$$$

 Ultimul samurai care a ales viața

La doar douăzeci de ani, îmbrăcat în hainele pregătite pentru moarte și cu sufletul împăcat cu un sfârșit pe care îl credea inevitabil, Hayashi Tadataka s-a așezat în fața camerei de fotografiat pentru prima și singura dată din viața sa, într-un Japonia sfâșiată de haosul războiului Boshin din 1868, convins că acea imagine va rămâne singura urmă a existenței sale, pentru că urma să moară luptând pentru ultimul shogun, așa cum cerea onoarea samurailor și codul nescris al vremii.

Privirea lui, surprinsă pe placă, nu trăda teamă, nici îndoială, ci o liniște solemnă, aceea a unui tânăr care își acceptase destinul fără revoltă, pregătit să dispară odată cu lumea pe care o slujea, o lume a săbiilor, a loialității absolute și a morții văzute ca formă supremă de glorie.

Numai că istoria a ales alt drum.

Hayashi Tadataka nu a căzut pe câmpul de luptă, nu și-a sfârșit viața într-un gest teatral de onoare, ci a supraviețuit, s-a predat și, în loc să îmbrățișeze moartea ca pe o datorie, a făcut un gest de neconceput pentru epoca sa: a ales să trăiască.

A spus simplu, cu o înțelepciune care sfida valorile timpului său, că „gloria stă în moarte, dar viața este frumoasă”, și cu aceste cuvinte a rupt definitiv legătura cu trecutul, renunțând la armură, la rangul de daimyō și la privilegiile feudale, devenind un om obișnuit, un simplu civil într-o Japonie care se transforma rapid, lăsând în urmă epoca samurailor și intrând într-o modernitate nemiloasă cu vechile simboluri.

Cel care fusese stăpân peste pământuri și oameni a ajuns să lucreze ca vânzător într-un magazin, pierzându-se deliberat în anonimat, în timp ce țara lui se schimba sub ochii săi, iar valorile pentru care fusese gata să moară se topeau încet în amintire.

A trăit suficient de mult încât să aibă nepoți, suficient de mult încât să poarte în sine memoria unei lumi dispărute, pe care nimeni din jur nu o mai putea înțelege pe deplin, devenind o punte vie între Japonia sabiei și Japonia viitorului.

În 1941, cu puțin timp înainte de moarte, fiica lui i-a cerut să scrie un poem de adio, așa cum cere tradiția, iar el a zâmbit și a spus că scrisese deja unul, cu mult timp în urmă, în 1868, în ziua în care credea că va muri, adăugând că acum nu mai avea nevoie de un altul.

Cel numit adesea „ultimul samurai” nu și-a lăsat moștenirea într-o moarte tânără și spectaculoasă, cu sabia în mână, ci într-un gest mult mai rar și mai greu: curajul de a rămâne în viață atunci când toată lumea te învățase că doar moartea poate fi onorabilă.

#UltimulSamurai #CurajulDeATrăi #IstorieJaponeză #OnoareȘiViață #DestineCareSchimbăIstoria

Este mai mare curajul celui care moare pentru o idee sau al celui care are puterea să trăiască atunci când lumea lui se prăbușește?

$$$

 S-a întâmplat în 5 ianuarie1859: La această dată, Adunarea Electivă a Moldovei îl alegea ca domn, în unanimitate, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza (membru în partida unionistă, fost participant la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova). La 24 ianuarie/5 febr.1859 Adunarea Electivă a Ţării Româneşti îl alegea pe domnul Moldovei, Al. I. Cuza, şi ca domn al Ţării Româneşti, realizându-se, astfel, unirea Principatelor Române (5/17).

Perioada dintre data semnării Convenţiei de la Paris (7/19 august 1858) şi data convocării Adunărilor Elective s-a caracterizat prin confruntarea politică dintre forţele unioniste şi forţele conservatoare.Partida naţională, unionistă, cuprindea pe foştii revoluţionari de la 1848, numiţi în izvoarele vremii şi „radicali'', „unionişti'' şi „progresişti''. Forţele unioniste au încercat să folosească într-un mod cât mai eficient acele stipulaţii ale Convenţiei de la Paris care deschideau perspectiva unirii depline a Principatelor.Forţele conservatoare beneficiau de faptul că legea electorală cenzitară le avantaja considerabil, fiind încurajate, totodată, de acele puteri străine interesate în menţinerea separării celor două Principate Române.

Potrivit prevederilor Convenţiei de la Paris din 1858 urma ca până la alegerea domnului, în fiecare dintre cele două Principate Române, de către o Adunare Electivă, caimacamul aflat în funcţie să fie înlocuit prin trei caimacami.În Moldova, noua căimăcămie era, prin doi dintre membrii săi, Anastase Panu şi Vasile Sturdza, favorabilă partidei naţionale, în timp ce al treilea membru, Ştefan Catargiu, era un conservator. Căimăcămia din Moldova a numit în guvern şi în administraţia ţării persoane cu vederi progresiste, precum Vasile Alecsandri, care a ocupat postul de secretar de stat, ministru al afacerilor străine, Ioan A. Cantacuzino, ministru de finanţe, Panait Donici, ministru al lucrărilor publice. În fruntea armatei a fost numit, ca locţiitor de hatman, Alexandru Ioan Cuza. De asemenea, în Moldova presa s-a putut manifesta în mod liber, reapărând periodicele unioniste „Steaua Dunării'' şi „Zimbrul''.

Alegerile din Moldova au avut loc în zilele de 14, 16, 17 şi 18 decembrie 1858 şi au adus în Adunarea Electivă o majoritate a partidei naţionale, anume 33 de deputaţi din totalul de 55. Minoritatea conservatoare, reprezentând 22 de deputaţi, se împărţea între gruparea care îl susţinea pe fostul domn Mihail Sturdza şi cea care îl susţinea pe fiul acestuia, Grigore Sturdza.Numărul total al candidaţilor la domnie era de 38, între aceştia numărându-se şi Vasile Alecsandri (care şi-a retras ulterior candidatura) şi Costache Negri. Conform prevederilor legii electorale, la zece zile după alegeri, adică la 28 decembrie 1858 a fost convocată Adunarea Electivă. Faptul că majoritatea deputaţilor se pronunţa pentru unire a uşurat în bună măsură desemnarea unui candidat la tron favorabil Unirii, deşi s-au purtat discuţii aprinse până s-a ajuns la un acord în privinţa persoanei viitorului domn. Partida naţională, majoritară în cadrul Adunării, nu desemnase înainte de scrutinul electoral pe viitorul candidat. Desemnarea lui Cuza drept candidat unic al partidei naţionale a fost precedată de discuţii aprinse.

Incertitudinea a durat până în seara zilei de 3/15 ianuarie, când deputaţii s-au întrunit din nou spre a se pune de acord asupra unui singur candidat, condiţie sine qua non a succesului. Întrunirea a avut loc acasă la Costache Rolla, fruntaş unionist, care stătea în localul cabinetului de istorie naturală, într-o încăpere de lângă Sala „Elefant''. După discuţii fără rezultat, se părea că adunarea avea să se termine printr-un eşec, când Lascăr Rosetti încuie uşa şi declară că nu se vor despărţi până nu vor cădea de acord asupra candidatului unic. Neculai Pisoţchi a propus atunci să fie ales colonelul Alexandru Ioan Cuza. Acesta a fost acceptat imediat de toţi cei prezenţi. Se încheie în acest sens un proces-verbal. În procesul-verbal încheiat în cadrul întrunirii din Sala „Elefant'', în 3/15 ianuarie 1859, se arăta: „Astăzi, în 3 ianuarie anul 1859, partida naţională independentă, întrunindu-se în şedinţă şi păşind în scrutin pentru alegerea candidatului la domnie, pe care cu toţii pe onor ne îndatorim a susţine în Adunare prin vot pe faţă, a ales cu majoritate absolută la domnia Moldovei pe colonelul Alecu Cuza''. În ziua alegerii, la 5/17 ianuarie 1859, majoritatea fiind asigurată pentru Cuza, partizanii lui Grigore Sturdza s-au pronunţat şi ei tot pentru candidatul partidei naţionale, la fel şi cei care îl sprijiniseră până atunci pe fostul domn Mihai Sturdza. Astfel colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales la 5/17 ianuarie 1859 domn al Moldovei cu unanimitatea celor prezenţi - 48 la număr.

Îndată după proclamarea rezultatului, care a avut loc în uralele şi aplauzele deputaţilor şi ale publicului din tribune, noul ales a pronunţat jurământul cerut de lege: „Jur în numele preasfintei Treimi şi în faţa ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesul Patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi toată ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor''. Apoi Mihail Kogălniceanu a rostit un impresionant discurs: „Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română .... Alegându-te pe tine domn ... am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi om nou. (...) Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, măria ta, ca domn, fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi (...)''. 

Alegerea lui Cuza a fost primită cu bucurie pretutindeni, nu doar în Moldova ci şi în Ţara Românească şi în Transilvania. În Iaşi, în ziua alegerii a fost un entuziasm fără precedent. În piaţa palatului erau în jur de 10.000 de oameni. Numeroase telegrame au sosit la Iaşi din toate părţile ţării, precum şi de la Bucureşti.Comentariul ziarului „Steaua Dunării'' din 8/20 ianuarie 1859 asocia alegerea lui Cuza cu necesitatea Unirii: „Pretutindenea venirea la tron a înălţimii sale a fost salutată cu Vivat Unirea! Poporul nu se înşală niciodată (...) Astăzi fericirea românilor este Unirea Principatelor''. 

Surse:

Constantin C. Giurescu, „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă'', Editura Ştiinţifică, Bucureşti, l966

Berindei, Dan (coord.), Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1861), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1989

Ciupală, Alin, Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a sistemului instituţional, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009

Ivănescu, Dumitru, Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității, Iași, Editura Junimea, 2001

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/documentele-alegerii-lui-alexandru-ioan-cuza-ca-domn-al-moldovei-5-ianuarie-1859

https://radioromaniacultural.ro/documentar-alexandru-ioan-cuza-primul-domnitor-al-principatelor-romane-1859-1866/

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/01/05/unirea-principatelor-romane-din-1859-alegerea-la-5-ianuarie-a-lui-alexandru-ioan-cuza-ca-domn-al-moldovei--236131

http://www.cnaic.ro/biografiecuza.html

$$$

 S-a întâmplat în 5 ianuarie1878: În această zi, s-a născut Emil Gârleanu, prozator, jurnalist, regizor, scenarist de film şi traducător. Emil Gârleanu (n. Iaşi – d. 2 iulie 1914, Câmpulung Muscel, judeţul Argeş) a fost fiul Pulcheriei (născută Antipa), de la care viitorul scriitor moşteneşte o structură psihică delicată, şi al colonelului Emanoil Gârleanu.

Urmează liceul în oraşul natal, la Şcoala fiilor de militari, unde îl cunoaşte pe Eugeniu P. Botez, cel ce va deveni Jean Bart. Renunţă la ideea de a face carieră ca ofiţer de marină, necorespunzând exigenţelor la matematici. La Şcoala Militară de Infanterie este coleg cu Gheorghe Brăescu. În 1898, ofiţer, este repartizat la Iaşi, la Regimentul 13 „Ştefan cel Mare”. În 1900, înscris la Facultatea de Litere a Universităţii ieşene, debuta cu versuri în „Arhiva” lui A.D. Xenopol, semnând Emilgar, pseudonim întâlnit anul următor în ziarul „Evenimentul”. Schiţele, notele literare şi plastice îi atrag însă, din partea unui comandant obtuz, mutarea disciplinară la Bârlad (1902), unde înfiinţa, împreună cu George Tutoveanu şi D. Nanu, revista „Făt-Frumos” (1904-1906, 1909). Din textele apărute aici şi în „Sămănătorul” va fi alcătuit volumul „Bătrânii.Schiţe din viaţa boierilor moldoveni” (1905), de factură idilic-sămănătoristă. Demisionat din armată, fiindcă nu i se aprobase căsătoria cu Marilena Voinescu (care nu dispunea de dota impusă de regulamentele militare), se instala în februarie 1906 în Bucureşti (sprijinit de Nicolae Iorga), devenind secretar de redacţie la „Neamul românesc”.

Atras de Mihail Dragomirescu, începând din anul următor va colabora la „Convorbiri critice” şi mai târziu la „Falanga”, unde este redactor. Publică, de asemenea, la „Luceafărul”, „Viaţa literară”, „Tribuna” etc. Din aceşti ani datează volumele Cea dintâi durere (1907), Odată! (1907), într-o noapte de mai (1908), 1877. Schiţe din război (1908), Nucul lui Odobac (1910), Din lumea celor cari nu cuvântă (1910) şi Amintiri şi schiţe (1910).În 1906 părăsește Bârladul, stabilindu-se la București. Pe 12 februarie 1906 se căsătorește cu Marilena Voinescu. Scriitorul va avea o fiica, Rodica.

În 1911, erae ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, la a cărei întemeiere contribuise. Din octombrie, acelaşi an, ca director al Teatrului Naţional din Craiova, îl sprijinea discret pe Liviu Rebreanu, numindu-l secretar literar al instituţiei. În 1913 era redactor la revista „Ramuri”, iar în februarie 1914 edita la Craiova o publicaţie proprie, „Proza”, „revistă bilunară scrisă de Emil Gârleanu” (trei numere). Imobilizat de o afecţiune renală, se stinge prematur. Postum îi mai apar câteva volume, printre care Visul lui Filat (1915), O lacrimă pe-o geană (1915) şi Privelişti din ţară (1915).

La apariţia primei cărţi al lui Gârleanu, „Bătrânii. Schiţe din viaţa boierilor moldoveni”, Nicolae Iorga semnala interesul pentru tipuri „casnice, miloase, nemărginit de bune, ai căreia urmaşi pier astăzi ca factori de vederi largi”; în optica criticului, texte ca Franţ şi Bunicul erau printre cele mai bune din „povestirea românească”. Mihail Dragomirescu saluta ulterior „stilul descriptiv, puterea de caracterizare şi puritatea inspiraţiunii”. Însă clişeul sămănătorist obsedează. Figuri de album decolorate, bătrânii săi, mici boieri scăpătaţi, nostalgici, iremediabil dominaţi de pasivitate, trăiesc din amintiri, învârtindu-se în jurul propriului ax; notele repetitive, ticurile, micile manii, tabieturile sunt semnele sclerozării plurale.

Proza din volumele următoare marchează un reviriment. Acum, viaţa în orizont rural e văzută sub specia durităţii morale, a împietririi sufleteşti. S-a vorbit chiar de pesimismul lui Gârleanu, legat poate de influenţe naturaliste prin intermediul lui Maupassant, din care şi traduce. Câteva naraţiuni, de un realism crud, Punga, înecatul, Nucul lui Odobac, Ochiul lui Turculeţ, au drept protagonişti rurali aspri, în genere lipsiţi de emotivitate. Nuvela Punga, reprezentativă prin poetică, alternând între ironie tăioasă şi observaţie glacială, nu departe de mizantropie, este o compoziţie remarcabilă.

O altă nuvelă, cu solid suport dramatic, e Nucul lui Odobac; frapează aici personaje dârze, de o energie aproape neverosimilă la delicatul Gârleanu. Ilarie Chendi vorbea de „trăsături de bronz”, văzând în vânjoasa şi înfocata Ruja „un soi de amazoană de la ţară”. În optica bătrânului Toader Odobac, centenar, un nuc enorm de pe pământul său simbolizează ordinea moştenită. Natură posesivă, Ruja lui Cazacu, măritată cu Mitru Odobac, nepotul bătrânului, exprimă vederile ultimei generaţii, refractară rânduielilor date. În conflict ireconciliabil, părţile nu acceptă nici un compromis; întocmai ca ţăranii normanzi ai lui Maupassant, eroii lui Gârleanu rămân neclintiţi pe poziţiile lor. Înalt, taciturn, „uscat ca un schivnic”, bătrânul Odobac scapără priviri de stăpân necontrazis. La Ruja, fiica unui hoţ de cai, feminităţii i se substituie o voinţă crâncenă. Neînduplecată, ea vrea să taie nucul, iar pe terenul liberat să planteze vie. Fixată în această decizie, îşi asociază sprijinul tinerilor din jur, încredinţaţi că nucul provoacă molime şi suge „tot sucul satului”. Cum coaliţia partidei tinere nu poate fi înfrântă, Odobac se spânzură în vârful nucului. „Tu tot tare rămâi până la sfârşit”, conchide el, murind.

Posteritatea a arătat interes mai cu seamă volumului de schiţe Din lumea celor cari nu cuvântă, literatură de scurt metraj, fabule în fond, alcătuind un mic bestiarium. Diferite ca timbru narativ de scenariile animaliere semnate de Nicolae Gane, Ioan Al. Brătescu-Voineşti şi Mihail Sadoveanu, miniaturile de aici se despart, de asemenea, de formula lui Jules Renard, moralistul amar din Histoires naturelles. Gârleanu nu excelează prin plasticitate, prin cromatică, nici prin calităţi de observator al comportamentelor, dând mai degrabă curs liber fanteziei. Dimitrie Anghel îl declara superior, prin farmec şi concizie, unui Louis Pergaud, animalier notoriu, laureat al Premiului Goncourt. Graţios poet al necuvântătoarelor, tandru, comprehensiv, în subtext moralist, Gârleanu introduce descripţia doar ca un pretext de microscenete gingaşe. Pictura sau fotografia în sine nu-l preocupă. Reţine însă două-trei ipostaze semnificative, se distanţează sau se apropie de obiect, amplifică sau reduce dimensiunile, pentru ca pe marginea unei trăsături definitorii să comenteze nestingherit, de cele mai multe ori patetic.

Când autorul nu are în vedere drame mute, intervin discret scene de un umor bonom. Parcul lui de vietăţi (între care o ciocârlie, un vultur, o lebădă, cărăbuşi, furnici, o căprioară) face pereche grădinii cu flori a lui D. Anghel, nota care-i apropie fiind fantezia. Deşi narate cu voce mică, surdinizată, întâmplările cu necuvântătoare au negreşit vivacitate, chiar dacă nu ating poezia sadoveniană. Din 1877. Schiţe din război, de reţinut e realismul. Basmele (De pe când luceferi, Culegătoare de rouă, Fericirea) şi însemnările de drumeţie (Privelişti din ţară) au fost compuse printre picături.A regizat filmul Cetatea Neamţului (1914) şi a scris scenariul pentru filmul Dragoste la mânăstire (1914).

Emil Gârleanu este operat în iunie 1914 la spitalul Colțea din București și transferat apoi la Câmpulung Muscel; în iulie, Emil Gârleanu moare în urma unei congestii renale, la Câmpulung Muscel, la doar 36 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

Opera literară:

Bătrânii. Schiţe din viaţa boierilor moldoveni, Bucureşti, 1905; ediţia II, Bucureşti, 1909;

Cea dintâi durere, Bucureşti, 1907; ediţia II, Bucureşti, 1909;

Odată!, Bucureşti, 1907;

Într-o noapte de mai, cu ilustraţii de A. Satmary, Bucureşti, 1908;

1877. Schiţe din război, prefaţă de M.D. (Mihail Dragomirescu), Bucureşti, 1908; ediţie îngrijită şi introducere de Ileana Manole, Bucureşti, 1979;

Punga, prefaţă de Mihail Dragomirescu, Bucureşti, 1909;

Unirea. 24 ianuarie 1859, Bucureşti, 1909;

Amintiri şi schiţe, Bucureşti, 1910;

Din lumea celor cari nu cuvântă, Bucureşti, 1910; ediţie îngrijită şi prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1992; ediţie îngrijită şi prefaţă de Serafim Duicu, Craiova, 1994;

Nucul lui Odobac, Bucureşti, 1910;

Trei vedenii, Bucureşti, 1910; ediţia II, Bucureşti, 1912;

Culegătoare de rouă. O lacrimă pe-o geană. Fericirea. Cioplitorul, Bucureşti, 1911;

Visul lui Pilat, Bucureşti, 1915;

O lacrimă pe-o geană, Bucureşti, 1915;

Privelişti din ţară, Bucureşti, 1915;

Fetiţa mamei, Bucureşti, 1916;

Ochiul lui Turculeţ, Bucureşti, 1916;

Gâza. Icoane cu tâlc, Bucureşti, 1921;

Nuvele, Bucureşti, 1925;

Bucăţi alese, ediţie îngrijită de Gheorghe Vrabie, Craiova, 1941;

Opere alese, ediţie îngrijită şi introducere de Ion Negoescu, Bucureşti, 1955;

Pagini alese, ediţie îngrijită de Virgiliu Ene, Bucureşti, 1956;

Scrieri alese, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1963;

Nuvele, schiţe, însemnări, ediţie îngrijită şi prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1974;

Nucul lui Odobac, postfaţă de Constantin Cubleşan, Bucureşti, 1982;

Când stăpânul nu-i acasă, Craiova, 1992;

Meşterul de oglinzi, Iaşi, 1994;

Înecatul. Darul lui Dumnezeu, Bucureşti;

Suflet de femeie. Întâmplarea. Conu Iordache Iovu, Bucureşti.

Traduceri

Alphonse Daudet, Nevestele artiştilor, Bucureşti, 1908; Sapho, Bucureşti, 1908;

Guy de Maupassant, O viaţă, Bucureşti, 1908;

Eugene Brieux, Brânduşa (Blanchette), Bucureşti, 1911;

Lucien Descaves şi Maurice Donnay, Paseri călătoare, Bucureşti. Guy de Maupassant, O viaţă, Bucureşti, 1908;

Eugene Brieux, Brânduşa (Blanchette), Bucureşti, 1911;

Lucien Descaves şi Maurice Donnay, Paseri călătoare, Bucureşti.

Surse:

http://www.emilgarleanu.ro/

 http://www.autorii.com/scriitori/emil-garleanu/index.php

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/49-emil-garleanu-1878-1914

https://www.artline.ro/Emil-Garleanu-29642-1-n.html

https://www.scribd.com/doc/40217394/Fisa-Biografica-Emil-Garleanu

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_emil_garleanu.htm

https://crispedia.ro/emil-garleanu/

$$$

 S-a întâmplat în 5 ianuarie1932: În această zi, s-a născut Umberto Eco, scriitor italian, editor, filosof, semiotician (analiză a limbajului literaturii ca mijloc de comunicare, prin aplicarea metodei structurale şi a teoriei informaţiei) şi profesor; autorul celebrului roman „Numele trandafirului” (d. 19 februarie 2016, Milano, Italia). Umberto Eco s-a născut la Alessandria, în regiunea Piemont din nordul Italiei, în mijlocul triunghiului urban Genova, Milano, Torino.

Tatăl său, Giulio, a fost contabil, apoi guvernul l-a recrutat pentru a participa la trei războaie. În timpul celui de-al doilea război mondial, Umberto și mama sa, Giovanna, s-au mutat într-un sat mic din zona muntoasă piemonteză. A fost educat ca romano-catolic în Societatea St. Francis de Sales, iar în operele sale, precum și în interviuri, a făcut referire la acest ordin și la fondatorul lui. Numele său de familie este probabil un acronim pentru „ex caelis oblatus” (Latină — „ un cadou din cer”), ce i-a fost atribuit bunicului său (care a fost orfan) de către un funcționar.

A studiat filosofia la Torino. În 1961, și-a luat doctoratul în estetică. După ce a introdus, pentru prima dată în Italia, semiotica arhitecturii la Universitatea din Florența, a devenit profesor de semiotică generală, din 1971, la Bologna. A fost, de asemenea, președintele Școlii Superioare de Studii Umaniste, Universitatea din Bologna, și membru onorific al colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford. Umberto Eco a lucrat ca redactor cultural pentru RAI (Radiotelevisione Italiana) și a fost lector la Universitatea din Torino (1956-1964).Este cunoscut în special pentru romanul „Numele trandafirului” („Il nome della rosa”, 1980), în care a combinat elemente de semiotică într-un cadru ficțional combinat cu analiză biblică, studii medievale și teorie literară. De atunci a scris mai multe romane, incluzând „Pendulul lui Foucault” și „Insula din ziua de ieri” (1994). Cel mai recent roman, „Cimitirul din Praga”, publicat în 2010, este un best-seller.

Autor de romane, eseuri, tratate academice și cărți pentru copii, a publicat două eseuri, unul intitulat „Problema estetică la Toma D’Aquino” (1956), iar celălalt — „Dezvoltarea esteticii medievale” (1959). În același timp, a luat parte la toate cercetările avangardei italiene grupate în jurul revistei „Il Verri” și în jurul studiourilor experimentale ale Radioteleviziunii italiene.A predat la cele mai faimoase universități din lume, fiind Doctor Honoris Causa a peste 50 dintre acestea. A condus revista „VS. Quaderni di studi semiotici”. În anii 1960 a fost unul dintre reprezentanții de frunte ai avangardei culturale italiene, numărându-se printre fondatorii revistelor Marcatre și Quindici. Din 1959 a fost consilier editorial al celebrei edituri Bompiani. A primit nenumărate premii și distincții culturale, inclusiv Legiunea de Onoare (1993). Profesor de semiotică la câteva dintre cele mai celebre universități europene și americane, Umberto Eco a abordat din această perspectivă aspecte cruciale ale culturii zilelor noastre.

Prin opera sa științifică, Eco este considerat unul dintre cei mai de seamă gânditori contemporani, iar eseurile sale, scrise cu umor și ironie, sunt adevărate modele ale genului. Prin romanele „Il nome della rosa” (1980) și „Il pendulo di Foucault” (1988), devine cel mai citit și tradus romancier de la sfârșit de mileniu. „Il nome della rosa” este renumită pentru subtilele ei jocuri de limbaj și pentru abundența simbolurilor și aluziilor culturale. În notele explicative ale romanului, Umberto Eco teoretizează printre primii concepte ale postmodernismului. În 1986, a fost lansat filmul cu același titlu în regia lui Jean-Jacques Annaud, cu participarea actorului Sean Connery.

Alte romane publicate de scriitor sunt: „Baudolino” (2000), „Misterioasa flacără a reginei Loana” (2004), „Cimitirul din Praga” (2010). Pe lângă „Opera deschisă” (1962), reeditată în 1967, a publicat cu privire la arta contemporană o serie de experiențe ironice: „Diario minimo”, o lucrare consacrată culturii de masă; „Appocalittici e integrati” (1964), „La struttura assente” (1968), „Il superuomo di massa” (1976), „Trattato di semiotica generale” (1975), „Lector in fabula” (1979), „I limiti dell’ interpretazione” (1990), „Dire quasi la stessa cosa. Esperienze di traduzione”, 2003. În topul cei mai mari o sută de intelectuali realizat de revista „Prospect”, a ocupat locul al doilea în 2005 și al 14-lea în 2008.A fost căsătorit, din 1962, cu Renate Ramge, profesoară de artă germană, mariaj în urma căruia a rezultat un fiu și o fiică. A murit la 19 februarie 2016.

Surse:

www.umbertoeco.com

https://serialreaders.com/528-biografie-umberto-eco.html

https://radiochisinau.md/a-murit-scriitorul-italian-umberto-eco-biografie---30777.html

https://www.britannica.com/biography/Umberto-Eco

https://radioromaniacultural.ro/documentar-85-de-ani-de-la-nasterea-scriitorului-italian-umberto-eco/

$$$

 S-a întâmplat în 5 ianuarie1950: La această dată, s-a născut, la Iaşi, Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor, prozator şi eseist; în 1972 a reuşit să plece la cursurile de vară de la Perugia (Italia), unde a solicitat azil politic; s-a stabilit apoi în Olanda şi, ulterior, în SUA (la începutul anilor ’80 ai secolului XX); elev preferat al lui Mircea Eliade şi urmaş al acestuia la Catedra de istorie a religiilor de la Universitatea din Chicago (m. 1991, împuşcat de un necunoscut, în incinta Universităţii din Chicago).

S-a născut într-o familie erudită. Mama sa, Elena, fiica renumitului chimist Petru Bogdan, director al Fundaţiei Regale „Ferdinand I“ şi membru al Academiei Române, era profesor de chimie la Universitatea „A. I. Cuza” din Iaşi. Tatăl, Sergiu-Andrei, „un om integru, cu un acut simţ al ironiei şi al absurdului” (după cum îl descrie Tereza, sora mai mare a lui Culianu), făcuse studii de matematică şi de fizică la Paris, însă a preferat să-şi ia licenţa în drept; din 1948, renunţa să mai practice avocatura sub regimul impus de comunişti. „Ştiu ce este dreptul, nu ştiu ce este dreptul comunist“, obişnuia el să spună… Copilăria şi-a petrecut-o printre cărţi, fără să înţeleagă prea multe din marasmul reminiscențelor epocii staliniste. De la 12 ani, scrie povestiri, începe chiar romane, apoi „lucrări” de astronomie, toate compilate din cărţi vechi, iar pe unele pagini obişnuia să mai facă un tabel, câte-un desen sau constelaţie. În scurt timp, pe la 15 ani, încearcă traduceri din Charles Baudelaire şi din E. T. A. Hoffman şi poeme din Edgar Allan Poe.

Prima parte a adolescenţei lui Culianu se încheie triumfal; termină şef de promoţie (în iunie 1967)/secţia reală a liceului, iar în iulie susţine examenul de admitere la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti. Era prima lui evadare şi nu era deloc uşoară. Într-un fragment publicat postum, în „Păcatul împotriva spiritului“, I.P. Culianu vorbeşte despre „trauma” cauzată de mutarea în Capitală. „Nu-mi pot explica rezistenţa şi chiar indiferenţa cu care m-am descurcat rapid, înfruntând medii străine şi învăţând limbi grele (…), decât prin trauma cauzată la 17 ani de mutarea de la Iaşi la Bucureşti. Experienţa asta a fost mai cruntă decât oricare – deşi, evident, n-am schimbat limba şi am avut la Bucureşti relativ mulţi şi buni prieteni (…). După aceea, a fost uşor să trec de la Roma la Milano, de la Milano la Paris, de la Paris la Amsterdam şi de la Amsterdam la Boston”, scria Culianu. 

Depăşeşte momentele critice atunci când deschide tot mai multe cărţi semnate de Mircea Eliade şi se hotărăşte să studieze istoria religiilor. Începe studiul intens.După un an, hotărăşte să se transfere la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale (secţia italiană), unde se ocupă şi de studiul religiei Renaşterii, subiect care-l preocupase şi pe Eliade când era student.Dintre studenţi, îşi face un grup de prieteni apropiaţi, „grupul celor şapte”. Muncește enorm pentru a termina teza de licenţă, embrionul pentru viitoarea sa carte „Eros şi magie în Renaştere“. Reţinut şi anchetat – împreună cu alţi colegi – pentru că participase la o defilare paşnică de la Universitate la Grozăveşti, citind colinde şi purtând lumânări aprinse, îşi vede textele pe hârtie din ce în ce mai greu. Îi sunt refuzate, ani la rând, vizele de ieşire din România, în ciuda faptului că era mereu primul candidat selecţionat pentru studii în Italia; se răspundea cererii sale cu „niciun răspuns şi nu s-a întâmplat nimic“. 

Pe 4 iulie 1972, reuşeşte să plece definitiv din ţară. Absolventul secției de italiană a Facultății de Litere-Universitatea din București beneficiase de o bursă de studii la Perugia (1972), profitând de ocazie pentru a solicita azil politic. Este considerat „transfug”, i se intentează un proces politic şi este condamnat, în contumacie, la şase ani de închisoare. Avea 22 de ani.A studiat istoria religiilor la Universita Cattolica del Sacro Cuore din Milano, apoi a emigrat în Olanda, la Groningen, ca „asistent de limbă română” și, din 1986, „conferențiar” la catedra de limbi romanice. Din același an, cu sprijinul lui Mircea Eliade, ține cursuri în calitate de „profesor-invitat” la Universitatea din Chicago. În 1987, își dă doctoratul de stat la Sorbona.Primii doi ani din Italia au fost extrem de dificili; Culianu locuia pe la prieteni şi se descurca cu bani puţini. Culianu cere azil politic în Italia, după ce încearcă – dar renunţă după trei săptămâni – să se călugărească la o mănăstire din Appia. A fost obligat să petreacă cinci luni în lagărele de refugiaţi de la Trieste şi Latina.

În martie 1973, din nou la Perugia, trece de examenul final la „Corsi di Alta Cultura” (cu punctaj 30/30) şi obţine premiul „Antonio Lupatelli”. Iată perioada când are o corespondenţă cu Mircea Eliade, de la care primeşte răspunsuri prompte, încurajatoare, binevoitoare. Urmează perioada profesională bogată: la Milano, unde primeşte o bursă de studii şi apoi intră în departamentul de Ştiinţe Religioase al Universităţii, îşi adânceşte studiile filologice, face studii teologice, învaţă greaca, lucrează în istoria religiilor, sub îndrumarea profesorului Ugo Bianchi. În puţinul timp rămas, îi scrie lui Eliade. Cei doi se întâlnesc „în carne şi oase”, în 1974, la Paris. „Iată-te aşadar!“, îşi amintea Culianu de cum l-a întâmpinat „profesorul“, potrivit mărturiilor lăsate în jurnalul său. După mai multe plimbări şi discuţii lungi pe cheiurile Senei, Eliade îi scrie pe un exemplar din Tratat de istorie al religiilor, pe care i-l dăruieşte: „Omagiul seniorului, fericit că nu va rămâne singur”. Se hotărăşte să scrie o carte despre Mircea Eliade; documentarea îi va releva un trecut zbuciumat al profesorului pe care nu-l cunoştea. Acest lucru a coincis şi cu numeroasele articole care apăruseră în presa italiană despre insinuările calomnioase la trecutul „de legionar“ al lui Eliade. Răspunsurile din partea mentorului său erau însă evazive sau nu veneau niciodată. „Culianu a scris mult pe această temă, apărându-l pe Eliade până la sfârşit, în limitele impuse de onestitatea fundamentală care-l caracteriza şi acuzând ceea ce era de acuzat. Facând acestea, a nemulţumit multă lume: a suportat presiuni din partea diferitelor cercuri ale exilului românesc din Germania, Paris şi Spania, a întristat-o pe Christinel Eliade (soţia lui Mircea Eliade), a stârnit, din nefericire, şi nerăbdarea unor prieteni sinceri din lumea savantă care se bazau pe el pentru ca «această istorie cu Eliade» să fie în sfârşit clarificată. Dar, mai ales, a stârnit agitaţie în cercurile româneşti de dreapta din Statele Unite, aflate în relaţii oculte cu persoane din ţară şi din Italia. Opinia lui a suferit modificări în timp”… 

Rapiditatea cu care i-au apărut cărţile şi lucrările, ecourile acestora – cu precădere în Italia -, se dezvăluie şi peste Ocean. Într-o scrisoare din 1987 a profesorului J.M. Kitagawa, adresată decanului F.I. Gamwell de la Divinity School din Chicago, istoricul american vorbeşte despre viitorul promiţător al lui Culianu: „Înclin să fiu de acord cu Eliade că I.P. Culianu este unul dintre cei mai promiţători tineri discipoli din domeniul istoriei religiilor. (…) Îmi amintesc bine primii zece ani ai lui Eliade la Chicago. Oamenii îşi doreau ca el să devină fie un istoric al religiilor, fie un romancier. Că a devenit ambele şi chiar mai mult (filosof, eseist, prozator) nu a fost uşor de înţeles. Am impresia că I.P. Culianu urmează acelaşi tipar şi va fi doar o noţiune de timp până când mediile academice îi vor recunoaşte valoarea. Cei care i-au citit cărţile «Gnosticism şi gândire modernă», «Psihanodia», «Experienţe ale extazului» şi «Eros şi magie în Renaştere.1484» vor observa erudiţia excepţională a lui Culianu”. Până la moartea sa, I.P. Culianu a predat cursuri la Divinity School în calitate de Visiting Proffesor. Abia în luna iulie 1991 a primit cetăţenia (condiţie necesară pentru oficializarea poziţiei sale definitive la catedra de Istoria Religiilor)…

În preajma zilei de 21 mai 1991, organizase o conferinţă internaţională despre „călătoriile de după moarte”, unde avusese, printre invitaţi, cercetători de la „Barnard College”, „Princeton”, „Harvard”. „Alte tărâmuri. Moarte, extaz şi călătorii în lumea de dincolo în cercetarea contemporană“ era prima întâlnire academică pe teme de religie care avusese loc (în campusul menționat) după mulţi ani. Urmau să-i fie publicate trei lucrări – o carte despre călătoriile în lumea de dincolo, o alta despre gnosticism şi un dicţionar al religiilor. Era titularul a două cursuri, unul despre „Călătorii în lumea de dincolo şi experienţe extrasenzoriale“, iar celălalt de „Elemente fundamentale de religie comparată“. Era coordonatorul câtorva teze de doctorat. Voia, să facă prima vizită, după nouăsprăzece ani, acasă, în România. Plănuia să se căsătorească, pentru a doua oară. Sora lui, Tereza, pe care Culianu o alinta „Tess“, şi cu care obişnuia să vorbească noaptea târziu la telefon, insista să vină cât mai curând; el se tot răzgândea… Cu câteva zile înainte, îi dăduse de înţeles că este ameninţat de un grup de extremă drepta din ţară. Deşi nu renunţase la biletele de avion, treaba asta părea că-l îngrijorează mai mult decât lăsa să se vadă.

Nici astăzi nu știm cine l-a împușcat pe Ioan Petru Culianu. Parafrazându-l pe Nicolae Iorga, a fost ucis un brad tânăr. Da, spiritul democratic, sprijinitor statornic al pluralismului și adversar al totalitarismului, eruditul de geniu, urmaș al uneia dintre marile familii intelectuale ale românilor, cosmopolit în sensul cel mai nobil, cărturar din stirpea lui Hașdeu, Pârvan, Mircea Eliade, a fost asasinat pe 21 mai 1991, în campusul Universității din Chicago; examinatorul medical sugera că ucigaşul criticului incisiv al regimului comunist, al evenimentelor din decembrie 1989 (pe care le-a nominalizat ca reprezentând opera KGB), era un profesionist. Numele asasinului, identitatea celor din spatele acestuia, motivele şi circumstanţele asasinatului au rămas necunoscute. Ipotezele? O crimă pasională, plecând de la o posibilă orientare homosexuală a scriitorului, foştii agenţi ai Securităţii (încă activi în străinătate), deranjaţi de articolele acide ale lui Culianu la adresa noii puteri instalate în Bucureşti, eventuala intenţie a logodnicei sale Hillary Wiesner de a-i încasa poliţa de asigurare, până şi unele relaţii conflictuale cu persoane din universitate… Dar anchetatorii nu au găsit, de-a lungul timpului, nicio urmă a respectivelor ameninţări. Totuşi, Tereza Petrescu-Culianu, scria, în 2001, într-un articol din „Observatorul Cultural: dintre toate ipotezele privitoare la asasinat care au fost formulate, „singura în sprijinul căreia au mai apărut dovezi este cea a crimei politice”. „Pentru cine urmăreşte o anumită parte a preocupărilor lui C. din ultimii săi doi ani, plasa ameninţărilor se ţese din două direcţii. În mod neclar încă, dar cu siguranţă nu de nedezlegat pentru cercetări poliţieneşti conjugate, americane şi românesti, care ar voi cu adevărat sa ajungă la aflarea şi pedepsirea vinovaţilor – pâna acum se poate vorbi doar despre o complicitate întru tăcere –, se profilează, pe de o parte, un nucleu de tip fundamentalist de dreapta, cu câţiva oameni în America şi cu legături, probabil, în Italia, iar pe de alta parte, un nucleu, tot foarte restrâns, aparţinând unei fracţiuni „scăpate de sub control“ a vechii Securităţi române, aşa cum opina generalul Ion Pacepa, fără a fi contrazis de Virgil Măgureanu, fostul şef (din 1991) al noilor servicii secrete din România”…

Surse:

Sorin Antohi (coord.), Ioan Petru Culianu. Omul și opera, Iași Polirom, 2003

Ted Anton, Eros, Magic and the Murder of Professor Culianu, Northwestern University Press, 1996, versiunea in limba română, Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu, traducere de Cristina Felea. Prefața de Andrei Oișteanu, Bucuresti, Nemira, 1997; Iași, Polirom, 2005

Claudio Gatti, Il Presagio. Un thriller esoterico, Milano, Rizzoli, 1996; versiunea în Andrei Oișteanu, Religie, politica si mit. Texte despre M. Eliade si I.P. Culianu, Ed. Polirom, Iasi, 2007; ediția a II-a, revazuta, adaugita si ilustrata, Ed. Polirom, Iasi, 2014;

https://www.icr.ro/pagini/ianuarie-ioan-petru-culianu

https://www.europafm.ro/petru-culianu-unul-dintre-marii-istorici-ai-religiilor/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cine-l-a-ucis-pe-ioan-petru-culianu-intr-o-toaleta-din-chicago-misterele-unuia-dintre-cele-mai-ciudate-asasinate

http://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/intru-amintirea-lui-ioan-petru-culianu/

https://www.rfi.ro/politica-95275-26ani-asasinare-petru-culianu-ucigas-nepedepsit

$$$

 S-a întâmplat în 5 ianuarie1990: În această zi, apărea Decretul-lege nr. 4/5.I.1990 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române. La 1/13.IV.1866, la propunerea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prin Decretul nr. 582, se înfiinţa Societatea Literară Română, formată din reprezentanţi ai tuturor provinciilor româneşti. În cadrul primei sesiuni a Societăţii (din 1/13.VIII.1867) s-a adoptat hotărârea de a schimba denumirea în Societatea Academică Română. 

La data de 27.III/8.IV.1879, prin Înalt Decret semnat de domnitorul Carol I, Societatea Academică Română era declarată institut naţional, cu denumirea de Academia Română, având drept scop „cultura limbei şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi frumoaselor arte”. După instalarea regimului comunist, la 9.VI.1948, a apărut Decretul privind reorganizarea Academiei Române (devenită Academia Republicii Populare Române, iar din 1965 – Academia Republicii Socialiste România). Academia R. S. R. a primit în rândurile ei numeroşi membri la indicaţia autorităţilor comuniste şi nu doar ca urmare a unor deosebite merite ştiinţifice sau artistice. Cu acest prilej li s-a retras calitatea de membri ai Academiei unui număr de 98 de personalităţi din domeniile ştiinţei, artei şi culturii (Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Simion Mehedinţi, Iuliu Maniu, Nicodim Munteanu, patriarhul BOR, generalul Radu R. Rosetti, episcopul Iuliu Hossu sunt doar câteva exemple). După 1990 toţi aveau să fie repuşi în drepturi. De asemenea, în perioada regimului comunist, Academia Română a fost lipsită de patrimoniul său material, constituit în timp, prin donaţii, în majoritate testamentare.

Academia Română este cel mai înalt for de știință și de cultură din România. A fost fondată la 1 aprilie 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română, devenită la 1 august 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română. Conform statutului, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii și literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naționale române și cercetarea în cele mai importante domenii științifice. Cele mai reprezentative lucrări academice sunt Dicționarul limbii române, Dicționarul explicativ al limbii române, Dicționarul general al literaturii române, Micul dicționar academic și Tratatul de istoria românilor. Prin statutul său, Academia Română poate avea un număr maxim de 181 membri titulari și corespondenți și 135 membri de onoare, din care cel mult 40 din România.

Academia se compune din membri titulari, membri corespondenți și membri de onoare, cu toții aleși pe viață. Calitatea de membru poate fi acordată și post-mortem. Atât membrii corespondenți cât și membrii titulari pot face propuneri pentru noi membri corespondenți. Pentru membrii titulari, propunerile pot fi făcute numai din partea membrilor titulari, iar candidații trebuie să fie din rândul membrilor corespondenți. Criteriile de eligibilitate sunt deosebit de stricte. În urma mai multor consultări și evaluări, adunarea generală decide prin vot secret acordarea statutului de membru.Generalul Constantin Năsturel-Herescu este singurul membru donator din istoria Societății Academice Române. El a fost declarat membru donator ca răsplată a importantei donații realizate, din veniturile căreia s-a constituit Fondul „Năsturel-Herescu”, fond din care s-au înființat premii cu care s-au distins, de-a lungul anilor, lucrări din domeniul literaturii, istoriei, arheologiei, geografiei și dreptului.

În Dicționarul academicienilor români, 1866 - 1999, Dorina N. Rusu contabiliza că până în anul 1999 Academia adunase un număr de 1.494 membri, dintre care 980 români (25 fondatori, 375 titulari, 178 de onoare, 361 corespondenți, 41 aleși post-mortem) și 514 străini (404 membri de onoare, 109 corespondenți, 1 ales post-mortem). Dintre membrii străini, țările cu cei mai mulți membri erau Franța cu 163, Germania cu 60, Italia 48, SUA 39, Anglia 22, URSS (Rusia) 20, Belgia 17 etc.

Academia este o instituție finanțată, în principal, de la bugetul de stat și care funcționează autonom. Surse secundare de finanțare pot fi activitățile proprii sau exploatarea propriului patrimoniu, precum și donațiile. Are 3 filiale, la Iași, Cluj-Napoca și Timișoara. În subordinea sa se află o serie de instituții prestigioase și centre de cercetare din România (circa 60). În anul 2001, două dintre institutele Academiei Române au fost recunoscute de Comunitatea Europeană ca institute de excelență. Conform statutului actual, un mandat de președinte are durata de patru ani, iar o persoană nu poate deține funcția de președinte pentru mai mult de două mandate. Biroul Prezidiului Academiei Române este format din șase academicieni: președintele Academiei Române, cei patru vicepreședinți și secretarul general.

Surse:

Istoria Academiei Române în date: (1866-1996), Dorina N. Rusu, Editura Academiei Române, 1997

Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, București, 1999

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, București, 1999. 

https://academiaromana.ro/

$$$

 S-a întâmplat în 5 ianuarie…

– 1716: Avea loc instaurarea regimului fanariot în Ţara Românească, prin numirea ca domn a lui Nicolae Mavrocordat (regimul fanariot a durat până la 18.I.1821, când a murit Alexandru Suţu, ultimul domn fanariot din Muntenia)

– 1828: Avea loc deschiderea cursurilor şcolii „de româneşte şi latineşte” de la Mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iaşi, sub conducerea lui Iordache Săulescu (5/17)

– 1847, 5/17: S-a născut Nikolai Jukovski, matematician, fizician şi inginer rus, unul dintre fondatorii aerodinamicii şi hidrodinamicii moderne, considerat „părintele” aviaţiei ruse (m. 1921)

– 1855: S-a născut manufacturierul american King Camp Gillete, inventatorul lamei de bărbierit (brevetată în 1885 şi lansată pe piaţă în 1903) (m. 1932)

– 1859: Adunarea Electivă a Moldovei îl alegea, în unanimitate, ca domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza (din partida unionistă, fost participant la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova). La 24.I/5.II.1859 Adunarea Electivă a Ţării Româneşti îl alegea pe domnul Moldovei, Al. I. Cuza, şi ca domn al Ţării Româneşti, realizându-se, astfel, unirea Principatelor Române (5/17)

– 1878: S-a născut Emil Gârleanu, prozator, jurnalist, regizor, scenarist de film şi traducător (m. 1914)

– 1876: S-a născut Konrad Adenauer, om politic german creştin-democrat, primul cancelar al R. F. Germania (septembrie 1949 – octombrie 1963); rol important în reconstrucţia ţării după cel de-Al Doilea Război Mondial (m. 1967)

– 1884: S-a născut matematicianul francez Arnaud Denjoy; s-a remarcat îndeosebi în domeniul analizei matematice (teoria numerelor de variabilă reală), de numele său legându-se introducerea „integralei Denjoy”; membru corespondent al Academiei Române din străinătate din 1957 (m. 1974)

– 1889: S-a născut compozitorul, dirijorul de cor și profesorul Ioan D. Chirescu (m. 1980)

– 1900: S-a născut Yves Tanguy, pictor suprarealist francez; din 1942 s-a stabilit în SUA (m. 1955)

– 1921: S-a născut scriitorul elveţian de limbă germană Friedrich Dűrrenmatt (m. 1990)

– 1932: S-a născut Umberto Eco, scriitor italian, editor, filosof, semiotician (analiză a limbajului literaturii ca mijloc de comunicare, prin aplicarea metodei structurale şi a teoriei informaţiei) şi profesor; autorul celebrului roman „Numele trandafirului” (m. 2016)

– 1934: S-a născut (în Africa de Sud) Phil (Philip) Ramone, producător american de muzică, inginer de sunet, violonist şi compozitor; pionier al înregistrărilor digitale, cofondator al casei de discuri A & R Recording; distins cu 14 premii Grammy (m. 2013) 

– 1935: S-a născut actorul britanic David Ryall, cunoscut pentru rolul Elphias Doge din „Harry Potter and the Deathly Halows” („Harry Potter şi Talismanele Morţii”) (m. 2014)

– 1937: S-a născut pictorul Toma Hirth (m. 2009)

– 1938: S-a născut fostul rege al Spaniei, Juan Carlos I (de Bourbon), devenit şef al statului la 2.XI.1975, după moartea generalului Francisco Franco (conducător al statului între anii 1936 şi 1975; în urma referendumului din 1969, generalul Franco îl desemnase pe Juan Carlos de Bourbon ca viitor rege al Spaniei, după moartea sa); a fost rege al Spaniei din 22 noiembrie 1975 până în data de 19 iunie 2014, conform constituției Spaniei, care îl recunoaște ca simbol de unitate națională și legitim moștenitor al dinastiei istorice; la 2 iunie 2014, Juan Carlos a anunțat că a decis să abdice în favoarea fiului său, Felipe

– 1943: S-a născut muzicologul Florian Lungu; realizator de emisiuni radiofonice şi TV de jazz, critic muzical, compozitor, realizator-prezentator de concerte şi festivaluri de jazz; redactor şi apoi realizator de emisiuni la Societatea Română de Radiodifuziune (din 1967)

– 1943: S-a născut poetul Teofil Răchiţeanu (pseudonimul lui Teofil Purcel)

– 1949: S-a născut Leo Butnaru, poet, critic şi istoric literar, eseist şi traducător din R. Moldova; din 1994 este membru al Uniunii Scriitorilor din România 

– 1950: S-a născut Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor, prozator şi eseist; în 1972 a reuşit să plece la cursurile de vară de la Perugia (Italia), unde a solicitat azil politic; s-a stabilit apoi în Olanda şi, ulterior, în SUA (la începutul anilor ’80 ai secolului XX); elev preferat al lui Mircea Eliade şi urmaş al acestuia la Catedra de istorie a religiilor de la Universitatea din Chicago (m. 1991, împuşcat de un necunoscut, în incinta Universităţii din Chicago)

– 1956: S-a născut Frank-Walter Steinmeier, om politic german, preşedinte al Republicii Federale Germania (din 19 martie 2017); fost ministru de externe al Germaniei (2005 – 2009 şi 2013 – 2017); vicecancelar al RFG (2007 – 2009); şeful Cancelariei Federale (1999 – 2005); vicepreşedinte al Partidului Social Democrat al Germaniei

– 1961: Se inaugura „Teatrul de Comedie” din Bucureşti (primul director, Radu Beligan, până în anul 1969), cu piesa „Celebrul 702” de Alexandru Mirodan (secretarul literar al teatrului), în regia lui Moni Ghelerter; din distribuţie au făcut parte: Radu Beligan, Sanda Toma, Ion Lucian, Mircea Şeptilici, Dumitru Chesa, Florin Scărlătescu ş.a.

– 1967: S-a născut Adrian Cioroianu, istoric, jurnalist, eseist, profesor şi om politic liberal; ministru al afacerilor externe în cabinetul Tăriceanu (2007 – 2008), ambasador al României la UNESCO din mai 2015

– 1968: Apăreau premisele uneia dintre cele mai cunoscute acţiuni anticomuniste de după cel de-al doilea război mondial: Primăvara de la Praga. Acţiunea a fost salutată în ţările occidentale, fiind socotită o fisură în blocul sovietic. La 5 ianuarie 1968, în funcţia de prim-secretar al Partidului Comunist din Cehoslovacia a fost ales reformistul Alexander Dubček, care a permis ridicarea unor restricții în ceea ce privește existenţa mai multor partide politice, libertatea de exprimare, libertatea presei şi dreptul la circulaţie în afara ţării. Numele „Primăvara de la Praga”, atribuit revoluţiei paşnice din Cehoslovacia, a fost preluat de la un festival cu același nume, organizat la data de 12 mai 1968 pentru a comemora moartea compozitorului Bedřich Smetana. Toate aceste evoluţii, care puteau sta drept exemplu pentru alte ţări din blocul comunist, au îngrijorat Uniunea Sovietică. În noaptea de 20 spre 21 august 1968, 500.000 de militari din statele Tratatului de la Varşovia (cu excepţia României), însoţiţi de peste 5000 de tancuri, au intrat în Cehoslovacia. Armata Cehoslovaciei nu s-a opus acestei intervenţii, căreia, de altfel, nici n-ar fi putut să-i reziste. Au existat în schimb acte izolate de rezistenţă din partea populației civile. 72 de cehi și de slovaci au fost uciși, iar câteva sute au fost răniți. Cel mai cunoscut act de opoziție, foarte mediatizat în Occident, a fost prezentat drept gestul unui student, Jan Palach, de la Universitatea din Praga, care și-a dat foc. Actul de protest a avut loc la data de 16 ianuarie 1969 în Piața Wenceslas, iar Palach a murit ulterior la spital. Palach a declarat că a dorit să protesteze împotriva ocupației sovietice

– 1970: A murit fizicianul şi matematicianul german Max Born; a dezvoltat mecanica cuantică şi teoria reţelelor cristaline; Premiul Nobel pentru Fizică în anul 1954, împreună cu conaţionalul său Walter Bothe; în 1939 a devenit cetăţean britanic (n. 1882)

– 1970: Avea loc premiera filmului „Reconstituirea”, în regia lui Lucian Pintilie, a cărui difuzare a fost interzisă ulterior de cenzura comunistă; din distribuţie: George Constantin, Emil Botta, Ernest Maftei, Vladimir Găitan, George Mihăiţă

– 1977: În perioada 5-12 ianuarie, s-a desfăşurat recensământul populaţiei şi al locuinţelor din România. Din cele 21.559.910 persoane înregistrate, ponderea populaţiei române în totalul cetăţenilor era de 88,1%. Prima înregistrare a populaţiei în care se regăsesc elemente ale unui „recensământ modern” a avut loc în anul 1838, în timpul Regulamentului organic. După această dată, cronologia recensămintelor consemnează următoarele: al 2-lea recensământ s-a desfăşurat în perioada decembrie 1859 – martie 1860; al 3-lea, în decembrie 1899; al 4-lea, la 19 decembrie 1912; al 5-lea, la 29 decembrie 1930; al 6-lea, la 6 aprilie 1941; al 7-lea, la 25 ianuarie 1948; al 8-lea, la 21 februarie 1956; al 9-lea, la 15 martie 1966; al 10-lea, între 5 şi 12 ianuarie 1977; al 11-lea, între 7 şi 14 ianuarie 1992, al 12-lea, între 18 şi 27 martie 2002 şi al 13-lea între 20 şi 31 octombrie 2011

– 1981: A murit traducătoarea Laura Dragomirescu, specializată în traduceri din limba germană; soţia criticului literar Mihail Dragomirescu (n. 1893)

– 1990: Apărea Decretul-lege nr. 4/5.I.1990 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române. La 1/13.IV.1866, la propunerea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prin Decretul nr. 582, se înfiinţa Societatea Literară Română, formată din reprezentanţi ai tuturor provinciilor româneşti. În cadrul primei sesiuni a Societăţii (din 1/13.VIII.1867) s-a adoptat hotărârea de a schimba denumirea în Societatea Academică Română. La data de 27.III/8.IV.1879, prin Înalt Decret semnat de domnitorul Carol I, Societatea Academică Română era declarată institut naţional, cu denumirea de Academia Română, având drept scop „cultura limbei şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi frumoaselor arte”. După instalarea regimului comunist, la 9.VI.1948, a apărut Decretul privind reorganizarea Academiei Române (devenită Academia Republicii Populare Române, iar din 1965 – Academia Republicii Socialiste România). Academia R. S. R. a primit în rândurile ei numeroşi membri la indicaţia autorităţilor comuniste şi nu doar ca urmare a unor deosebite merite ştiinţifice sau artistice. Cu acest prilej li s-a retras calitatea de membri ai Academiei unui număr de 98 de personalităţi din domeniile ştiinţei, artei şi culturii (Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Simion Mehedinţi, Iuliu Maniu, Nicodim Munteanu, patriarhul BOR, generalul Radu R. Rosetti, episcopul Iuliu Hossu sunt doar câteva exemple). După 1990 toţi aveau să fie repuşi în drepturi. De asemenea, în perioada regimului comunist, Academia Română a fost lipsită de patrimoniul său material, constituit în timp, prin donaţii, în majoritate testamentare

– 1990: Era dată publicităţii Declaraţia Frontului Salvării Naţionale cu privire la drepturile minorităţilor naţionale din România

– 1997: A murit compozitoarea şi pianista Aurora Ienei (n. 1939)

– 1997: A murit compozitorul american Burton Lane; a scris muzica pentru numeroase filme şi muzicaluri (n. 1912)

– 1998: A murit Jean Sigrid, jurnalist, dramaturg şi critic de teatru belgian (n. 1920)

–1998: A murit Branko Lazitch, jurnalist şi istoric francez de origine sârbă (n. 1923)

– 2003: A murit actorul italian de film Massimo Girotti (n. 1918)

– 2012: Inaugurarea, în Mexic, a celui mai mare pod suspendat din lume – El Puente Baluarte, pe automagistrala care leagă statele Durango şi Sinaloa. Megapodul, cu lungimea de 1124 metri şi lăţimea de aproximativ 20 de metri, trece peste defileul numit „Coloana diavolului”, fiind amplasat la o înălţime de peste 402 metri. Investiţia totală în construcţia acestuia se ridică la 2,180 miliarde de pesos (161,5 milioane de dolari), fiind cea mai mare investiţie într-un proiect de infrastructură rutieră din istoria Mexicului. Construcţia acestuia a început în februarie 2008

– 2012: A murit regizorul Biţu Fălticineanu; a regizat peste 200 de spectacole pentru Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti (n. 1925)

– 2013: A murit actriţa americană Martha Greenhouse (n. 1921)

– 2014: A murit Endre Senkálszky, actor de etnie maghiară de la Teatrul Maghiar din Cluj (n. 1914) 

– 2014: A murit pictorul român de origine maghiară János Kristófi (n. 1925) 

– 2016: A murit compozitorul, dirijorul, muzicologul, pianistul şi pedagogul francez Pierre Boulez; a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea muzicii seriale, a muzicii aleatorii şi a muzicii electronice; ctitor al unor importante instituţii ale vieţii muzicale franceze şi europene cum sunt Institutul de Cercerare şi de Coordonare Acustico-Muzicală – IRCAM, Ensemble Intercontemporain, Cité de la Musique, aceasta din urmă devenită, în 2015, Filarmonica pariziană (n. 1925)

– 2017: A murit compozitorul Tiberiu Fatyol (n. 1935)

– 2018: A murit actorul slovac Marian Labuda (n. 1944) 

– 2018: A murit John Watts Young, astronaut, ofițer de marină și aviator naval, pilot de încercare și inginer aeronautic american; considerat pionier al programului spațial, a zburat în prima misiune Gemini, iar în 1969 a fost prima persoană care a orbitat singură în jurul Lunii în misiunea Apollo 10; a zburat de șase ori în spațiu pe parcursul a 42 de ani de serviciu în cadrul NASA (n. 1930)