$$$

 S-a întâmplat în 5 ianuarie…

– 1716: Avea loc instaurarea regimului fanariot în Ţara Românească, prin numirea ca domn a lui Nicolae Mavrocordat (regimul fanariot a durat până la 18.I.1821, când a murit Alexandru Suţu, ultimul domn fanariot din Muntenia)

– 1828: Avea loc deschiderea cursurilor şcolii „de româneşte şi latineşte” de la Mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iaşi, sub conducerea lui Iordache Săulescu (5/17)

– 1847, 5/17: S-a născut Nikolai Jukovski, matematician, fizician şi inginer rus, unul dintre fondatorii aerodinamicii şi hidrodinamicii moderne, considerat „părintele” aviaţiei ruse (m. 1921)

– 1855: S-a născut manufacturierul american King Camp Gillete, inventatorul lamei de bărbierit (brevetată în 1885 şi lansată pe piaţă în 1903) (m. 1932)

– 1859: Adunarea Electivă a Moldovei îl alegea, în unanimitate, ca domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza (din partida unionistă, fost participant la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova). La 24.I/5.II.1859 Adunarea Electivă a Ţării Româneşti îl alegea pe domnul Moldovei, Al. I. Cuza, şi ca domn al Ţării Româneşti, realizându-se, astfel, unirea Principatelor Române (5/17)

– 1878: S-a născut Emil Gârleanu, prozator, jurnalist, regizor, scenarist de film şi traducător (m. 1914)

– 1876: S-a născut Konrad Adenauer, om politic german creştin-democrat, primul cancelar al R. F. Germania (septembrie 1949 – octombrie 1963); rol important în reconstrucţia ţării după cel de-Al Doilea Război Mondial (m. 1967)

– 1884: S-a născut matematicianul francez Arnaud Denjoy; s-a remarcat îndeosebi în domeniul analizei matematice (teoria numerelor de variabilă reală), de numele său legându-se introducerea „integralei Denjoy”; membru corespondent al Academiei Române din străinătate din 1957 (m. 1974)

– 1889: S-a născut compozitorul, dirijorul de cor și profesorul Ioan D. Chirescu (m. 1980)

– 1900: S-a născut Yves Tanguy, pictor suprarealist francez; din 1942 s-a stabilit în SUA (m. 1955)

– 1921: S-a născut scriitorul elveţian de limbă germană Friedrich Dűrrenmatt (m. 1990)

– 1932: S-a născut Umberto Eco, scriitor italian, editor, filosof, semiotician (analiză a limbajului literaturii ca mijloc de comunicare, prin aplicarea metodei structurale şi a teoriei informaţiei) şi profesor; autorul celebrului roman „Numele trandafirului” (m. 2016)

– 1934: S-a născut (în Africa de Sud) Phil (Philip) Ramone, producător american de muzică, inginer de sunet, violonist şi compozitor; pionier al înregistrărilor digitale, cofondator al casei de discuri A & R Recording; distins cu 14 premii Grammy (m. 2013) 

– 1935: S-a născut actorul britanic David Ryall, cunoscut pentru rolul Elphias Doge din „Harry Potter and the Deathly Halows” („Harry Potter şi Talismanele Morţii”) (m. 2014)

– 1937: S-a născut pictorul Toma Hirth (m. 2009)

– 1938: S-a născut fostul rege al Spaniei, Juan Carlos I (de Bourbon), devenit şef al statului la 2.XI.1975, după moartea generalului Francisco Franco (conducător al statului între anii 1936 şi 1975; în urma referendumului din 1969, generalul Franco îl desemnase pe Juan Carlos de Bourbon ca viitor rege al Spaniei, după moartea sa); a fost rege al Spaniei din 22 noiembrie 1975 până în data de 19 iunie 2014, conform constituției Spaniei, care îl recunoaște ca simbol de unitate națională și legitim moștenitor al dinastiei istorice; la 2 iunie 2014, Juan Carlos a anunțat că a decis să abdice în favoarea fiului său, Felipe

– 1943: S-a născut muzicologul Florian Lungu; realizator de emisiuni radiofonice şi TV de jazz, critic muzical, compozitor, realizator-prezentator de concerte şi festivaluri de jazz; redactor şi apoi realizator de emisiuni la Societatea Română de Radiodifuziune (din 1967)

– 1943: S-a născut poetul Teofil Răchiţeanu (pseudonimul lui Teofil Purcel)

– 1949: S-a născut Leo Butnaru, poet, critic şi istoric literar, eseist şi traducător din R. Moldova; din 1994 este membru al Uniunii Scriitorilor din România 

– 1950: S-a născut Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor, prozator şi eseist; în 1972 a reuşit să plece la cursurile de vară de la Perugia (Italia), unde a solicitat azil politic; s-a stabilit apoi în Olanda şi, ulterior, în SUA (la începutul anilor ’80 ai secolului XX); elev preferat al lui Mircea Eliade şi urmaş al acestuia la Catedra de istorie a religiilor de la Universitatea din Chicago (m. 1991, împuşcat de un necunoscut, în incinta Universităţii din Chicago)

– 1956: S-a născut Frank-Walter Steinmeier, om politic german, preşedinte al Republicii Federale Germania (din 19 martie 2017); fost ministru de externe al Germaniei (2005 – 2009 şi 2013 – 2017); vicecancelar al RFG (2007 – 2009); şeful Cancelariei Federale (1999 – 2005); vicepreşedinte al Partidului Social Democrat al Germaniei

– 1961: Se inaugura „Teatrul de Comedie” din Bucureşti (primul director, Radu Beligan, până în anul 1969), cu piesa „Celebrul 702” de Alexandru Mirodan (secretarul literar al teatrului), în regia lui Moni Ghelerter; din distribuţie au făcut parte: Radu Beligan, Sanda Toma, Ion Lucian, Mircea Şeptilici, Dumitru Chesa, Florin Scărlătescu ş.a.

– 1967: S-a născut Adrian Cioroianu, istoric, jurnalist, eseist, profesor şi om politic liberal; ministru al afacerilor externe în cabinetul Tăriceanu (2007 – 2008), ambasador al României la UNESCO din mai 2015

– 1968: Apăreau premisele uneia dintre cele mai cunoscute acţiuni anticomuniste de după cel de-al doilea război mondial: Primăvara de la Praga. Acţiunea a fost salutată în ţările occidentale, fiind socotită o fisură în blocul sovietic. La 5 ianuarie 1968, în funcţia de prim-secretar al Partidului Comunist din Cehoslovacia a fost ales reformistul Alexander Dubček, care a permis ridicarea unor restricții în ceea ce privește existenţa mai multor partide politice, libertatea de exprimare, libertatea presei şi dreptul la circulaţie în afara ţării. Numele „Primăvara de la Praga”, atribuit revoluţiei paşnice din Cehoslovacia, a fost preluat de la un festival cu același nume, organizat la data de 12 mai 1968 pentru a comemora moartea compozitorului Bedřich Smetana. Toate aceste evoluţii, care puteau sta drept exemplu pentru alte ţări din blocul comunist, au îngrijorat Uniunea Sovietică. În noaptea de 20 spre 21 august 1968, 500.000 de militari din statele Tratatului de la Varşovia (cu excepţia României), însoţiţi de peste 5000 de tancuri, au intrat în Cehoslovacia. Armata Cehoslovaciei nu s-a opus acestei intervenţii, căreia, de altfel, nici n-ar fi putut să-i reziste. Au existat în schimb acte izolate de rezistenţă din partea populației civile. 72 de cehi și de slovaci au fost uciși, iar câteva sute au fost răniți. Cel mai cunoscut act de opoziție, foarte mediatizat în Occident, a fost prezentat drept gestul unui student, Jan Palach, de la Universitatea din Praga, care și-a dat foc. Actul de protest a avut loc la data de 16 ianuarie 1969 în Piața Wenceslas, iar Palach a murit ulterior la spital. Palach a declarat că a dorit să protesteze împotriva ocupației sovietice

– 1970: A murit fizicianul şi matematicianul german Max Born; a dezvoltat mecanica cuantică şi teoria reţelelor cristaline; Premiul Nobel pentru Fizică în anul 1954, împreună cu conaţionalul său Walter Bothe; în 1939 a devenit cetăţean britanic (n. 1882)

– 1970: Avea loc premiera filmului „Reconstituirea”, în regia lui Lucian Pintilie, a cărui difuzare a fost interzisă ulterior de cenzura comunistă; din distribuţie: George Constantin, Emil Botta, Ernest Maftei, Vladimir Găitan, George Mihăiţă

– 1977: În perioada 5-12 ianuarie, s-a desfăşurat recensământul populaţiei şi al locuinţelor din România. Din cele 21.559.910 persoane înregistrate, ponderea populaţiei române în totalul cetăţenilor era de 88,1%. Prima înregistrare a populaţiei în care se regăsesc elemente ale unui „recensământ modern” a avut loc în anul 1838, în timpul Regulamentului organic. După această dată, cronologia recensămintelor consemnează următoarele: al 2-lea recensământ s-a desfăşurat în perioada decembrie 1859 – martie 1860; al 3-lea, în decembrie 1899; al 4-lea, la 19 decembrie 1912; al 5-lea, la 29 decembrie 1930; al 6-lea, la 6 aprilie 1941; al 7-lea, la 25 ianuarie 1948; al 8-lea, la 21 februarie 1956; al 9-lea, la 15 martie 1966; al 10-lea, între 5 şi 12 ianuarie 1977; al 11-lea, între 7 şi 14 ianuarie 1992, al 12-lea, între 18 şi 27 martie 2002 şi al 13-lea între 20 şi 31 octombrie 2011

– 1981: A murit traducătoarea Laura Dragomirescu, specializată în traduceri din limba germană; soţia criticului literar Mihail Dragomirescu (n. 1893)

– 1990: Apărea Decretul-lege nr. 4/5.I.1990 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române. La 1/13.IV.1866, la propunerea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prin Decretul nr. 582, se înfiinţa Societatea Literară Română, formată din reprezentanţi ai tuturor provinciilor româneşti. În cadrul primei sesiuni a Societăţii (din 1/13.VIII.1867) s-a adoptat hotărârea de a schimba denumirea în Societatea Academică Română. La data de 27.III/8.IV.1879, prin Înalt Decret semnat de domnitorul Carol I, Societatea Academică Română era declarată institut naţional, cu denumirea de Academia Română, având drept scop „cultura limbei şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi frumoaselor arte”. După instalarea regimului comunist, la 9.VI.1948, a apărut Decretul privind reorganizarea Academiei Române (devenită Academia Republicii Populare Române, iar din 1965 – Academia Republicii Socialiste România). Academia R. S. R. a primit în rândurile ei numeroşi membri la indicaţia autorităţilor comuniste şi nu doar ca urmare a unor deosebite merite ştiinţifice sau artistice. Cu acest prilej li s-a retras calitatea de membri ai Academiei unui număr de 98 de personalităţi din domeniile ştiinţei, artei şi culturii (Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Simion Mehedinţi, Iuliu Maniu, Nicodim Munteanu, patriarhul BOR, generalul Radu R. Rosetti, episcopul Iuliu Hossu sunt doar câteva exemple). După 1990 toţi aveau să fie repuşi în drepturi. De asemenea, în perioada regimului comunist, Academia Română a fost lipsită de patrimoniul său material, constituit în timp, prin donaţii, în majoritate testamentare

– 1990: Era dată publicităţii Declaraţia Frontului Salvării Naţionale cu privire la drepturile minorităţilor naţionale din România

– 1997: A murit compozitoarea şi pianista Aurora Ienei (n. 1939)

– 1997: A murit compozitorul american Burton Lane; a scris muzica pentru numeroase filme şi muzicaluri (n. 1912)

– 1998: A murit Jean Sigrid, jurnalist, dramaturg şi critic de teatru belgian (n. 1920)

–1998: A murit Branko Lazitch, jurnalist şi istoric francez de origine sârbă (n. 1923)

– 2003: A murit actorul italian de film Massimo Girotti (n. 1918)

– 2012: Inaugurarea, în Mexic, a celui mai mare pod suspendat din lume – El Puente Baluarte, pe automagistrala care leagă statele Durango şi Sinaloa. Megapodul, cu lungimea de 1124 metri şi lăţimea de aproximativ 20 de metri, trece peste defileul numit „Coloana diavolului”, fiind amplasat la o înălţime de peste 402 metri. Investiţia totală în construcţia acestuia se ridică la 2,180 miliarde de pesos (161,5 milioane de dolari), fiind cea mai mare investiţie într-un proiect de infrastructură rutieră din istoria Mexicului. Construcţia acestuia a început în februarie 2008

– 2012: A murit regizorul Biţu Fălticineanu; a regizat peste 200 de spectacole pentru Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti (n. 1925)

– 2013: A murit actriţa americană Martha Greenhouse (n. 1921)

– 2014: A murit Endre Senkálszky, actor de etnie maghiară de la Teatrul Maghiar din Cluj (n. 1914) 

– 2014: A murit pictorul român de origine maghiară János Kristófi (n. 1925) 

– 2016: A murit compozitorul, dirijorul, muzicologul, pianistul şi pedagogul francez Pierre Boulez; a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea muzicii seriale, a muzicii aleatorii şi a muzicii electronice; ctitor al unor importante instituţii ale vieţii muzicale franceze şi europene cum sunt Institutul de Cercerare şi de Coordonare Acustico-Muzicală – IRCAM, Ensemble Intercontemporain, Cité de la Musique, aceasta din urmă devenită, în 2015, Filarmonica pariziană (n. 1925)

– 2017: A murit compozitorul Tiberiu Fatyol (n. 1935)

– 2018: A murit actorul slovac Marian Labuda (n. 1944) 

– 2018: A murit John Watts Young, astronaut, ofițer de marină și aviator naval, pilot de încercare și inginer aeronautic american; considerat pionier al programului spațial, a zburat în prima misiune Gemini, iar în 1969 a fost prima persoană care a orbitat singură în jurul Lunii în misiunea Apollo 10; a zburat de șase ori în spațiu pe parcursul a 42 de ani de serviciu în cadrul NASA (n. 1930)

$$$

 MARIA ION ZAHARIA

Viața tinerei din Pădureni, Maria Ion Zaharia, sau Măriuca, în vârstă de numai 12 ani, s-a încheiat abrupt, servind armata română în primele linii pe frontul de la Mărășești. Fapta sa eroică a fost cunoscută mai întâi de cei din satul natal, Pădureni, apoi de cei din județul Putna şi, în cele din urmă, de întreaga Armată Română și de români.

În ziua de 6 august 1917, în bătălia de la Mărășești se intrase în faza decisivă. De douăsprezece zile generalul Mackensen ataca fără rezultat pozițiile diviziilor române. Ziua de 6 august a marcat apogeul luptelor, declinul ofensivei german, la final semnalându-se victoria Armatei Române.

Odată cu ivirea zorilor, artileria germană lovea asupra tranșeelor armatei române, aflate la sud – est de Mărășești şi Modruzeni, la Rateșul lui Haret, la cota 100 lângă viile Negroponte şi la pădurea Răzoare. Sub focul artileriei, valuri nesfârșite de atacatori porneau să asalteze la baionetă pozițiile trupelor române. Pentru a opri înaintarea dușmanului înainte de a ajunge la tranșeele apărătorilor noștri, artileria română, instalată pe malul de est al Siretului, a plasat foc pe liniile inamice.

Nu departe de Mărășești, pe liziera satului Rateșul lui Haret, doi ostași români organizaseră de cu seară, într-un bătrân stejar, un observator al unei subunități de artilerie. De aici, sub ploaia de obuze de toate calibrele, unul dintre ei, cocoțat în vârful stejarului, scruta zările şi transmitea tot ce se vedea celuilalt care, cu un telefon de campanie, adăpostit la rădăcina stejarului, raporta comandantului său obiectivele descoperite, ținte vizibile şi sigure ale tirului bateriilor de artilerie din lunca Siretului.

Către orele șapte, canonada artileriei inamice se întețise de-a binelea. Fumul şi praful exploziilor limitau vizibilitatea observatorului, iar suflul explozivilor se simțea mai aproape. Deși stingheriți de puzderia de schije ce cădeau în jurul lor, cei doi ostași – observator şi telefonist – continuau să-şi îndeplinească cu curaj misiunea primită. Dintre ramurile ,stufoase ale stejarului, vocea’ răgușită a observatorului abia se mai auzea. Un glonț doboară pe soldatul observator.

Măriuca Zaharia se oferi să preia locul observatorului și raporta telefonistului mișcările de trupe ale inamicului, toate acestea sub tirul artileriei germane.

La un moment dat, la câțiva metri de acel stejar, o lovitură fatală curmă viața Măriucăi și telefonistului.

Pentru fapta sa eroică, Maria Ion Zaharia a fost îngropată în mausoleul de la Mărășești, fiind una dintre cele mai tinere eroine a României.

Astăzi, în centrul localității găsim un monument ridicat în cinstea Măriucăi Zaharia, creația sculptoriței Zoe Băicoianu. A fost dezvelit în anul 1977. Elementul principal al compoziției îl reprezintă bustul din bronz al eroinei Măriuca Ion Zaharia, acesta fiind așezat pe un piedestal de formă paralelipipedică, din beton placat cu marmură. Întreaga lucrare are înălțimea de 2,60 m. Pe piedestal se află fixată o placă de marmură, cu următoarea inscripție: „Aici a căzut alături de ostașii români, în luptele pentru apărarea patriei, la frageda vârstă de 12 ani, Maria Ion Zaharia”.

Figura eroică a fetiţei a fost evocată în filmul «Baladă pentru Măriuca», în anul 1969, şi în cartea «Povestiri istorice», a lui Dumitru Almaş.

Astăzi, în satul Pădureni, unde s-a născut eroina, nu mai trăieşte nimeni din familia Măriucăi. Când s-a făcut documentarea pentru scrierea monografiei localităţii, s-a descoperit că nu mai există niciun descendent al lui Ion Zaharia, bunicul fetiţei eroine de la 1917.

$$$

 MARIA IUDINA

Cu prilejul poveștii de viață fascinante a Mariei Iudina, multe alte realități din blocul sovietic sunt scoase la lumină. Rămâne încă o enigmă adevărata situație a morții lui Stalin. Tot ce știm este că o compozitoare prigonită reușește să îl sensibilizeze chiar și pe temutul Stalin. Mai jos este prezentată în linii mari strania și frumoasa întâmplare dintr-o noapte a anului 1944.

Maria Iudina (1899-1970) s-a născut într-o familie de evrei în Nevel, Vitebsk Governorate, Imperiul Rus, a fost cel de-al patrulea copil al lui Veniamin Iudin (reputat fiziologi și expert criminalist) și al Raisei Iakovlevna Iudina. A urmat studiile la Conservatorul din Petrograd, fiind îndrumată de Anna Iesipova și Leonid Nikolaiev, dar a studiat în paralel și cu Vladimir Sofronitski, colegii săi de facultate erau nume precum Dmitri Shostakovich și Vladimir Sofronitski. În anii 1921 și 1922 urmează cursurile departamentului de istorie și filologie a Universității din Petrograd, mai apoi finalizează cursurile de teologie, datorită cărora trece de la iudaism la creștinismul ortodox în anul 1919.

Viața Mariei Iudina nu a fost una deloc ușoară, a avut un destin asemănător unei „sfinte devotate”. În numele credinței sale a trecut prin multe greutăți. Nici Stalin nu a reușit să îi tempereze caracterul neînduplecat, prețul devotamentului față de divinitate a fost însăși munca ei. Alteori și-a sacrificat libertatea, gata oricând să-și dea chiar viața. În ciuda faptului că a scăpat de arest, a fost hărțuită de autoritățile sovietice în multe alte moduri. Batjocorită în Pravda, fiind numită călugărița în fața căreia studenții stau în genunchi.

Oricât de dure ar părea toate acestea, tot putem spune că Iudina a fost foarte norocoasă, având în vedere că au fost oameni arestați sau duși în gulag pentru mult mai puțin. Iar asta s-a datorat iubirii și fascinației lui Stalin pentru artă. Un adevărat meloman care credea sincer despre sine că este un veritabil intelectual ale cărui gusturi reprezintă un adevărat etalon pentru sovietici, de ce nu chiar și pentru Occident. Pentru că până la urmă nu trebuia să demonstreze Occidentului că arta poate să se dezvolte în comunismul sovietic, poate mult mai bine decât în Occident?

Despre iubirea lui Stalin față de artă în mod sincer nu putem fi siguri, dat fiind că a fost un conducător cât se poate de brutal, care voia să țină sub teroare mulți dintre intelectualii ce reprezentau cel mai mare pericol. Faptul că arta nu trebuia să fie atât de ușor de admirat de către sovietici, reiese din faptul că „supușii” puteau fi controlați printr-un dezechilibru emoțional constant. Iar ritmul acesta al controlului a început să crească o dată cu venirea celui de-al Doilea Război Mondial.

După ce a absolvit studiile de la Conservatorul din Petrograd, Iudina a fost invitată în cadrul universității în rolul de profesoară. Un rol pe care și l-a sumat timp de 10 ani de zile (până în 1930). Întreruperea carierei sale de profesoară s-a datorat incompatibilității dintre convingerile sale religioase și normele unui stat declarat ateu. Pe parcursul a câțiva ani a rămas fără loc de muncă și fără adăpost, a reușit să se salveze pentru că a primit un alt post de profesoară de pian la Conservatorul din Tbilisi în perioada 1932-1933.

Mai apoi, în anul 1936 se alătură facultății de pian a Conservatorului din Moscova, la invitația lui Heinrich Neuhaus, unde predă până în anul 1951. În perioada 1944-1960 predă și la Institutul Gnessin (devenit Academia Rusă de Muzică Gnessin), de unde este dată afară din cauza convingerilor sale religioase și a promovării muzicii moderne occidentale.

A urmat o perioadă în care i s-a permis să performeze în public, dar nu avea dreptul de a se înregistra cântând. Însă oaza aceasta a fost la rândul ei distrusă pentru că a ales ca, în timpul unui recital, să citească poezia lui Boris Pasternak pe scenă, în fața unui public care cerea chiar și un bis. Iudinei i-a fost interzis să mai cânte pe orice altă scenă în public timp de cinci ani. Interdicția a fost ridicată în anul 1966 de atunci a mai ținut prelegeri despre romanticism la Conservatorul din Moscova.

Ideea că Stalin ar fi fost vrăjit de muzica Iudinei este cu atât mai stranie dacă ne gândim la faptul că mulți alți muzicieni, chiar foști colegi de Conservator de-ai Iudinei, au fost numiți „dușmani ai poporului” de dictatorul sovietic. De exemplu Dmitri Dimitrievici Șostakovici, despre care mulți credeau că era un copil minune, era considerat un dușman al poporului. Fascinația lui Stalin față de Iudina s-a născut într-o seară din anul 1944 când a auzit la radio Concertul pentru pian nr. 23 al lui Mozart în interpretarea Iudinei. Dictatorului i-a plăcut atât de mult încât a cerut imediat o copie a concertului ei. Doar că radioul nu avea nicio înregistrare fusese un concert în direct, și cum șefilor le era teamă să îl informeze că nu există trebuia să vină repede cu o soluție. Ca să-i poată oferi o înregistrare au găsit o metodă neconvențională. Iudina a fost trezită în miezul nopții pentru a veni la studio pentru a înregistra „copia” cerută de Stalin. La studio o aștepta o orchestră condusă de un dirijor, aduși în mare grabă ca ea. Ora târzie a bulversat dirijorul care a fost înlocuit de un altul, dar nici cel de-al doilea dirijor nu a reușit să se adune. Cu toate acestea Iudina și-a păstrat calmul și a oferit o performanță impecabilă. Al treilea dirijor a avut nervi de oțel și a dus proiectul până la capăt. Până la ivirea zorilor concertul a putut fi înregistrat, s-a obținut o singură variantă, care a fost dusă lui Stalin. Din fericire între concertul redat în direct și înregistrare nu existau diferențe observabile atât de ușor. Stalin a fost atât de impresionat încât a doua zi i-a trimis Iudinei 20. 000 de ruble. Iudina s-a bucurat de generozitatea dictatorului, banii primiți i-a donat unei biserici, transmițându-i lui Stalin că în schimb se va ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lui făcute în fața poporului și a țării. Chiar dacă răspunsul Mariei Iudina era pe atunci ca o condamnare la moarte, Stalin nu a făcut nimic în privința declarației sale. Am putea spune că muzica ei a reușit să îmblânzească chiar și inima unuia dintre cei mai aprigi bărbați ai lumii. Nu știm dacă lucrurile au stat așa cu exactitate, cert este că este foarte posibil ca dictatorul înaintea morții sale chiar să fi ascultat concertul lui Mozart în interpretarea Iudinei, același concert înregistrat în miezul nopții, care mai poate fi ascultat chiar și în zilele noastre pe youtube.

Despre moartea lui Stalin se știe că a survenit în urma unui accident vascular cerebral, în urma căruia a mai supraviețuit câteva zile. În tot acest timp dictatorul a fost înconjurat de tot felul de medici și mulți acoliți. Moartea acestuia a fost făcută publică imediat, pentru ca alegerile unui alt lider sovietic să poată fi făcută în pace.

Legat de controversele care există în jurul dictatorului cunoaștem și ironia soții a morții lui Prokofiev care a avut loc cu nu mai o oră înaintea morții lui Stalin. Am putea spune că a fost o ultimă cenzură pusă asupra compozitorului. Dacă vorbim despre compozitorii care au fost afectați de Stalin îl putem aminti și pe Mstislav Rostropovici, al cărui activism politic s-a definit cu adevărat în ultimele decenii ale URSS-ului, dar ale cărui convingeri s-au năruit când s-a retras de la Conservator ca semn al devotamentului său față de Șostakovici, care fusese concediat pe nedrept.

Faptul că acesta ar fi fost descoperit fără viață, iar pe fundal s-ar fi auzit concertul înregistrat al Mariei Iudinei (care nu are nicio legătură cu decesul lui Stalin), o imagine care a apare în filmul făcut după viața dictatorului, Moartea lui Stalin al cărui regizor este Armando Iannucci, despre care s-a speculat cu mult înainte. Nici în ziua de azi nimeni nu poate aduce argumentele necesare prin care să se demonstreze că scena aceasta nu a avut loc. Că scena a avut sau nu loc și în realitate, nu are cea mai mare imporanță, dar asta nu face decât să arate că numele Mariei Iudina a fost unul important pentru Stalin. Filmul în sine este și o mărturie a caracterului ei. Putem să înțelegem atitudinea sa aproape sfidătoare, curajul și devoțiunea față de propriile sale convingeri. Artista era gata oricând de sacrificiu pentru ideile și idealurile sale.

Sursa acestei povești este o carte a muzicologului Solomon Volkov pe care a publicat-o în anul 1976, publicată trei ani mai târziu după ce plecase deja din Rusia. Cartea prezintă viața lui Șostakovici, colegul de Conservator al Iudinei. O istorie personală a compozitorului care a avut multe probleme, asemeni Iudinei, cu autorităților sovietice. Se presupune că în carte urmărim declarațiile făcute de compozitorul Șostakovici.

Potrivit compozitorului, într-o seară din anul 1944, Stalin ascultă la radio Concertul de pian nr. 23 în interpretarea Mariei Iudina și cere o copie. Stalin nu știa că îi fusese interzis să-și înregistreze performanțele, iar oficialii Comitetului Radio speriați de consecințe caută o soluție. Motiv pentru care Iudina este sunată și chemată de urgență în studio, spre norocul lor, interpreta nu le poartă ranchiună și acceptă propunerea stranie din noapte.

$$$

 MARILYN MONROE

Marilyn Monroe, numele original Norma Jeane Mortenson, numită mai târziu Norma Jeane Baker, Jeane scrisă uneori Jean, (născută la 1 iunie 1926, Los Angeles, California, SUA - decedată la 5 august 1962, Los Angeles), actriță americană care a devenit un important simbol sexual, care a jucat într-o serie de filme de succes comercial în anii '50 și care este considerată un simbol al culturii pop.

Norma Jeane Mortenson a luat mai târziu numele mamei sale, Baker. Mama ei a fost adesea închisă într-un azil, iar Norma Jeane a fost crescută de 12 seturi succesive de părinți adoptivi și, pentru o vreme, într-un orfelinat. În 1942, s-a căsătorit cu un coleg de muncă într-o fabrică de avioane, dar au divorțat la scurt timp după al Doilea Război Mondial. A devenit un model de fotograf popular și în 1946 a semnat un contract pe termen scurt cu Twentieth Century-Fox, luând drept nume de ecran Marilyn Monroe. După câteva scurte apariții în filme realizate de studiourile Fox și Columbia, a rămas din nou șomeră și a revenit la modeling pentru fotografi. Fotografia ei nud pe un calendar i-a adus un rol în filmul „Scudda-Hoo! Scudda-Hai!” (1948), care a fost urmat de alte roluri minore.

În 1950, Monroe a jucat un mic rol necreditat în „Aspalt Jungle”, după care care a primit un munte de scrisori de de fani. O apariție în „All About Eve” (1950) i-a câștigat un alt contract de la Fox și multă recunoaștere. Într-o succesiune de filme, inclusiv „Let's Make It Legal” (1951), „Love Nest” (1951), „Clash by Night” (1952) și „Niagara” (1953), ea a avansat la rolul de vedetă pe baza imaginii ei promovate de studio, de „zeiță a iubirii”. Cu spectacole în „Gentlemen Prefer Blondes” (1953), „How to Marry a Millionaire” (1953) și „There's No Business Like Show Business” (1954), faima ei a crescut constant și s-a răspândit în întreaga lume devenind obiectul unei adulări populare fără precedent. În 1954 s-a căsătorit cu starul de baseball Joe DiMaggio, iar publicitatea asociată a fost enormă. Odată cu sfârșitul căsătoriei lor, la mai puțin de un an mai târziu, ea a început să devină nemulțumită de cariera ei.

Monroe a studiat cu Lee Strasberg la Actors' Studio din New York și în 1The Sevn Year Itch” (1955) și „Bus Stop” (1956) a început să apară ca o comediantă talentată. În 1956 s-a căsătorit cu dramaturgul Arthur Miller și s-a retras pentru scurt timp din realizarea de filme, deși a jucat alături de Laurence Olivier îm„Rge Prince and the showgirl” (1957). Ea a câștigat aprecieri de critică pentru prima dată ca actriță serioasă pentru „Some Like It Hot” (1959). Ultimul ei film, drama „The Misfits” (1961), a fost scris de Miller special pentru Monroe, deși căsătoria lor s-a dezintegrat în timpul producției, divorțând în 1961.

În 1962, Monroe a început să filmeze comedia „Something's Got to Give”. Cu toate acestea, ea a lipsit frecvent de pe platou din cauza unor boli, iar în mai a călătorit în New York City pentru a participa la o gală în care a cântat celebrul „Happy Birthday” președintelui John F. Kennedy, cu care ar fi avut o aventură. În iunie, Monroe a fost concediată din film. Deși a fost reangajată ulterior, munca nu s-a reluat niciodată. După câteva luni ca reclusă virtuală, Monroe a murit din cauza unei supradoze de somnifere (barbiturice) în casa ei din Los Angeles. Moartea ei a fost considerată o „sinucidere probabilă”, iar această constatare a fost susținută de istoricul actriței de consum de droguri și de încercări anterioare de sinucidere. Cu toate acestea, unii au crezut că a fost ucisă după ce a amenințat că va dezvălui relația ei cu frații Kennedy - se zvonește și că ar fi avut o aventură cu procurorul general al SUA Robert F. Kennedy - sau că deținea informații care îi lega pe cei doi bărbați de crima organizată. Deși nu existau dovezi suficiente pentru a susține aceste afirmații, teoriile conspirației au persistat.

În primele lor rulări, cele 23 de filme ale lui Monroe au încasat un total de peste 200 de milioane de dolari, iar faima ei a depășit-o pe cea a oricărui alt animator al timpului ei. Imaginea ei timpurie de blondă proastă și seducătoare a făcut loc în anii următori figurii tragice a unei femei sensibile și nesigure, care nu a putut scăpa de presiunile de la Hollywood. Vulnerabilitatea și senzualitatea ei combinate cu moartea ei au ridicat-o în cele din urmă la statutul de icoană culturală americană.

$$$

 ZAHARIA STANCU

De la activismul socialist din perioada interbelică, la succesul literar obținut sub egida realismului socialist și până la controversa privind compromisurile politice, Zaharia Stancu rămâne o figură aparte a literaturii române.

Într-o epocă în care libertatea devenise doar o amintire, inclusiv creația era sistematizată cu forța de către regimul comunist. Destinele tragice ale celor care au fost închiși pe nedrept, care au fost captivi în ghearele torturii, foametei și bolilor sunt dovezi de netăgăduit ale cruzimii unui regim ce ți-ar fi cenzurat și gândurile dacă ar fi mijloacele necesare. Inclusiv lumea literară comunistă era una marcată de manipulări subtile sau mai puțin subtile, în care solidaritatea dintre scriitori devenea mai mult o utopie decât o realitate, direcția fiind impusă de la vârf de președintele Uniunii Scriitorilor din România, funcție deținută și de Zaharia Stancu în două mandate.

Perceput de unii ca un oportunist, dispus să facă compromisuri pentru a-și asigura poziția în structurile culturale oficiale, mai ales în urma publicării volumelor „Zile de lagăr“ (1945) sau „Călătorind prin URSS“ (1951), Zaharia Stancu rămâne o figură controversată a literaturii române, care, printre accentele ideologice evidente, a strecurat și teme universale puternice: traiul dur al țăranilor marcat de sărăcie și muncă peste măsură, viața nomadă a romilor sacrificați de regimurile totalitare, dar și căutarea identității într-o lume în care exiști la limita supraviețuirii.

Stângismul lui Zaharia

Născut pe 5 octombrie 1902 în satul Salcia din Teleorman, pe care avea să îl evoce în romanul autobiografic „Desculț“, Zaharia Stancu a fost o personalitate polivalentă a culturii românești: scriitor, poet, romancier, publicist, jurnalist și director de teatru. De-a lungul unei vieți marcate de schimbări istorice și politice, a fost distins cu Premiul Herder și a devenit membru al Academiei Române. După ce a debutat drept gazetar și poet liric, colaborând cu reviste precum „Azi“, „Lumea Românească“, „Revista română“, „Gândirea“, a îmbrățișat idealurile stângii manifestând o atitudine profund antifascistă, despre care unii critici susțin că a fost doar una oportunistă.

În perioada interbelică, traseul ideologic al lui Zaharia Stancu a suferit o transformare amplă, trecând de la orientările gândiriste către socialismul militant, prefigurându-i angajamentul ulterior față de stânga politică. În anii tulburi ai celui de-Al Doilea Război Mondial, Stancu s-a remarcat printr-o atitudine vehement antifascistă, ce avea să-i aducă detenția în lagărul de la Târgu-Jiu între 1942 și 1943. Aici, alături de figuri precum Victor Eftimiu, Mihai Ralea și Ion Gheorghe Maurer, a trăit experiențe care i-au consolidat convingerile și aveau să dea naștere volumului memorialistic „Zile de lagăr“ (1945).

Stancu a încercat să se înconjoare de scriitori sau jurnaliști cu aceleași înclinații, angajând la revista „Lumea Românească“ redactori comuniști urmăriți de Siguranță. „Scriam cu pistolul pe masă și mă mir și astăzi cum nu s-a găsit atunci un nebun să-mi găurească țeasta“, își amintea el, conturând imaginea unei perioade în care fiecare gest de nesupunere te putea costa viața. În lagăr, pentru convingerile sale, a intrat în greva a foamei pentru zece zile. Revenirea sa la normalitate a fost învățată de la Maurer, care i-a explicat cu calm pașii unui regim alimentar menit să-i salveze sănătatea: „zeamă de lămâie, zeamă de portocale, mai târziu ceai, pe urmă lapte“. Mai mult decât un simplu martor al unor vremuri tensionate, Zaharia Stancu a participat activ la schimbările sociale, iar relațiile sale cu personalități precum Nicolae Titulescu, pe care l-a elogiat pentru deschiderea sa către URSS în anii 1930, l-au transformat într-un pion central al mișcării comuniste. Volumul „Zile de lagăr“ rămâne nu doar o mărturie a acestor ani, ci și un document al transformării unui scriitor în militant.

Toate drumurile duc la Kremlin

Deși era apreciat încă din perioada interbelică, atât în cercurile literare, cât și de publicul larg, pentru talentul său ca poet și prozator, adevărata glorie și recunoaștere au venit după război, când a fost promovat intens de puterea comunistă, nu doar din considerente estetice, ci mai mult din rațiuni ideologice, opera lui fiind văzută drept un aliat al noii ordini politice. Publicarea romanului „Desculț“ (1948) a fost apogeul vieții sale literare, transformându-l într-o voce esențială a realismului socialist, volumul fiind introdus și în programele școlare.

În fapt, ca director al Teatrului Național din București (1946-1952, 1958-1968), președinte activ al Uniunii Scriitorilor din 1949 și lider al Societății Scriitorilor Democrați din 1948, Stancu a influențat profund direcțiile culturale ale epocii. În 1949 publică volumul „Călătorind prin URSS. Note și impresii de drum“ în care elogiază „marea putere sovietică“ și își exprimă „admiraţia nețărmurită“ față de ea și „genialul părinte al popoarelor Iosif Stalin“. „Ai vrea să trăiești mereu la Moscova, să treci mereu pe lângă zidurile roșii-ruginii ale Kremlinului, vechi parcă de când lumea, să-ți arunci privirile la sutele de ferestre luminate, întrebându-te: dincolo de care din ele, la acea oră de noapte, când întunericul atârnă ca un ciorchine uriaș deasupra orașului, lucrează tovarășul Iosif Vissarionovici Stalin?“, nota Zaharia Stancu.

Însă reabilitarea lui în fața regimului avea să vină un deceniu mai târziu, în toată această perioadă depunând numeroase cereri pentru a fi reprimit în partid. Deși Gheorghiu-Dej, conducătorul PMR și implicit al țării, părea în favoarea reabilitării scriitorului, opoziția unor figuri precum Nicolae Ceaușescu și Alexandru Drăghici a amânat acest moment, dezvăluind o luptă de culise în care ideologia și suspiciunea dictau ritmul. Pe 10 mai 1962, într-o ședință a Biroului Politic, Gheorghiu-Dej a propus un gest strategic: reintegrarea unor intelectuali de seamă în rândurile partidului, precum George Călinescu și Mihai Ralea, dar cazul lui Stancu a fost cel mai complicat. Etichetat drept „agent de Siguranță“ Stancu era privit cu suspiciune. Ceaușescu, neînduplecat, a susținut că există documente care dovedesc colaborarea acestuia cu serviciile secrete, mergând până la a-l acuza că activitatea sa s-a întins până după 23 august 1944. În timpul discuțiilor s-a conturat un portret controversat al scriitorului: un „intelectual oportunist“, cum îl descria Drăghici, dar și un om care, în anumite momente, a colaborat „cu folos“ cu ilegalistul Ion Gheorghe Maurer.

În ciuda acuzațiilor, Gheorghiu-Dej a pledat pentru o abordare pragmatică, argumentând că reintegrarea lui Stancu, alături de alți intelectuali, ar aduce un capital de imagine partidului. Totuși, Ceaușescu a rămas neclintit, insistând pe verificarea atentă a dosarelor de la Ministerul de Interne, ceea ce a amânat reabilitarea scriitorului cu doi ani. Abia în 1964, Zaharia Stancu a fost reprimit, vechimea sa în partid fiind calculată retroactiv, încă de la prima cerere din 1960. Aceiași oameni care îl respinseseră anterior au fost acum dispuși să-l accepte, marcând finalul unei perioade de penitență politică.

„Zaaria“ și „Niculae“ Ceaușescu

Odată reabilitat pe scena politică și venirea lui Ceaușescu la putere, scriitorul a reușit să reintre în grațiile lui și să câștige respectul „marelui conducător“ al statului. Cu un temperament aprig, Zaharia Stancu se enerva deseori la Uniunea Scriitorilor și nu avea rețineri în a se folosi de acest lucru. „Doamnă Niţelea – secretara – eu am plecat! Să îi spuneţi lui Niculae Ceauşescu – nu Nicolae, ci Niculae, ţărăneşte – că eu am plecat! Şi nu mă mai întorc niciodată! Am vrut să slujesc socialismul, am vrut să slujesc Partidul şi nu sunt lăsat să slujesc nici Partidul, nici socialismul...“, potrivit volumului „Jurnalul unui personaj controversat – rememorări provocate de Vartan Arachelian“, semnat de Dinu Săraru.

„Şi acolo, erau şi şoferul, şi secretarele, şi toţi funcţionarii care boceau, şi el trântea trei cărţi pe birou, pe care le tot lua, şi iar nu le mai lua... Şi pleca acasă, pe strada Herăstrău, se închidea în casă şi nu răspundea la telefon. Bineînţeles că se găsea un binevoitor să dea telefon la cabinetul lui Ceauşescu: A plecat neica Zaharia! Şi Ceauşescu iute: Unde e Zaaria? Daţi-mi-l la telefon pe Zaaria! Îi zicea Zaaria, tot ţărăneşte. Zaaria nu răspundea la telefon. Trimitea la el acasă pe cineva..., la sfârşit îl scotea din casă: – Zaarie, vino până la mine!“, rememorează Vartan Arachelian, ziarist de investigații și publicist-comentator la ziarul „Scânteia tineretului“.

De asemenea, cel care avea să devină director adjunct al Televiziunii Române, Vartan Arachelian, relatează una dintre vizitele pe care i le-a făcut lui Nicolae Ceaușescu alături de Eugen Barbu și Zaharia Stancu, menționând că „Stancu era foarte mândru că se află în relaţia asta amicală cu şeful statului“. La rândul lui, Ceaușescu avea o mare admirație pentru „Zaaria“, pe care nu îl vedea doar ca pe un scriitor printre mulți alții, ci „era prieten, era marele Stancu“.

„Faima dârzeniei care îi făcuse duşmani şi prieteni dintr-o adâncă şi bine ascunsă iubire de semeni“

Cu o voce puternică, a cărei realism de multe ori chiar brutal a scos la iveală durerea vieții celor umiliți și marginalizați, Zaharia Stancu a fost în același timp și un funcționar al regimului, un om care a știut să navigheze prin jocurile politice pentru a rămâne în prim-planul scenei culturale. În operele sale, inclusiv în poezie – genul care i-a marcat începuturile literare și i-a hrănit sensibilitatea artistică inclusiv în proză –, a recreat lumea satului românesc sărăcit, a luptei pentru supraviețuire și a degradării morale ca efect al mizeriei și opresiunii. Romanul „Desculț“ rămâne și astăzi mărturia unei lumi dure văzută prin ochii unui copil – Darie –, martor la momentele intime din sânul familiei, pline de tensiuni și amintiri dureroase, dar și la brutalitatea sărăciei și luptei pentru supraviețuire: „Toți oamenii din jur râd rar. Îi văd de obicei încruntați, cu fețele întunecate. Au fețele întunecate și toamna când plouă, și primăvara când se topesc și după ce se topesc zăpezile și iarba zbucnește din adâncuri, scoțând colți verzi pe acolo pe unde mai înainte pământul fusese negru smoală. Rămân încruntați, întunecați oamenii și vara, când dau în pârg cireșele. Rămân încruntați și întunecați și atunci când se coace grâul pe câmpuri și când, de la o margine a zării la alta, o mare galbenă, dungată cu verde, primește, din zori și până în amurg, ploaia luminii“.

Publicat în 1948, „Desculț“ a stârnit controverse pe scena literară a vremii. Sărăcia, lupta de clasă și nedreptatea socială, teme centrale în roman, par să servească două fețe ale aceleiași monede: pe de o parte, ele răspund cerințelor realismului socialist, iar pe de alta, se transformă în reflecții atemporale asupra condiției umane universale. În același timp, criticii au sugerat că Zaharia Stanciu a romanțat unele detalii, îndepărtând povestea de realitatea personală, dramatizând unele scene până la exagerare. „Fantezie? Imaginație? Realitate? O spun limpede! Acum nu știu, nu mai știu ce este viață și ce este literatură în «Desculț» și în celelalte cărți ale mele. Nu știu și nici nu vreau să mai știu“, relata autorul în volumul „Zaharia Stancu interpretat de...“.

„Relectură fără prejudecăți“

Însă, dincolo de „Desculț“, Zaharia Stancu a lăsat posterității și alte opere precum „Pădurea nebună“ și „Jocul cu moartea“, scrieri ce îmbină lirismul introspectiv cu realismul crud, oferind o radiografie a suferinței, demnității și căutării de sine în vremuri tulburi. Temele abordate în opera sa – nedreptatea socială, marginalizarea, dorința de apartenență – sunt la fel de actuale și în prezent. Sărăcia rurală, prejudecățile față de minorități sau lupta pentru demnitate sunt subiecte care rezonează cu realitățile lumii moderne.

„Zaharia Stancu ar merita o relectură fără prejudecăți. Mă voi referi deocamdată la romanele sale de tinerețe, ignorate de critica interbelică si postbelică, abia menționate la bibliografie“, era îndemnul criticului literar Nicolae Manolescu din articolul „Un scriitor aproape uitat“, publicat în „România Literară“, nr. 42 din 1999.

Cel care, atunci când era binedispus, râdea „cu toată gura lui vorace, cu botul lui de fiară“ a apucat, sfâșiat și „s-a hrănit cu tot ce a putut din viaţă“, potrivit relatărilor făcute de jurnalista Maria Banuș în jurnalul publicat sub titlul „Însemnările mele“. Chiar dacă era un om al partidului, încercase să îi ajute pe unii scriitori să fie reabilitați în ochii regimului. „Dintre scriitorii «bătrâni» mă ataşasem de Nicolae Carandino. Fost director al ziarului «Dreptatea», făcuse aproape zece ani de închisoare, condamnat în procesul intentat fruntaşilor Partidului Naţional-Ţărănesc, în urma faimoasei încercări de a fugi din ţară, cu o avionetă de la Tămădău, în realitate o cursă a Securităţii. Zaharia Stancu îl ajutase să reintre în drepturi...“, nota istoricul literar Niculae Gheran în seria de volume „Arta de a fi păgubaș“.

La rândul lui, Nicolae Manolescu relatează despre un episod în care a fost ajutat de Zaharia Stancu, arătându-ne o față mai puțin cunoscută a scriitorului: „Într-o anumită împrejurare, am putut verifica și caracterul omului. I se reproșau multe, și de dinainte de război, și din primii ani ai regimului comunist, la care s-a adaptat fără dificultate. Nu i se ierta articolul despre Pasternak, când acesta primise Nobelul și fusese obligat de autoritățile sovietice să-l refuze. Nici discursuri rostite în fața lui Ceaușescu, deși uneori era evident că se compromitea pe sine ca să apere Uniunea noastră al cărei președinte era. Cum spuneam, am apelat la el într-o problemă personală. A intervenit imediat acolo unde trebuia“.

Zaharia Stancu avea să moară pe 5 decembrie 1974, după o lungă suferință. „Mai târziu, fără să-l cunosc îndeaproape, l-am auzit pe Stancu vorbind şi l-am privit cu atenţie. Am înţeles că faima dârzeniei care îi făcuse duşmani şi prieteni statornici venea dintr-o experienţă îndelungată, din răbdare, voinţă şi o adâncă şi bine ascunsă iubire de semeni“, scria romancierul George Bălăiță într-un articol din revista „Ateneu“.

$$$

 WILLIAM BUTLER YEATS

William Butler Yeats a fost unul dintre cei mai mari poeți de limbă engleză ai secolului XX și a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1923.

Cine a fost William Butler Yeats?

William Butler Yeats și-a publicat primele lucrări la mijlocul anilor 1880, în timp ce era student la Școala Metropolitană de Artă din Dublin. Printre primele sale realizări se numără Rătăcirile lui Oisin și alte poeme (1889) și piese de teatru precum Contesa Cathleen (1892) și Deirdre (1907). În 1923, a primit Premiul Nobel pentru Literatură. A scris apoi opere mai influente, inclusiv Turnul (1928) și Cuvinte pentru muzică, poate și alte poeme (1932). Yeats, care a murit în 1939, este amintit ca unul dintre cei mai importanți poeți occidentali ai secolului XX.

Tinereţe

William Butler Yeats s-a născut pe 13 iunie 1865, la Dublin, Irlanda, fiind cel mai mare copil al lui John Butler Yeats și Susan Mary Pollexfen. Deși John a studiat drept, a abandonat dreptul pentru artă la scurt timp după nașterea primului său fiu. Yeats și-a petrecut o mare parte din primii ani la Londra, unde tatăl său studia arta, dar se întorcea frecvent și în Irlanda.

La mijlocul anilor 1880, Yeats și-a urmat propriul interes pentru artă ca student la Școala Metropolitană de Artă din Dublin. După publicarea poeziilor sale în Dublin University Review în 1885, a abandonat curând școala de artă pentru alte preocupări.

Începuturi în carieră

După ce s-a întors la Londra la sfârșitul anilor 1880, Yeats i-a întâlnit pe scriitorii Oscar Wilde , Lionel Johnson și George Bernard Shaw . De asemenea, a făcut cunoștință cu Maud Gonne, o susținătoare a independenței irlandeze. Această femeie revoluționară a servit drept muză pentru Yeats ani de zile. El chiar a cerut-o în căsătorie de mai multe ori, dar ea l-a refuzat. I-a dedicat drama din 1892, Contesa Cathleen .

În această perioadă, Yeats a fondat împreună cu Ernest Rhys grupul de poezie Rhymers' Club. De asemenea, s-a alăturat Ordinului Zorilor de Aur, o organizație care explora subiecte legate de ocultism și misticism. Deși era fascinat de elementele dincolo de lume, interesul lui Yeats pentru Irlanda, în special pentru poveștile sale populare, a alimentat o mare parte din producția sa. Lucrarea care dă titlul operei, „ Rătăcirile lui Oisin și alte poezii ” (1889), se inspiră din povestea unui erou mitic irlandez.

Poet și dramaturg aclamat

Pe lângă poeziile sale, Yeats a dedicat o energie semnificativă scrierii de piese de teatru. A făcut echipă cu Lady Gregory pentru a dezvolta lucrări pentru scena irlandeză, cei doi colaborând pentru producția din 1902 a piesei Cathleen Ni Houlihan . Cam în acea perioadă, Yeats a contribuit la fondarea Societății Naționale de Teatru Irlandeze, fiind președinte și co-director al acesteia, alături de Lady Gregory și John Millington Synge. Au urmat curând și alte lucrări, inclusiv On Baile's Strand , Deirdre și At the Hawk's Well .

După căsătoria sa cu Georgie Hyde-Lees în 1917, Yeats a început o nouă perioadă creativă prin experimente cu scrierea automată. Proaspătul căsătorit stătea împreună pentru sesiuni de scriere despre care credea că sunt ghidați de forțe din lumea spiritelor, prin care Yeats a formulat teorii complexe despre natura și istoria umană. În curând au avut doi copii, fiica Anne și fiul William Michael.

Celebrul scriitor a devenit apoi o figură politică în noul Stat Liber Irlandez, servind ca senator timp de șase ani, începând cu 1922. În anul următor, a primit o importantă distincție pentru scrierile sale, fiind laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Potrivit site-ului oficial al Premiului Nobel, Yeats a fost selectat „pentru poezia sa mereu inspirată, care, într-o formă extrem de artistică, exprimă spiritul unei întregi națiuni”.

Moarte

Yeats a continuat să scrie până la moartea sa. Printre lucrările sale ulterioare importante se numără „Lebedele sălbatice de la Coole” (1917), „O viziune” (1925), „Turnul” (1928) și „Cuvinte pentru muzică, poate și alte poezii” (1932). Yeats a decedat pe 28 ianuarie 1939, la Roquebrune-Cap-Martin, Franța. Publicarea lucrărilor „Ultimele poezii” și „Două piese” la scurt timp după moartea sa i-a consolidat și mai mult moștenirea de poet și dramaturg de renume.

_$$

 VIAȚA DE APOI ÎN EGIPTUL ANTIC

Viata de dupa moarte

Dupa parerea lui Herodot , egiptenii ar fi fost primii oameni care au vorbit despre nemurirea sufletului. Dar, chiar daca nu se poate acorda o valoare absoluta unei astfel de afirmatii, este sigur ca egiptenii au avut o credinta neobisnuit de puternica in nemurirea sufletului, aceasta credinta constituind una dintre caracteristicile esentiale ale vietii si religiei lor. Sapaturile arheologice facute in Egipt au dat la iveala urmele unui intens cult al mortilor inca din epoca preistorica, iar documentele scrise si cele nescrise de mai tirziu dovedesc ca pentru egipteni cultul soarelui si cultul mortilor formau preocuparile de capetenie ale vietii lor.

Este foarte probabil ca la inceputurile civilizatiei egiptene sa fi existat o conceptie destul de grosolana despre viata viitoare. Descoperirile arheologice au aratat cum in epoca preistorica egiptenii isi ingropau mortii culcati pe o parte, in pozitia numita "chircita" si avand in preajma lor unelte de lucru si provizii de mancare si bautura. "Locul de veci" al mortilor trebuie sa fi fost deci la egipteni in acea vreme mormantul insusi. Acolo i se aducea mortului hrana. Acolo, la mormant, se desfasura cultul datorat mortilor de catre cei vii. Pe timpul dinastiei a IV-a apare insa credinta ca sufletul mortului poate pleca din mormant pe un timp mai mult sau mai putin lung sau ca isi poate alege alta locuinta mai placuta. Tot acum s-a putut forma si credinta despre o lume indepartata a mortilor, in care se ajunge pe un drum greu, plin de peripetii si primejdii. Pentru a sfatui si calauzi sufletul in timpul acestei calatorii postume, s-au compus acele Carti ale mortilor, adevarate ghiduri ale lumii de dincolo. In aceste carti sufletul mortului gasea indicii despre tot ce trebuia sa faca si sa spuna pentru a izbuti sa ajunga in fericita lume a mortilor. Ceva mai mult, pretiosul ghid cuprindea si planuri amanuntite ale locurilor mai incurcate din lumea subterana, ca si portretele personajelor de seama, bune sau rele, pe care mortul trebuia sa le cheme in ajutor sau sa se fereasca de ele.

Dar unde era pentru egipteni acea fericita sau poate nefericita lume a mortilor este greu de precizat. Nu fiindca n-ar fi indicatii in textele egiptene, ci fiindca aceste indicatii se deosebesc foarte mult unele de altele. Aceasta probabil pentru ca in epoca preistorica a Egiptului au fost mai multe doctrine locale cu privire la destinul sufletului; doctrine care apoi, chiar in Textele din piramide si in Cartea mortilor, apar revizuite si sintetizate.

Izvoarele provenite din diferitele centre principale ale Egiptului relateaza felurite variante ale temei eshatologice, in functie de caracterul special al zeitatii locale. Astfel, la Memfis se credea ca sufletele mortilor merg intr-un loc trist, spre apus, in desertul Libiei, unde isi avea resedinta Sokoris, zeul funerar al Memfisului. La Heliopolis se credea ca sufletele calatoresc fericite, impreuna cu zeul Ra, pe barca acestuia, care noaptea trecea printr-un loc intunecos numit Duat, situat undeva, afara din Egipt, spre apus. Pentru locuitorii din Abydos, intrarea in lumea cealalta era situata la apus de acel oras, acolo unde barca soarelui se strecura in fiecare seara in imparatia mortilor printr-o crapatura a muntelui.

Cea mai raspandita versiune eshatologica si care a predominat in tot Egiptul a fost desigur cea osiriana. Potrivit legendei osiriene, zeul civilizator Osiris a fost omorat de fratele sau Seth si apoi a fost inviat prin procedee magice de catre Isis, Nephtys, Anubis etc. Aceste procedee magice nu erau insa decat vechile rituri egiptene ale mumificarii, carora mitul osirian a venit sa le dea un anumit sens, o anumita explicatie: aceea ca riturile inmormantarii transforma pe mort intr-un Osiris si-l fac sa invie si sa traiasca viata vesnica si fericita a zeului, putand chiar sa poarte numele de Osiris pe langa numele sau. Calatoria sufletului dupa moarte avea ca tinta imparatia lui Osiris, campiile lui Iaru unde sufletele duceau o viata fericita, servind pe Osiris asa cum au servit pe faraon, dar in conditii mult mai favorabile, deoarece fertilitatea campiilor lui Iaru era mult mai mare decat aceea a regiunii Nilului.

Raiul egiptenilor antici era deci conceput ca o foarte frumoasa vale a Nilului, cu canale de irigatie, cu inundatii fertilizatoare, cu recolte foarte imbelsugate si chiar cu posibilitatea pentru suflete de a pune pe altii sa lucreze in locul lor, asa cum lucrau in Egipt sclavii. Este vorba de "Raspunzatori" (usabtu), statuete de pamant smaltuite, care se puneau de catre rude in mormant si aveau rolul sa raspunda prezent in momentul cand mortul, pus la munci grele de noul sau stapan, Osiris, va avea nevoie sa fie inlocuit de cineva.

Judecata lui Osiris. Egiptenii concepeau in general viata viitoare ca un fel de paradis terestru. Totusi, inca din timpuri foarte vechi apare in eshatologia lor si ideea morala. Caracterul moral al eshatologiei egiptene apare lamurit in asa-numita Judecata a lui Osiris.

In capitolul 125 al Cartii mortilor este prezentat un tribunal, in fata caruia mortul trebuie sa se infatiseze pentru a-si sustine cauza, marturisindu-si curatia morala. Imaginile cuprinse in acest capitol arata pe Osiris asezat pe un tron maret si prezidand ceremonia. El este asistat de 42 de judecatori, numar care ar corespunde celor 42 de nome ale Egiptului. Mortul este condus de zeul Horus in marea sala a judecatii. De fata este si Anubis. Impreuna fac cantarirea sufletului mortului pe o balanta. Pe un taler al balantei este asezata inima mortului, iar pe celalalt o pana, simbol al zeitei adevarului, Maat. Deoparte sta un animal hidos, jumatate crocodil, jumatate hipopotam, numit Oms, un fel de Cerber. Acesta asteapta rezultatul cantaririi inimii, pentru ca, in cazul ca balanta nu ramane fixa si se inclina intr-o parte, sa devoreze imediat inima mortului. Mortul nu ramane pasiv fata de cele ce se intampla cu sine, ci se agita, se apara, isi sustine nevinovatia printr-o ,,marturisire negativa", in care arata faptele rele pe care ar fi putut sa le faca dar nu le-a facut. Adresandu-se lui Osiris, il saluta ca pe un zeu al dreptatii, asigurindu-l ca n-a facut nici o fapta rea, nu si-a omorat rudele, n-a mintit, n-a tradat, n-a parit, n-a barfit, n-a facut pe nimeni sa sufere de foame, n-a facut pe nimeni sa verse lacrimi, n-a comis adulter, n-a micsorat banita de grau, n-a falsificat masura cotului, n-a apasat pe varga de fier a balantei si asa mai departe, sfarsind prin a repeta: "Sunt curat, sunt curat, sunt curat, sunt curat !" Adresandu-se apoi judecatorilor, le cere sa aduca in fata zeului marturie favorabila, sa nu spuna nimic rau despre el, pentru ca a dat paine celui infometat, apa celui caruia ii era sete, vesminte celui care era gol etc. In urma acestei duble recomandari, zeul Toth, scribul zeilor, care statuse cu condeiul in mana si asteptase cantarirea, isi face raportul catre Osiris spunand: "Cutare a fost cantarit pe balanta, nu i s-a gasit nici o vina, inima sa e dreapta, mainile sale sunt curate, trupul sau este lipsit de orice rau; acul balantei este la mijloc, nici un pic de o parte sau de alta". Atunci judecatorul suprem pronunta hotararea, dandu-se voie mortului sa mearga unde vrea in lumea spiritelor si a zeilor, fara sa fie oprit de pazitorii portilor raiului (Amenti). Imperiul lui Osiris ii este deschis.

Ideea de sanctiune nu apare destul de limpede in eshatologia egipteana. Totusi, in textele de origine tebana se intalneste ideea de un loc lugubru, cu suferinte atroce, iar din alte texte s-ar parea oaacei care ieseau rau la judecata lui Osiris erau devorati indata de judecatori sau de animalul hidos de care am amintit, se intorceau pe pamant la o viata mizerabila sau se intrupau in animale necurate.