar bateria slăbise. Fluxul de aer proaspăt era minimal. Nivelul de CO2 în cameră crescuse la 2000 ppm - încă sub pericol imediat (5000 ppm e mortal), dar suficient pentru a cauza dureri de cap, amețeală, oboseală.

Toți cei șase stăteau nemișcați, respirând lent, vorbind minim. Fiecare mișcare consuma oxigen. Fiecare vorbă consuma oxigen. Stăteau și așteptau, în căldură, în aer vițiat, înconjurați de containere cu materiale radioactive, așteptând ca salvatorii să spargă ultimii metri de beton.

După 38 de ore, au auzit un zgomot diferit. O găuritoare electrică, aproape de ei. Apoi, un fascicul subțire de lumină a pătruns prin tavan. O gaură de 5 centimetri diametru. Dar prin ea venea aer proaspăt!

Toți s-au repezit la gaură, respirând adânc aerul curat. După 38 de ore de aer vițiat, aerul proaspăt era ca o drogă.

Prin gaură, au comunicat cu salvatorii. "Șase persoane, toate vii! Două răni minore! Izotopi radioactivi în siguranță! Avem nevoie de apă și ventilație!"

Salvatorii au coborât prin gaură tuburi: apă, mancare, o pompă de aer conectată la un compresor de sus. Aerul proaspăt a început să intre. Toți au plâns de ușurare.

Dar evacuarea a durat încă 6 ore. Gaura trebuia lărgită suficient pentru ca o persoană să treacă. Betonul era armat greu - câte o bară de oțel la fiecare 20 de centimetri. Fiecare bară trebuia tăiată cu flex-ul.

Primul evacuat a fost Elena, cu rana la cap. Apoi Ana. Apoi Mihai, cu brațul rupt. Apoi cei trei bărbați. Ultimul a fost doctorul Andrei, după ce s-a asigurat că toate containerele cu izotopi sunt sigilate și etichetate pentru recuperare ulterioară.

Când a ieșit la suprafață, la lumina zilei, după 44 de ore în subsolul îngropat, doctorul Andrei și-a acoperit ochii. Prea multă lumină. Dar a zâmbit. Au reușit. Au supraviețuit și au menținut sigure materialele radioactive. Nicio scurgere, nicio contaminare. Datoria profesională îndeplinită până la capăt.

Astăzi, când laboratoarele cu materiale radioactive au sisteme multiple de siguranță, evacuare automată, comunicații prin satelit, structuri antisemnice certificate, este aproape imposibil să înțelegi că în martie 1977, șase cercetători au fost prinși 44 de ore la 10 metri sub pământ într-un laborator cu izotopi radioactivi, au menținut manual sistemele de siguranță pentru a preveni dezastrul nuclear, au supraviețuit cu un litru de apă pe zi, respirând aer din ce în ce mai rarefiat, la peste 30 de grade temperatură, așteptând să fie săpați prin trei etaje de clădire prăbușită.

Pentru că în martie 1977, când pământul s-a cutremurat și Institutul de Fizică s-a prăbușit, cei șase cercetători de la subsolul -2 nu au intrat în panică, nu și-au abandonat postul, nu au riscat scurgerea radioactivă. Au aplicat procedurile, au improvizat soluții tehnice, au raționat resursele vitale, au semnalizat ingenios poziția lor, și au așteptat 44 de ore în întuneric și căldură până când salvarea a pătruns prin beton, demonstrând că adevăratul profesionalism înseamnă să îți păstrezi responsabilitatea chiar și când viața ta depinde de a o abandona.